Feminismul la masculin (+ procesul strict necesar)

Toată viața am fost avocatul diavolilor altora. Așa zice colegul, bunul coleg Mitică. Bătut de zei și de astre să se nască cu-o inepuizabilă disponibilitate sau propensiune pentru salvarea tuturor pisoiașilor și cățelușilor de la înecare de către proprietarii stăpâni în râul sau tăul satului – așa se mai prezintă uneori tot el, filodemul și filotimicul incurabil care este Mitică. Fără exagerare sau nonsens, deoarece toată viața s-a ridicat drept pe ambele picioare întru protejarea oricăror forme de minorități și de marginalizare, de neajutorați/neajutorare, persecutați/persecuție, împrumutându-și glasul în chip favorabil celor timizi sau amutizați, ori asociindu-și-l celor schelălăind izolați pe tăpșane virane. Într-o bună zi sau mai degrabă în câteva nopți/săptămâni/luni poate voi scrie un întreg roman despre viața și operele sociale ale acestui om nedoritor de statui. (Mi s-a spus odată că pe-aici s-au mai publicat studii și articole de chiar până-n 45 de pagini, A4; dar vai Doamne, chiar mai citește cineva mai mult de 2ă-3, hai 4?) Însă până la asemenea ocazii sau ordine promițând medalii hai să profităm de efemerul moment, zicându-vă o vorbă 2ă-3 despre una din ultimele-i bunefaceri, și-anume aceea a convertirii la feminism. A drag-și-stimatului Mitică, coleg și domn, desigur. Care, cum spuneam deja (oare chiar mai ține cineva minte ce va fi zis un autor 7-8 rânduri mai devreme?), toată viața sa biografică, pornind deja din pruncie, se vâra să țină partea pricăjiților/necăjiților (desigur, incluzând prețul de-a fi apoi cotonogit, turnat și hulit chiar de către neajutorații și victimizații integrați hoardei și convertiți peste noapte-n lichele). Așadar, iată-l de curând pe Mitică salutând cu entuziasm și integrându-se fără ezitări în noua ordine mondială, cea deținând printre stindarde și hălci de progres, printre altele, filozofia și politica emancipării, împuternicirii și promovării Femeii, femeilor, feminității și efeminării până-n pânzele albe, la orice nivel, peste tot și printre toți reprezentanții și decidenții ținând de Homo Sapiens.

Despre înscăunarea și însărcinarea femeilor pe orice posturi de prestație, execuție, cogitație, administrație, de politică/politicianism și administrație (mică, medie, mare, supremă), se știe, se vede și se sporovăie acuma-n toată lumea. Despre cele din industrie și economie, comerț și-ntărteimănt, profesii liberale și reclame vizuale… iarăși a devenit banal. Despre poze de femei pe bancnote (nu știu de ce nu și pe carduri bancare, mai ales că la-nceputul anilor ‘90 foarte multe apăreau de forma cea mai dezirabilă chiar și pe cutiile românești de chibrite) am mai scris personal [*] (cu toate că niciodadă nu va fi inutil să se mai tot scrie). Dar nu să vorbim și scriem noi mult, foarte mult/tot mai mult contează cu adevărat. Cel mai interesant și important este că, în procesul de evoluție și înrâurire spre feminism, tot mai consistent, rând pe rând, se integrează și reprezentanți ai sexului tare, belicos și bățos, bărbați și berbanți, domni inteligenți și serioși, care-și zic și chiar sunt masculi în toată regula. Urmând a se recomanda de-acum înainte drept capabili, convinși, utili sau săritori feminiști. Cinste lor!

La început de drum specific, colegul Mitică a luat-o așa cum bine l-au învățat toți educatorii, învățătorii, profesorii, maeștrii, magiștrii și gurudevii patriei: informativ și analitico-selectiv, ba și mai și: istoric și istoriografic. Începându-și atât inițierea cât și popularizarea obștească cum se cuvine: Adam și Eva, Ghilgameș, Așoka, respectiv Îndreptarea Legii, Văcăreștii, pașoptiștii, memorandiștii, Hașdeu, Pârvan, Nae Ionescu, Cioran. Ba a băgat în chestia asta și pe-un de-alde Drăgănescu și Surdu (nicio legătură între ortofizică sau pentadică cu subiectul, da cică e bine să te dai bine cu academicienii măgulindu-i în orice prilej; chiar și defuncți). Oricum, ideea fiind că dacă faci așa, adică luând-o cu preistoricii și istoricii (cum zic absolut toți liderii de didactică și pedagogică științifico-academică din regiune) ajungi ușor la 40-50 de pagini, și-ai scăpat. Fiindcă dup-aia, pe post de contribuție originală și concluzii n-ai decât să zici fainfrumos și-n ton victorios cum că voi, autorul (solo însă fudul și abuzând de pluralul unei seniorialități vide, astfel ascunzând insinifianța individual-proprie), ați creionat, iată, complexitatea problemei. Și ați dovedit că, certamente și evidamente, se impun și se deschid căi pentru alte și-alte cercetări avansate, adică pentru alți bani și-alte distracții de scribăleli/lăbăreli similare și simpozioane peste conferințe ulterior-viitoare.

În caz de lucrare și mai și (doctorat 2, 3, 5), fondul istoric este totul, deci merită umflat cu cât mai multe nume și efigii, anecdote, detalii, apropouri pe lângă. Și bibliografii revolute. În speța numită, dl coleg mi-a povestit că zile și nopți a tot cugetat și zeci/sute de pagini a conspectat numai și numai despre brava și celebra mumă a lui Ștefan cel Mare. (Mă rog: Pagini de analiză caracterială sau despre psihologia excepțională a unei luminoase doamne din întunerecitul ev mediu.) Care – rezumativ vorbind – ca adevărată regentă era așa de bărbată încât ea și numai ea (nicidecum vreun doctor alternativ, psihanalist sau consilier filozofic) l-a ajutat pe celebrul domnitor să-și surmonteze complexul de inferioritate datorat micii-i staturi, devenind așa un forțos și cu glas tunător încât, lipsindu-se de scut/platoșă, mânuia o sabie, un paloș, un iatagan și un buzdugan mai baban ca propria-i lat-lungime și de mai multe ocale decât propria-i masă corporală brută sau netă. Așa ajungând să taie mai mulți turci și tătari și polaci și boieri sau lume ce-l enerva decât va fi făcut oricine-altcineva în toată istoria celor 3-4-5 provincii românești unite teoretic sau practic laolaltă. Deci toate (de besericuțele și mânăstirile și copiii florali de pretutindeni iete că uitai, dar țineți voi cont că-s de băgat în listing) provenind sau oarecum datorându-se meritelor educației din scurt ale unei vajnice doamne mamă-n etate. Dar fără discuție sau dubitare, punctul forte (iar aicea-i dau perfectă, poate mai mult ca perfectă, o perfect preacompusă dreptate), istoria recentă e-aceea care totuși rămâne de elucidat. Da, ați citit corect: Istoria Recentă. Până acolo însă…

