marți, octombrie 19, 2021

Fenomene de sezon

În diminețile mele în drum spre școală mă opream în fața casei bunicilor unde mă întâmpina, lângă tăietorul de lemne, profesorul de franceză, care mă întreba cu o curiozitate vie: Dis-moi ce que tu as rêvé! Urma ca până ajungem la școală să-i povestesc ce am visat în franceză. Niciodată nu am fost atât de motivată să învăț ceva ca atunci limba franceză și niciodată nu am visat așa de mult ca să am ce-i povesti lui. Tohati, așa se numea profesorul, stătea la bunica în chirie, iar tratamentul acesta fusese aplicat tuturor nepoților bunicii, cei mai mari dintre noi și mai norocoși l-au prins pe profesor mai mulți ani, alții, printre care și eu, doar doi sau trei ani. Am crescut printre profesori, nu pentru că aveam profesori în familie, ci pentru că atunci când bunicii au mai slăbit în puteri şi au fost nevoiţi să-şi vândă oile, sursa lor principală de venit a devenit camera liberă pe care o închiriau profesorilor trimişi cu repartiție comunistă la noi în sat. Bunica le zicea Domnii, iar noi, cei nouă nepoți, copiii celor doi fii ai bunicilor, nu aveam voie să pășim în camera aceea care mirosea a lavandă și era plină de cărți. Dacă eram prin preajmă atunci când se apropia ora întoarcerii lor de la școală, ora la care bunica își schimba hainele ca să le pună masa, ne trimitea cu asprime pe la casele noastre ca să le ofere intimitate. Domnii veneau la noi în sat de peste tot din țară, de pildă Tohati era din Sibiu. De obicei împărțeau camera câte doi, dar s-a întâmplat să fie și trei, puteau să plece acasă foarte rar, era școală și sâmbăta, așa că rămâneau acolo chiar și în vacanțele de peste an. Mi-i amintesc iarna purtând cojoacele de oier ale bunicului când era ger sau citind lângă lampa cu gaz când se întrerupea curentul electric. Adesea povesteau îndelung cu bunicii la lumina focului din sobă sau se jucau cu noi pe afară. Unii dintre ei au rămas acolo în satul din munți pentru totdeauna, alții au plecat după ispășirea anilor obligatorii ai repartiției, dar toți au dorit să revină, în vizită, până la moartea bunicilor. Noi, nepoții, eram elevii lor la școală, iar bunica ne ruga să nu o facem de râs. Nu era cazul pentru că invariabil sfârșeam toți prin a-i admira pe Domnii care ne învățau tot felul de lucruri, dar, cred că, fără să știm atunci, ne erau dragi pentru că le păsa de noi și nu ne lăsau să vedem niciodată că, de fapt, tânjeau să plece acasă, că le era dor de ai lor și că le era greu în izolarea aceea din munți printre oameni străini. Asta urma să înțeleg eu însămi mai târziu fiind profesoară printre alți străini pentru că, mai ales, asta au făcut Domnii bunicii pentru noi: ne-au făcut să visăm să fim Domni, adică profesori.

            Acum suntem noi înșine o familie de profesori, surorile mele predau franceză și română în sat, iar majoritatea nepoților mei sunt profesori sau învățători titularizați sau în curs de titularizare. Situația asta mă face să mă gândesc cât de mult a contribuit vocația de profesori a Domnilor și cât a contat contextul în care trăiam și felul în care ne educau părinții, astfel încât să-i admirăm și să ne dorim să fim și noi profesori. Mai întâi, se cuvine să precizez că am crescut într-un loc în care chiar și în cei mai negri ani ai comunismului încă era viu ecoul participării localnicilor la Regimentul satelor grănicerești din zona Năsăudului, oamenii aceia încă știau ce înseamnă Virtus Romana Rediviva, iar colegii mei de clasă se numeau Pompei, Augustin, Terentius, Matroana sau Antonia. Apoi, la noi acasă fiecare pauză de la orice fel de muncă însemna o pauză pentru citit, relațiile dintre noi erau marcate de un fel de microb al dăscălirii reciproce, poate că moștenit de la străbunicul care fusese dascăl la biserică într-un sens pe care l-a convertit în a da mai departe înțelesuri, a împărtăși revelațiile tale cu ceilalți prin povești, nu prin dezbateri și argumente. În vacanțele în familie, când ne reuneam la casa părintească, între noi circula încă acel mod de a ne împărtăși cărți sau idei. În această atmosferă s-a insinuat treptat duhul titularizărilor, fiind mulți profesori/cadre didactice în familie, inevitabil în fiecare vară cineva dă examen de titularizare, fără să existe o catedră vacantă, ca să fie suplinitor și ca să o ia de la capăt vara viitoare.