(capitolul 2)

Să ne luăm toate femeile la rând (decidă colegii academicieni, ori parlamentul, poate plebiscitul, dacă le luăm una câte una sau tipologic, pe grupe de clasificare tip Hipocrate, Lombrosso, Kretschmer, Pavlov (deși-ar fi cazul ca și-aicia să dăm nume feminine generice, gen Maria, Ludwiga, Gladys, Maya, Natașa, fiind și-n știință domni cu doamnele și cedându-le omagial și simbolic cât mai multe posturi). Să pornim de la Maica Precistă, Muma Pădurii și Baba Dochia sau fiica/soața lui Decebalus per Scorilo, trecând prin mămica lui Ștefan cel Mare dar incluzând și fetițele multiple ale atâtor de mulți alți domni, până la batjocorita și umilita Veronica Micle versus abuzivul și misoginul Tit Maiorescu. Ba chiar și pomenind de pisicile unor dive și cățelușele câtorva mari scriitori și parlamentari vânători, căci tot ce-i de gen feminin în țara asta, în paralel și-n dezacord cu deșănțata și turbulenta istorie, a adăugat clară plus-valoare la demnitatea, pacea, binețea, blândețea și estetica ei.

Iar în fond și la urma urmei, până când numai literatura să ne redea foarte mult adevăr natur (mințind cum c-ar fi ficțiune, și-n felul ăsta lăsându-ne la fel de reci, indiferenți, ipocriți)? De ce să fie memorialisticile fușerite, cenzurate de redactori/editori, cititorii extrăgând/reținând numai onorabilități, în vreme ce toate viețile abundă de umbre savuroase, egal haioase și zoioase, însă educative și pline de umor? Vorbe de genul „nu da nimica din casă”, „bagă române gunoiul sub preș”, viața privată n-are-a face cu creația, profesia și stima socială, s-ascundem mizeriile iluminând doar lumina și ipocriziile (etc), sunt absolut idioate. Sunt sfruntări ale Adevărului. Viața „marilor bărbați” e și viața bărbaților mici, foarte mici însă foarte mulți, + a consoartelor tuturora; este viața tuturor, și merită învățat din frumusețile, chinurile, nenorocirile și nimicniciile altora/tuturor. Trei sferturi din ce înseamnă feminism s-ar putea numi cinstism sau onestism. Deci hai să se numească!

Nu doar în toată mândra literatură și artă, ci-n toată istoria duplicitară și dubioasă, femeile sunt, apar sau devin admirabile și venerabile doar dacă-s victimizate rău, preferabil să moară. Ziceți și voi: și-ar mai aduce aminte cineva de-Ofelia din Danemarka, ori de Lucia din Lamermur, dacă n-ar înnebuni histrionic, tot cântând zălude, și nu s-ar duce pe copcă? Cum a murit Dama cu Camelii? Aud?… Fără niciun teatru?… Da de ciociosanka supranumită Madama Batârflai: vă place că-și bagă pumnalul în țâță trăgând nește arii de Puccini, nu? Violeta Traviatei – ce bine face că moare de foarte jună… Că eroul bărbat al operei Tosca este executat legal și public nu ne impresionează; e ceva posac și banal, ni se pare normal și legal, ne lasă rece. Însă cum urlă înnebunită diva protagonistă și se-aruncă-n prăpastie… uau ce ne-nfioară de plăcere cruntă! De Mimișor a Boemei nu mai vorbim, cât de tare ne mănâncă-n șezut pe tot actul 4 tot așteptând să moară dracului odată, și nemaiputând de divină emoție când biata femeie dă colțul tușind muzical, Rodolfo al ei hohotind în plâns antimuzical. Dar hai să-i lăsăm pe străinii cu dramoletele lor. Mai încoace, la noi, dacă nu pica la datorie draga de Cati Teodoroiu mai ajungea ea-n statui, străzi și bancnotă? Altminteri, mai toate femeile care-or fi năzuit a-nflori și ele cumva, au avut parte de nisipul mișcător, cernoziomul sau mâlul nutritiv al unor bărbați cam autoritariști și egolatri, acaparatori de orice proeminență și plusvaloare. În calitate majoritarmente de casnice, datoria lor fiind să trăiască numai și numai pentru întreținerea vieții biologice, gastronomice, sexuale, igienice, ba și sociale, profesionale, publice, politice, celebrissime, a domnilor soți.

Femeile despre care nu s-a auzit aproape nimic, de nu chiar nimicul și subnimicul absolut, se numeau și se prezentau drept Doamna Mihail Sadoveanu (prima, cea cu 11 plozi, nu tinerica secundă), Doamna George Călinescu („eu nu aveam voința mea”, va fi scris atoatetoleranta Vera), doamna Nicolae Titulescu (admirabilă relație, totuși finită-n divorț prefunebru și dezmoștenire). Să ne gândim un pic numai la devoțiunea și ștergerea de sine a unei neveste ca cea din spatele marelui Lucian Blaga, care-i permitea constant tot câte una-2ă amanțele numite muze, ținând cont că poetul era prea mare geniu pentru a-l merita și reține doar pentru dânsa (cum literal mărturisea nesfiit draga Cornelie-n persoană). Ba poate că însăși fi-sa se va fi măritat cu-n politruc comunist de prim rang și-n etate numai ca să-l sprijine pe papá și nu cumva să pice bătrânul geniu în neagra dar tipic logica pușcărie a vremii. După care i-a reeditat și republicat opera omnia cu loialitatea infirmierei, asistentei, badantei, fiicei, mamei, soaței și muzei laolaltă. Agata lui Bacovia (da, cel veșnic beat)… Nu l-a ținut ea-n viață, cu toată forța tipic sclavagistă, lăsându-l în prostia depresiei și-mpungându-l nu să se trateze ci să producă numai și doar poezie? Că de se doftoricea și lua o slujbă disciplinată ar fi rămas țara fără bunătate de simbolism tenebros, macabru aburos, cult gotik, halouin românesc. (Dar poate că trăgea la măsea și dânsa, cot la cot cu mnealui, deci se distrau bine; nu știm.)

Biata Carmen Sylva, alias Elisabeta, regină de România, avea un soț distant, cazon, autoritarist, de-aia s-a și refugiat cu totul în iie și fotă, în muzică, poezie, literatură romantică și calofilie poliartistică. Să nu mai vorbim de urmașa ei, inimitabila Maria a României, cu Ferdinandul ei antipoetic și afon, lipsit de fior pentru eternul feminin, ajungând obligată să se compenseze făcând pe exploratoarea în sens diplomatic, soră medicală pe timp de război, amantă de ofițerași sau boieri obraznici, artistă plastică de mare talent art decco și-art nuvó, patroană a tuturor religiilor, filozofiilor, literaturilor și fanteziilor lumii. Ca să se retragă și să sfințească satul acela amărât al turcotătarilor din Bulgaria, făcând din el magnet pentru toate spiritele fine și extrafine, colț de rai și stup de producție artistică, sălaș al inimii sale. Inimă străpunsă sadic (cum numai catolicilor le-apare Sfânta Maria obsedant), căci în calitate de mamă a sturlubaticului și tiranului care-a devenit Carol Secundul nu putea decât să tot plângă și să tot suspine văzându-și casa și țara cum se duc de râpă, tot înspre gaura neagră a iadului numit scandal, dictaturi, război netrebnic, măgăreț, criminal. Iară de nefericita aia de Elena, mamițica traumatizatului copilaș-rege Mihăiță, nu ne e rușine națională să nu zicem chiar nimica-nimicuța? Nu-i oare de-apreciat și-admirat supușenia și tăcerea nobilă pe care a păstrat-o după repudiere, alungare, ieșire din scena țării, numai și numai datorită curvăsăriilor cartoforului și tartorului care s-a făcut Carol cu Leana sa?

Kogălniceanu! Mare bărbat (în sensul staturării în stat)… Dar soața lui?… Se știe ceva? Nu se știe, fiindcă numai legiunile de aventuri extraconjugale ale bărbatului au interesat pe toată lumea (fie ea subțire numeric). Și-atunci pe când o teză de doctorat numită chiar așa: Soața d-lui M. Kogălniceanu?; sau măcar/alternativ: Mama lui Kogălniceanu? Cu tot ce se află. Iar de nu se află, teza să se-ocupe numai și numai de motivele pentru care nu se află, nu se știe, eventual cu eventualitatea de-a se ști/afla cândva-n viitorimea de la anul și la mulți ani. Deci să se caute după consoartele tuturor indivizilor cu oareșce profil istoric, cum și de ce le-au supraviețuit respectivilor (cam așa obișnuindu-se în cazul domnilor veramente domni). Iar dacă excepțional respectivele soațe muriră mai mult sau mai puțin anterior dumnealor, cum și de ce naiba-au murit atipic. Căci avem o istorie ce de la pana de pălărie struțoasă până la talpa papucilor de casă deține și-ngroapă mormane peste mormane de anonimizabile ce s-au șters și sacrificat, s-au compensat cum au putut și ele mai bine, mai puțin bine, de-a dreptul prost rău, punându-se la dosul bărbaților din a căror biografie alegem doar partea diurnă și convenabilă fudular-patriotic, negând orice valoare a vieții private, respectiv a nevesticilor lor. Muieri cărora măcar o candelă la Crăciun și o făclie de Paște ar merita să le-aprindem, de nu și-n zilele naționale sau internaționale, în care omagiem doar pe masculii lor sau ai altora. E cazul și timpul ca măcar atâta fleac să-nvățăm de la religii și de la BeORe, și-anume să pomenim măcar și pe mă-sa cu privire la nuștiu care om mare. Iar de se cunoaște n-ar fi păcat sau rușine să zicem mersi și felicitări inclusiv amantelor, curtezanelor, „prietenelor”, „asistentelor”/„secretarelor” respectivului (de soția/soțiile legitime nu mai vorbim), căci și borile și aburelile parfumului feminin vor fi jucat niscai rol (fie el nefast ori admirabilissim), în viața reală și-n adevăratele fapte apostolicești ale oricărui mare ins de sex și gen mascul. Iar dacă toate sau numai unele dintre asemenea dânse n-au jucat niciun rol, s-o mărturisim clar și p-asta.

Enciclopedia (de ce nu, Marea Enciclopedie) a Femeilor (MARI, Medii, mărunte, flecuște) din România. Iute! Că ne facem de râs în lume pentru inexistența unei asemenea lucrări. Adică avem Enciclopedia României, avem Enciclopedia Literaturii Române (de la origini până-n coloșa); probabil că avem și Enciclopedia Apelor, Gazelor și-a Curentului Electric, a Animalelor Fătătoare, Lăptătoare, Dătătoare de Cărnuri, Piei, Oase. Ba am ajuns în asemenea hal că, iată, avem Enciclopedia Zmeilor. E tot ce ne mai lipsea! (Rușine ție, scriitorule, care știi tu care ești și cum te-a chemat născătoarea ta! Apropo: acest excesiv de lăudat și promovat și aplaudat scriitor și poet, care n-are cum fi genial deoarece nu poate fi deloc popular, asta fiindcă deține și folosește fără nicio jenă un lexic enorm de mult peste capacitatea a 98 la sută dintre poporeni, despre imaginație nemaivorbind, ei bine despre iubirea lui față de femei mnealui a comis doar o singură cărțulie, nu doar subțire dar așa de banală și slabă că parc-aș fi scris-o chiar eu. Sau mai bine vecina dela 3, care după pensionare a publicat și dânsa o carte de-o împărțea ca pe colivă la bucată oricui trecea prin fața blocului ori suia/cobora casa scărilor, ulterior amintind tuturor că „eu sunt doamna cu cartea”.) Așadar nicidecum n-avem o Enciclopedie și a femeilor… Nu ni-i rușine? Dacă nu, să ne fie! De ni-i e, până când?!…

[NOTA BENE. Să nu-mi ziceți mie de-un nene numit Marcu! Grămăjoara sa de volume, ba „dicționar”, ba „profiluri”, ba „portete”/„figuri”/„personalități feminine”, în cele din urmă colaționate/îngrămădite/rezumate până la procustizare a săracelor d-ne și d-re inclusiv drept „enciclopedie”, nu e ce anvizajez și recomand eu. Asta nu-i treabă simplă și facilă, șablonardă, selectivă și cumulativă, fezabilă de-un singur om, de una bucată persoană (fie ea însoțită și de o doamnă). Ce anvizajez/recomand este: iute-iute: proiect guvernamental! Proiect de Țară! 20, 50, 100 de intelectuali freș la capete, închiși fainfrumos coloșa-n mausoleul numit Casa Academiei, 10-15-20 de ani cât o lua (că de regulă ia), să facă corespunzător treaba respectivă.]