            Titularizarea prin concurs pe catedre vacante se introducea în România pe la începutul anilor 90, fix în anul în care am terminat facultatea, o facultate umanistă pe care, eu și colegii mei, o începusem cu gândul că trebuie să învățăm ca să fim printre primii la repartiție. Repartiția după media de absolvire dispărea tocmai când să punem mâna pe o catedră, așa că aveam de dat examen pentru o eventuală catedră scoasă la concurs. Aveam la dispoziție aproximativ o lună în care să convertim ce am învățat sau, mai degrabă ce am citit pe cont propriu, încât să încapă în tiparele programei pentru titularizare. Totodată, trebuia să ne familiarizăm cu limbajul didacticii care nu însemna nimic pentru niciunul dintre noi întrucât profesorul de pedagogie, un om incompetent cu aură gri, ne-a profețit platitudinea cu care ne iluzionam toți: Profesoratul este o chestie de har, har pe care îl ai sau nu. Pe mine șutul în fund al absolvirii m-a trezit, nu la realitate, ci la condiția mea, drept urmare am realizat că nu voi reuși să supraviețuiesc citind și analizând cărți. Așa că am hotărât, conștientă de iluzia liberului arbitru, să învăț pentru concursul de titularizare niște informații care restrângeau și operaționalizau tot ce citisem și aprofundasem anterior. Atunci când am mers la facultate diferența dintre profesor și cadru didactic îmi era indiferentă, am luat, încă iau, act de diferența respectivă pe drumul de la visul de a fi profesor la efortul zilnic de a mă adapta să fiu cadru didactic. Acesta a fost pentru mine „lungul drum al zilei către noapte” care a însemnat la nivel formal trei examene de titularizare: o dată ca să intru în sistem și să ocup o catedră vacantă; a doua oară ca să mă mut în alt județ care mă adopta prin căsătorie; a treia oară ca să pot obține o catedră pe care suplinisem și care acum chiar era scoasă vacantă. Examenele de titularizare în sine nu au însemnat nimic, doar aveai o programă cu teme pe care le pregăteai și luai notă pe măsură, nu știu de ce a devenit o mare problematizare asta. Însă, ușa pe care mi-o deschideau acele titularizări era invariabil poarta spre o „buclă stranie” care îmi confirma mereu gândul că viața mea e în altă parte. Fiecare dintre aparițiile mele, în postura de cadru didactic titular, a fost de neuitat la nivel de conținut, încă meditez asupra acelor întâlniri.

            Primul examen de titularizare, pe care l-am dat imediat după absolvire, m-a îndreptățit să obțin o catedră într-un orășel stațiune din județul meu. După vacanța de vară a fost musai să mă prezint la şcoală. Am ajuns la poarta şcolii venind din satul meu din munți, fără autobuze sau trenuri, cu căruţa cumătrului Ilă care avea drum la târg în orașul în care era liceul. Am descălecat de pe capra vizitiului ajutată de cumătrul care cu o mână mă ţinea galant, iar cu cealaltă manevra biciul printr-un gest care, inconştient, dar simbolic, mă livra sistemului educaţional. Nu știam atunci că acela era primul descălecat. În faţa şcolii unde eram titulară mă întâmpina un domn mustăcios şi hâtru care aveam să aflu că este directorul școlii. În curând am constatat că simpla mea arătare l-a inspirat să-şi amintească bancuri porcoase la care nu am ştiut reacţiona, fapt care l-a înduioşat, a scurtat întrevederea şi m-a condus înspre sala profesorală. Ei, aici mă aştepta adevăratul şoc… În încăperea plină cu fum, era aşa o linişte încât mă întrebam ce prag trecusem? În ce „buclă stranie” intrasem? Noroc că în clipa următoare am ghicit o mişcare şi apoi am văzut clar că la mesele ce formau un careu, veșnicul careu, se aflau vreo douăzeci de domni. Şocul acum vine: domnii păreau identici, efectiv toţi erau de aceeaşi vârstă târzie, toţi purtau haine uzate de piele şi absolut toţi aveau privirea rătăcită şi gesturi de o irealitate copleşitoare. Am auzit din spatele meu vocea directorului: Domnii profesori, colegii dumneavoastră! Ulterior am realizat, plină de uimire, că domnii aceia s-au organizat astfel încât, în fiecare zi, în pauza mare, unul dintre ei renunţa la „tăria” cu colegii şi mă conducea, peste drum de şcoală, la barul Miraj ca să ne bem cafeaua împreună. Mi-au povestit amintiri din dictaturi, din epoci şi dimensiuni pe care nu le bănuiam, îmi cântau doine şi balade sau declamau din poeziile personale încât m-au convins să mi-i amintesc pe fiecare cu duioșie și regret. Dar am plecat de acolo, căci mă căsătorisem.