(cap. 2 bis [sau la pătrat])

Că tot pomenii de „Casa Academiei” (13 Decembrie 13). Uitați-vă mai cu luare aminte pe nesfârșitul gard care împrejmuie marele teren viran, asezonat cu câini vagabonzi ba și cu homleși umani, din fața și lateralele respectivului grand stabiliment de științe, arte, cultură. Vedeți sau v-ați uitat ochelarii acasă și nu vedeți cât de multe femei, de la tinere domnișoare cochete până la cucoane cu coc și doamne cu coronițe când de prințese când de regine, împodobesc galeș pozele documentare – veritabilă oglindă-oglinjoară a țării veritabile? (Remarcați vă rog: în acest moment ne aflăm într-o peripatetizare – pt nonconeseuri: vizită turistică perpedes – pe străzile de annale istorice și de mistere ale Bucureștiului, alături de binevoitorul domn Mitică.) Măcar pe Miss România per 1923 ați remarcat-o? Nu, fiindcă numai după femeile mari și-ale altora vă uitați! Ba am auzit și niște critici aiurea, cum că nici Fata Pădurii nici Fata Morgana nu figurează pe vreuna din panoplii. Prostii… Da ia faceți bine de-o remarcați pe missa, măcar după neaoșul nume francezo-rromanes și vă dați seama că parcă seamănă la față cu mari români gen Cella Delavrancea și Calistrat Hogaș. Ei bine, intrați la Muzeul Național de Artă al României, ca și la Muzeul Colecțiilor de Artă. (Acuma realizăm, da?, că am traversat deja Piața Constituției și a Națiunilor, fiind cu preumblătura didactico-culturală chiar pe Calea Victoriei.) Așadar în muzeiele de artă bună, frumoasă și adevărată. Vedeți sau vă e rușine să vă uitați lung la atâta bunăciune de anatomie fără perdea de sex femeiesc, dar mai ales la ce exponențialitate de estetică fină și extrafină se expune dumneaei nonșalant?… Ba chiar să-ntoarcem foaia, fără să schimbăm traseul (zice tot bunul ghid de ocazie). Ce mai vedem noi?… Vedem Atheneul Român, și el erectat de bărbați plini de vână și testosteron, mândrul edificiu având pe frontispiciu nu mai puțin de 5 mozaicuri cumplit de bărbătești. Iar mai deasupra tâmplei de sub coroana de coperiș… ce vedem noi? Vedem șiragul de nume ale unei sumedenii de bărbați care-ar fi meritat Premii Nobel cu toții, de-ar fi fost să fie încă din antichitate până mai ieri. Și totuși-totuși… Totuși ce ne livrează el, Atheneul? Ce?… Conferințe, ca-n interbelic, ținute doar de bărbați? Nu. Ci?… Ci muzică, d-nelor și d-lor, d-relor. Muzică! Care muzică ce este?… Aud?… Este se- da- re de nervi; de ins-tin-cte și răutăți. Liniștire de trup și de minte, fascinație pironitoare-n fotolii aproape levitante/volante. Este, carevasăzică: efeminare pură!

Și ce altceva am mai văzut noi pe Calea Victoriei? A nu, nu, desigur că nu mă refer la grozăvia de buticuri de lux și la cafenelele pline de cafeluțe și de prăjiturele scumpe deci vechi și-expirate (căci se vând greu, la fel ca gelata și-afogata dezghețate noaptea și re-nghețate ziua). Drept fiind și că buticurile comerciale le privesc cu aleasă deosebire pe femei, fiindcă ele numai poftesc tot felul de prostii, iară proștii de bărbați (toți dependenți de toate fustițele și lenjeriuțele și danteluțele și transparențele și ascunzișurile și pliurile și știm noi de fapt ce) imediat scot cardul și debursează… Dar să lăsăm trivialitățile dominante. Calea Victoriei nu mai este așazisul Pod al tuturor mogoșoaielor, mițelor și mamițelor, tantilor și țățicilor, a soțiilor devotate și-a fiicelor lor cuminți, a damelor de consumație și madamelor de prostituție de-altădată, respectiv de azi și de mâine. Astăzi noi văzând, doamnelor/domnilor, și altăceva. Ceva mult mai înălțător și subtil, mult mai sufletesc și spiritualist am putea spune făr-a greși mediu sau mult. Vedem biserici. Muuulte biserici. De la Zlătari (colț cu Stavropoleos) până la aceea numită A Doamnei (pitită după pițahat). Apoi mai în sus minunăția de Kretzulescu, colț cu SeReIi și vizavi de Maniu/Coposu/Palatu Regal; iar mai încolo: dalba Biserică Albă. Vizavi de Academie: Sfântul Nicolae; vizavi de babanul palat al nababului cantacuzin Sfântul Vasile cel Mare. Toate astea, ei bine, ce fac? Ce fac?… Aud?… Da, foarte corect a gândit și pare-se c-a murmurat cineva iar eu auzii în ciuda situației și-a aglomerației (ori poate telepatic): bisericile E- FE- MI- NEA- ZĂĂĂ!  Da. Făcându-ne să uităm de orice testosteron și anxioză, de orice scârbă, furie, ură și hulă, ele ne liniștesc, ne-mblânzesc, ne calmează. Ne purifică și-așa ne-nalță sufletul… de parc-am purta toți tocuri, robe angelice cu volane și voaluri, aripi sau cel puțin catalige.

(cap. 3)

Atât dl Mitică cât și eu personal, am ajuns la concluzia că noi românii avem apropo de feminism o mare și serioasă și foarte sobră problemă. Că musai trebuie să punem mâna și pe coarnele plugului de lemn ori fier tipic național, ca și pe coarnele taurului ori ale boilor trăgători, respectivele coarne concomitent însemnând nu altceva decât punctul crucial, epocal, astral al taman istoriei foarte recente (eventual sau pentru unii deja un pic saturat-răsuflată). Și-anume cea din dizgrațiosul an de grație 1989. Căci vrem/nu vrem, ne place au ba, feminismul românesc nu va fi niciodată autentic și indubitabil, dar mai ales autentificat/parafat/legitimat, până nu rezolvăm și punctul 0, sensibil, reprezentat de ce făcurăm noi, țara asta, în dec. ‘89, cu Prima Doamnă.

[În acest moment știu că, în ciuda oboselii pe care v-a creiat-o concentrarea, hiperconcentrarea, crunta concentrare la care stilul polifonic și dramaturgic al textului v-a silit, dvs cititorii aveți reaprinsă curiozitatea de a continua. (Fie și doar pt a vedea iute ce năstrușnicii vor mai fi vociferate pe noua temă de interes maxim). Totuși, vă avertizez cu toată seriozitatea: sistemul nervos vă e deja ostenit. Dacă continuați chiar acu, vă veți enerva automat, poate cu motiv dar mai ales fără. Vă rog frumos: serviți o pauză. (Femei: ziceți-i interludiu; bărbați: pe loc repaus.) Închideți ecranul, ridicați-vă de pe scaun, mișcați-vă puțintel prin aer sau odaie (puneți de-o cafea, dați pe jos cu mopul, trageți de 2ă fiare ori ridicați gantere, mai aranjați biroul), faceți ceva altceva. Și reveniți abia după o minimă motricitate fizică alias resetare neuronală. Conștientizată au ba, osteneala mentală trebuie alungată, altminteri de-aci-ncolo (mai urmează un metru de rânduri!) nu veți mai putea citi decât superficial, agitat, iritându-vă aberant și mai ales inutil. In extremis, pentru ce urmează (aur curat nu alta), e și mâine o zi.]

Așadar: Cazul Ceaușescu Elena. Academician doctor inginer, om de știință supranumit savant ba de talie mondială, ba de renume mondial, mamă eroină, soție devotată. Pentru care și Mitică și eu personal bagăm mâna-n foc că n-a bătut și n-a omorât pe nimeni cu mâna personală, n-a arestat și băgat la pușcărie pe niciun om sau persoană, n-a fost agent kaghebeu, n-a trădat niciun secret de stat, nici pe bărbat-su nu l-a înșelat, ba chiar nici la Secu n-a turnat. Puncte la care, deși-s total de acord, totuși mă declar un picuț oarecum laș, ori cel puțin netrebnic dominat de firea pământească ce se numește instinct autoprotectiv, căci mi-aș băga-n respectivul foc bengalic doar un deget. Cu toate că și la capitolul deget ar trebui să stau să cuget și să elimin/aleg: care deget? Că nu mi-aș sacrifica chiar pe ultimul, micuțelul, fiindcă deși-i inutil mi-e cel mai simpatic; iar de-l bag pe index ori mijlociu o să zică lumea rea că m-am înfârtățit cu Miron Cozma, în vreme ce lumea bună a procurorilor și polițailor m-ar suspecta de apartenență la cineștie ce mafie internațională, iar picând de fraier căci îmi vor fi pus pe urme hăitași și bulane. Deci să zicem că pentru calitatea Elenei Ceaușescu de necolaboratoare cu Securitatea ca poliție sociopolitică și criminală aș fi-n stare să bag un deget în foc (iară când or reveni legile antice ale jurământului ordalic și eroic… om mai vedea).

Ca un alt număr important pe lista colegului privitoare la reconsiderarea cu mai multă considerație a caracterului etic și academic al tov Leana C. stă scris: „teză de doctorat și cărți științifice”. Deoarece da (vom vedea), și în cestiunea asta e foarte posibil (mai mult ca posibil, posibil perfect și posibil compus) să avem de-a face cu mult mai multă inocență și necorupție (decât rămân de văzut azi de jurîmprejur).

Personal, nu demult [**], folosind/pomenind vorba să mă judece „colegii de la academie”, am zis așa (citasem, iar acu autocitez): „Profunda și deja eterna sintagmă a d-nei tov Elena C. zisă Leana lu Nicu, despre care va trebui cândva să vorbim serios”. După care am continuat fără pauză: „Căci la o mai atentă reconsiderare s-ar putea adeveri că oricât vom fi fost noi de îndreptățiți s-o detestăm pentru rolul de Nambăr 2 în Stat, totuși posibil e ca să fi fost și un pic exagerați, alias porci sau măgari, cu privire la dânsa”. A urmat apoi o serie mică de întrebări aparent retorice, totuși serioase, de conținut: „Oare dac-am fi lăsat-o să trăiască, precum pe madam Paukăr, la ora asta uitându-se la noi pe ferestruța vreunei garsoniere de demisol/ajutor social, și văzând vag sau cețos cât de fain și bine-o ducem și ce preafericiți capitaliști suntem, oare nu ne ședea mai gigea-gigea, oare nu emana țara asta un amiros de altă mâncare de pește prăjit?” Exact așa am zis/scris (se văd ghilimelele, da?, deci n-am cum minți). Numai că seria interogațiilor era cam concentrată, sugerând preamulte cunoștințe care nu mai sunt, meritând niscai diluții explicative, enlărgiri. De genul (iată enlărgesc, mai pe românește alărgesc, chiar acuș, din acest arcuș numit poetic pană, antipoetic pix).

Dat fiind că tot am pomenit de radicala importanță a cunoașterii și recunoașterii prezentului recent, cândva stimata și-adorata d-nă Leana C. ar binemerita radical reconsiderată și restaurată, măcar și pentru cele 2ă (două!) fapte comuniste care ne freacă pe noi azi foarte mult, și-n care dumneaei (zic cu maximă-ncredere) a fost precis preacurată și preanevinovată. Unu la mână (am anticipat deja, după cum am și afirmat că bag mâna-n foc): dânsa nu va fi turnat la Secu. Reamintesc (sigur s-a și uitat): la punctul acesta mă codesc un pic; nu știu cum s-o dau/dreg, am zis „bag mâna-n foc” ca și cum m-aș jura… Permite-ți-mi un mărunt bemol: o bag (pe mână) un pic retoric sau metaforic, deoarece, vă dați seama, nu-s tocmai laș, dar mai am și eu olecuță de instinct al prezervării de sine. Iată de ce îmi mlădui oferta, punând pe biblie și pe foc doar un deget. Și aici mai adăugând un semibemol: ezit deoarece l-aș sacrifica pe habar n-am care. Pe-ăl mic: o fi el inutil, da-i e oricui simpatic. Pe prehensil: în niciun caz (doamne feri)! Indexul ori mijlociul: n-aș prea vrea, că dup-aia lumea care nu mă cunoaște zice că-s din temirice mafie, ba chiar că m-oi fi înhăitat cu Cozma (trăgându-ne acelaș semn de „accident minier”). Deci: sunt sigur că Elena Ceaușescu nu a fost colaborator al Securității ca poliție și crimă politică, că pe bună dreptate atunci când a văzut că i se-nfundă inconturnabil nu după securiști și uslași și arabi sau kaghebiști a țipat ea-ntrajutor, ci după „colegii de la academie”. Da, aceia i s-au părut singurii oameni de încredere, pe mâna lor s-ar fi dat să fie scormonită și scărmănată, știind bine că-s singurii ce n-ar fi trădat-o și hulit-o cum a făcut toți lacheii ei. De-altminteri tot sigur fiind și că nu se va găsi-n veci pururi vreun contract de angajament și-o chitanță de-100-2ă de lei luați regulat de la Pacepa ori Vlad Iulian. Iar cine nu-i de-acord or mă contrazice cu documente ăla să-și bage mâna, deștele sau orice altceva-n foc! Basta! Fără ciondăneli și vorbe-vorbe că tre să trec și la al 2lea mare argument. Deci.

Doamna tov Elena C. zisă Leanca nu a dat bani pentru teza-i de doctorat! Și nici pentru cărțile sale științifice nu a dat bani. Sunt sigur (mai mult ca sigur, sigur perfect și compus) deoarece este logic (mai mult ca logic, logic perfect și compus) că și-n vremea aia era ca-n vremea de azi. Și-anume: milioane de țucălari și căcănari de ambe sexe, care să se-ngrămădească cu cățel și purcel ca să-i facă ei orice cadou, ofrandă, sclavaj și favor personal; dovadă stând și deloc de mirare fiind hahalerele și cleptomanii, actualmente mascați în cumsecade moși și babe, care ne conduc toate marile și mediile instituții și subinstituții patriotice. Luați-i/luați-le la întrebări speciale pe ei/ele, dați-le o pălincă pe post de marihuană sau poligraf, că unii spun singuri (ba chiar se laudă) tot. Și-așa faceți liste de adevărați și numeroși turnători și influensări jegoși/jegoase, de scriitori și scriitoare de opere academice pentru bani (nu doar de semnatari impotenți/semnatare neputincioase, însă oneroși/oneroase), nicidecum întrebând naiv doar prin arhive sau agenții „de drept”. Deci, revenind: la madam Leana Ce n-a fost caz de corupție telectuală, nici explicită nici efectivă. Iar pentru asta: șapó și respect! De-a fost undeva/cândva vreo culpă, vina era de partea tuturor porcilor și măgarilor de intelectuali fără număr care făceau coadă ca să roiască limbist în jurul dumneaei.

Foarte mulți supraviețuitori (din păcate cu nemiluita și de urmași creduli) o detestă și azi pe tov Leana zicând că era neagră la suflet, rea, urâcioasă. Dar oare – vă-ntreb eu rugându-vă să cogitați un deț – nu era ceva normal? Chiar nu era cât se poate de firesc să-i disprețuiscă, să-i calce-n picioare, să-i drăcuie/bage-n mă-sa și-n morții mă-sii și să-i ignore pe toți? Ținând cont de cine erau de fapt chiar domniile lor, de ce calitate umană știa ea că erau (și-ar trebui să fim și noi sigur că așa erau), meritau altceva? Adică voi, contemporanii, n-ați auzit de vorba „iubesc trădarea dar urăsc pe trădători”? Cu alte cuvinte iubesc lauda dar detest lăudătorii, respectiv îmi place lichelismul și profit de el, însă urăsc lichelele? Nu știa ea foarte bine că toți acei lingăi de fapt o invidiau, o detestau, c-ar fi sfârtecat-o cu mâinile lor? Știind Leanca foarte bine că-n jurul ei roiau numai asemenea fiare pline de fumuri, de pretenții, de ipocrizii, de cerșetori sflorari și cu-așteptări întru șimaimărire, nu se purta cu ei pe merit? Credeți că ea însăși le ordona tuturor sutelor și miilor de miniștri lachei, de parasecretari de partid pe agenții și județ, să îi pupe vârfurile tocurilor și talpa pantofilor nonstop? Credeți că ea a cerut să fie făcută acad. dr. inginer? Credeți că ea a inventat, lansat și amplificat la maximum maximorum limba și limbologia de lemn? Credeți că Nae al ei le-a dictat zicând ziceți-mi Geniul Carpaților, ziceți-mi ilustru, iradiant, Fiu al Poporului, Farul Patriei, ziceți-mi etc. etc.? Nu fraților! Ei înșiși, intelectualii de marcă (de la Miron Constantinescu la Puțuri și Macovescu), diplomați plini de diplome (de la Valentin Lipatti la Mircea Malița), profi și academicieni (de la Zoe Dumitrescu-Bușulenga și Mihnea Gheorghiu la toți ceilalți), mari scriitori de ode-n versuri și de telegrame-n proză de felicitare (de la D.R. Popescu și Beligan la Iustinian și Teoctist), toți din capul și din secretariatul tuturor marilor și micilor instituții, din toate divanurile și agenturile patriei, toți se-ntreceau în inventarea de sloganuri, epitete, metafore și comparații caremaidecare mai exagerate și extravagante, iar asta numai și numai pentru a le ciupi Ceaușeștilor din atenție, favoruri, promovări, confirmări. Ba auzeam că lăudătorii publici se și felicitau și se pizmuiau între ei, pentru care-a scornit și lansat exclamațiunea, sintagmăciunea sau frăzuța mai gogonată, mai proaspătă, surprinzătoare și inedită. Era coadă și coridor lung de aștepare pentru admiterea în PCR și ca turnători la Secu. Peste tot erau benevoli care și-ar fi strâns de gât colegii merituoși, pentru-a săpa și compromite pe-alții câștigând ei loc, protecție, târâș ori tren de trecere printre ștăbilime. Parvenitismul, autoritarismul, dezirul și plăcerea puterii marcau pe orice rahat cu ochi pentru care manipularea la ordin și lucrătura dosnică erau pătimașe, lubrice, poteci sigure pentru a trăi euforic. Pentru anii 70-80 ceaușismul a fost opera tuturor subordonaților celor 2 dictatori și a subordonaților subordonaților lor. A fost capodopera întregii piramide socioprofesionale care se scurgea până-n poala 0-1-2-3-5-7 a națiunii, opera ambientului politic spre care aspira, de-ar fi putut escalada eșichiere, cea mai amplă masă a activului partizan, ca și a intelectualității pusă dârz pe afirmare, promovare, trai neneacă tot mai bun și tot mai profitabil materialist-istoric.

Pe scurt: cultul personalității n-a fost lansat și edificat și constant cizelat de către cuplul dictatorilor înșiși, și cu-atât mai puțin de bârfita proastă și odioasă de către țucălarii ei. A fost opera școliților și răsșcoliților din toate ministerele și administrațiile națiunii, a tuturor preumblaților prin străinătate recunoscători statului comunist, a cremei reprezentanților României în frunte cu vedete și demnitari considerați până și azi serioși, onorabili, excelețe diplomatice, profi și academicieni, artiști mari.

Cine revede filmul procesului și-al execuției bestiale a Ceaușeștilor nu poate fi decât să se rușineze: proști, fraieri, orbi și surzi furăm toți. Personal, pe parcursul procesului transmis la televizor pe 25 dec. 89 mi-a pierit treptat orice jubilație. A fost prima palmă de-a fi greu înșelat, de-a fi martor la dubioșenia în peroană. Asta nefăcându-mă deloc mai breaz ori erou; dincontră, acela fiind doar începutul unei dezamăgiri și îngroziri treptate, confirmate și agravate constant. Dar nu asta contează, nu-i subiectul discuției de față. Acum am putea zice doar că inclusiv atunci, la procesul de mare pomină mondială măcar 1-2 se puteau scula zicând că, în calitate de dreptcredincioși milostivi și pocăiți peste noapte, hai să nu ne mânjim noi mâinile omorând-o pe odioasă, ci hai s-o ținem vreo 10-20 de ani degeaba, în vreo carceră (fie și cu-n căluș montat permanent la guriță). După care, eventual și discret, s-o transferăm la prietenii noștri americani, care s-o țină și ei 1-2ă decenii, după care s-o servească elegant cu injecția aia cu care se laudă că nu simți nimic. Desigur că, măcar și pentru ultima dorință fiindu-i călușul destupat, madam ar fi sărit că Nuuu… Că io vreau să mor patriotic, în țara mea! (Asta dat pe post și-n presa scrisă.) Mai bine mă omorâți voi, cu mâinile voaste porcilor!  (putând ea adăuga, însă tăindu-se la montaj, să n-afle lumea). Totuși ținându-se cont de lucrul ăsta, din toată nomenclatura care-i linsese vârfurile tocurilor și tălpile de papuci (la schimb obținând de la ea dispreț cuvenit) imediat bulucindu-se câteva sute, toate oferindu-se să-i frângă traheea și cervicala cu marea plăcere pătimașă a propriilor mâini. Am ratat însă o asemenea spectaculoasă și poate peste alți 30-50 de ani cunoscută evoluție a evenimentelor, așa că n-are rost, haideți să revenim. Problema care merită a fi discutată e numai și numai aceea privitoare la ce se (mai) poate face azi.

Actualmente, ce se poate face (soluție demnă, urmare finală firească), e un singur lucru. Negreșit: Mare Proces Mare. Penal și național! De cerut iertare, proclamat anulare, reabilitare, comutare. (Chiar nu ne e rușine: moarte prin împușcare la grămadă?…) Verdictul corect constituțional: Închisoare pe Viață, cu Suspendare!

Comuniștii chinezi și-au îmbrăcat ultimul împărat în salopetă de proletar, i-au dat servici de muncă manuală și l-au lăsat să-și pape bolul de orez pân-ce va fi crăpat de moșneag natural. Liber privind la toată China Populară, cea trudind și cântând frumos încolonată ziua, seara dansând cikong mut în parc. Deși era moda crimelor executate în pușcărie, Dej a lăsat-o pe odioasa Ana Paukăr să moară liberă, de moartea bună și buna odihnă a urnei de cenușă depusă-n marele Monument al Eroilor din Parcul Carol. Numai noi furăm idioți s-o legăm cu sfoară pe sinistra Leana de Nicu-i genial, mitraliindu-i deodată, cum ai da cu vermorelul peste gândaci. Până și pe copiii lor era să-i omoare manipulata furie populară (noroc că s-au găsit 2-3 milostivi care numai să-i bată măr până-n fracturi, hemoragii și leșin, să-i scuipe și-njure, să-i aresteze civil). Mare tulburare de căpățână ne-a fost revoluția, și nu-i cinstit să punem vina doar pe securiștii care-au preluat puterea și și-au râs de democrație și de noi toți ăștialalți, dat fiind că aproape niciunul nu ne-am putut păstra atunci un discernământ ceva mai ponderal. Ne-am prostit și singuri, nu numai ajutați. Ne-am trezit lent și tardiv, unii niciodat.

Imaginați-vă așadar, ieri/astăzi, chipul Leancăi la 100 de ani. Putea fi el mai hidos decât al lui boier-nea Bălăceanu-Stolnici, la vârsta și la valoarea sa? Poate da, poate ba. Atâția urmași ai Anei Aslan și-ai sanatoriului ei de mahări plini de bani, puși și ținuți pe tronuri centrale și naționale tocmai prin grația sa, oare n-o vor fi vizitat măcar în secret, cu câte-o cutiuță (+/– fundiță) de gel sau cremă Gerovital, așa mentenându-i ridatul ten facial?… Și imaginați-v-o și pe ea însăși, la aceeași recomandabilă una-sută-de-ani cu +, privind în gol de la ferestruța de demisol a blocului social cum trece un convoi nato motorizat, un steag cu stele galbene, un Iliescu sau Băse în tromba limuzinelor cu girofar… Cu ea, așa modestă, pierdută autist, la ora asta aveam și cea mai bună reclamă. O puteam face muzeu. Tezaur Național nu alta (Ultima Mare Supraviețuitoare dintre Marii Tirani), la ‘mneaei intrând și selfindu-se străinii cu taxe de milioane, prin programare și coadă prelungă. Dacă nu chiar în interiorul garsonierei blocului ei obligator cu bulină, eventual dusă și montată sub un umbrar vegetalo-floral chiar într-o mare piață publică (recomandabilă rămânând chiar „a Revoluției” dintre Maniu–Obelisc–Internele din CeCeu).

De-aia zic (deși am mai zis-o): echilibrul, echitatismul, egalitarismul sau „feminismul românesc nu va fi niciodată autentic, dar mai ales autentificat, până nu rezolvăm și punctul sensibil 0, reprezentat de ce făcurăm noi, țara asta, în dec. ‘89, cu Prima Doamnă”. Căci nu contează dacă nește jmecheri conducători, oportuniști ai momentului, au considerat că Nae Ceaușescu trebuia executat chiar atunci, sumar și urgent, ca să se-ncheie tărășenia numită Teroriști și nenumită Război Civil, mai ales ținând cont și că respectiva viclenie era-n asentimentul răzbunător al întregului popor. Dar cu consoarta, întreb retoric sau prostește (cum preferați): cu consoarta lui ce avurăți? (Vorba țăranului baladist sau snovar: pe mine m-ați omorât, dar cu calu-mi ce-ați avut?) Să împuști tu o amărâtă de mamă (și de copilași naturali, și de adoptați), bașca taman în ziua de Sfânt Crăciun… când toată lumea sărbătorește nașterea supranaturală (și cu-atât mai aparte femeile, care știu cât de imposibilă e-o naștere supranaturală de vreme ce natural se naște îngrozitor de înfiorător și de dificil)… Așadar zic: să mitraliezi tu o biată babă deja degrevată de orice puteri, ăsta nu e imbecilism, barbarie, bestialitate impardonabilă? Ar trebui, măcar așa, de ochii lumii (cum ne obișnuitărăm a face ades), să treacă-meargă o delegație de suspuși și reprezentanți, și public, de față cu toate televiziunile, Uniunea Europeană-n zum și scaip, să ceară scuze, poate iertare, pentru această stupidă afacere politică din 25 dec. ‘89. Și după cum a făcut fiece dictator malign (inițial aparent de treabă), poruncind reluarea și achitarea tuturor proceselor ucigașe ale predecesorului său dictator, grațiind, reabilitând, schimbând sau eliberând fie și preatârziu pe cei abuziv sau măcar neprocedural condamnați, la fel să facem și noi.

Așa, spre exemplu, ar fi cinaș și etic să se refacă procesul cel ridicol al Ceaușeștilor, pe dl tov Nicolae socotindu-l fix cum fac americanii: 87 de ani pușcărie pt chestia aia, 150 de ani privare de liber pt aia, pt cealaltă 300… Total: 500, 700, 999 de ani, cât o ieși la abac. Apoi (tot ca americanii), zicând că-i aplicăm doar cea mai mare pedeapsă, de pildă 1000 de ani. Fără niciun drept de apel sau liberare condiționată. După care se comută la închisoare perpetuă (chiar și-n contumacie fiind). Iar în privința d-nei sale tov Elena… s-o lăsăm dracului în pace, să fie legal liberă și în viață (chiar de nu mai e). Deci scuze și achitări/comutări postume, măcar până mai trăiesc câțiva dintre cei ce-au apăsat pe butoane, ordine, isterie, trăgace. Nu zic să se facă ca-n cazul aranjat recent Securității și securiștilor, adică să decreteze judecătorii tuturor curților și palatelor pline de justiții și-njustiții cum că PCRul și Ceaușeștii-au fost buni și cinstiți și că bine-au făcut c-au omorât și bătut destui oameni. Nu zic. Argumentarea poate chiar bâigui ceva gen Ceaușeștii-au fost porci și măgari extraordinari și plenipotențiali; că meritau dați prin șperla furiei câinești a mulțimilor, să fie sfârtecați precum simpaticii Mussolini; că meritau crucificați lent, ca tâlharul nemântuibil din stânga crucifixului. Atât doar că noi, astăzi, în mărinimia, milostenia sau creștinătatea noastră sublimă: îi iertăm. Mai ales pe dânsa. Atât! Ba eventual să ne ierte și dânsa pe noi, fie doar formal și simbolic (cine știe, măcar să n-avem probleme când fiecare vom crăpa și ne-om îmburda-n Dincolo; avem noi vreo garanție c-om da pe-Acolo nas în nas numai cu cine ne face plăcere?). Deci haideți stimați concetățeni să bifăm și această formalitate de spirit juridico-etic. După care mergem toți la un bâlci sau resto și halim o sarma sau fasole de bogdaproste („să fie de sufletul lui cutare”) pe gratis. Atât.

Ideea e, pe scurt, că (pare-ni-se unora) musai e să pornim acest prezent întârziat din fix acel punct lăsat cu fundu-n norii din aer. Să ne reparăm magazinul istoric și să trecem printr-un mic butic de desfacere moral-redemptivă. Și numa dup-aia, refreșizați la conștiință, ușori ca fulgii zburând din păsărelele brusc speriate, sau ca pruncii-n pielea goală după băiță, să revenim în supermarketul viitorimii, redeschizând noi aripi de vultur și consumând vorace pe-orice punem mâna (după exemplara pildă a micului erou național Zdreanță: labă, bot, cu ou-cu-tot). Alminterlea, fără de cele pe care cred și sper că nu le-ați și uitat deja (căci le spusesem repetat, o juma de metru mai sus-nainte), în România nu poate fi feminism, propășire egală sau echitabilă, adevărată L O V E-ntre semeni + semene. Așa gândește și-agrăiește Mitică, dar nu numai, că și eu. (Cu plecăciunea aferentă, dempreună invitându-vă și pe boieri domniile voastre laolaltă.)

(ănd nau, samting totalii difrănt: cap. 4: anexă opțional dispensabilă) [***]

____________________________________________

[*]  https://www.lapunkt.ro/2023/01/egal-de-gen-valoare-de-arta-bancnota-de-risipa/

[**]  https://www.contributors.ro/dale-porcului3/

[***]  tablouri dintr-o fostă expoziție