            Următorul examen de titularizare m-a adus în patria cimentului, era al doilea descălecat prin care schimbam școala, orașul, județul, viața. Am ajuns acolo la sfârşitul unei veri caniculare într-un peisaj ars de uscat, deasupra căruia stătea un cer înnegrit de ciori. Un autobuz mare şi gol ne-a lăsat indiferent într-o staţie pustie, acea pustietate pe care o pot avea numai oraşele mici vara. Am plecat din staţie pe prima stradă tot înainte, iar strada ne-a dus într-un parc rotund care gravita în jurul unor broaşte imense din ciment, verzi, cu limbi roşii atârnânde şi ochi nebuni. Broaştele erau pe punctul de a sări într-un lac, numai că, întrucât în faţa lor era o gaură plină de crăpături şi încinsă de soare, saltul încremenit evoca, fără dubiu, dorinţa broaştelor de a se sinucide. Cu imaginea asta în minte am ajuns la grupul școlar unde era catedra mea, acolo nu mă aştepta nimeni, dar au fost nevoiţi să mă primească. Întâi m-a primit directorul, un domn amabil cu figură de bard care m-a predat şefei de catedră, o doamnă spălăcită şi mioapă aflată în culmea agitaţiei. La prima noastră întâlnire s-a uitat la mine milos şi meditativ şi apoi mi-a şoptit precipitat:  Aici toţi sunt nebuni! Musai să-i lăsăm să facă ce vor ei! Nu am apucat să mă prind de subtext că m-a şi condus în faţa profesorului cu care împărțeam orele din catedră. Omul s-a simţit sabotat deja de biata mea prezență, așa că reacţia domniei sale a fost: Cine eşti şi ce dracu vrei? Eu am crezut că e ceva replică celebră, iar domnul elegant, impozant şi distins dealtfel, îşi va reveni şi mă va saluta normal. Am tot aşteptat asta 13 ani. Între timp am dat iar examen de titularizare pe catedra care era acum scoasă vacantă, m-am titularizat, imediat după aceea am luat și Definitivatul. Eram cadru didactic titular și definitiv pe catedra care îmi mijlocea întâlniri cu mințile strălucite ale unor elevi care mă făceau să uit alte inconveniente din patria cimentului. Însă, majoritatea experiențelor de acolo m-au făcut să simt că dintre toate blestemele posibile eu căzusem sub cel din Muntele vrăjit căci  intrasem în această „buclă stranie” cu gândul că plec după câteva luni, dar îl întrecusem pe Hans Castorp. Cam astea erau gândurile mele când am decis să umblu după dosare din care să reiasă că merit să ajung profesoară în Centru. Nu mai mergeam la examen de titularizare, exista varianta transferului pentru titulari și vânam o catedră în municipiu, în Centru.

            Am obținut catedra într-un liceu situat central, eram la al treilea descălecat didactic și, plină de entuziasm, m-am prezentat la noua școală, însă entuziasmul era iar doar al meu. După primirea într-un birou luxos (aici fusese școala de partid) de către un director curtenitor și dezinvolt, urma să cunosc în sfârșit tărâmul didactic, acel topos în care regula desființează omul. Nu a trecut mult timp până să-mi dau seama că era altă „buclă stranie”, dar una care m-a făcut să le regret nostalgic pe cele anterioare. Pe scurt, au urmat șapte ani de magie neagră care au pecetluit drumul meu de la visul de a fi profesoară la a mă mulțumi să funcționez drept cadru didactic. În fiecare zi intram într-o școală pe care scria O ȘCOALĂ PENTRU VIAȚĂ; în fiecare zi priveam lumea în pătrățelele în care o fărâmițau gratiile de la ferestrele școlii; în fiecare zi schimbam replici de o formalitate kafkiană cu profesori și elevi albaștrii (nu numai de la uniforme) care urlau de fericire când se termina programul-detenție. Și, dat fiind contextul, în fiecare zi muream de dorința de a o auzi înjurând în baie, deopotrivă dracii si sfinții, pe femeia de serviciu. A fost ușor să înțeleg că sursa magiei era „biroul” din care răzbăteau ecouri diafane și ieșea în valuri fum de tămâie cu miros de transcendent. Acolo se afla directorul, în ciuda Celor șapte îngeri păzitori care declara că se ocupau de el, omul acela absorbea orice urmă de viață în Școala pentru viață înlocuind-o cu disciplina. Au urmat șapte ani printre forme goale, rostind cuvinte goale și făcând gesturi goale ca într-un ritual absurd, iar singura breșă posibilă era mintea câte unui elev cu care stăteam de vorbă în ore și chiar în pauze. Mai erau acolo și cele trei profesoare de română, vii și interesante, care erau o raritate în peregrinările mele. Numai că în ochii acelui director fiecare întâlnire reală pe coridoarele disciplinei era o prezumtivă sabotare a ordinii impuse. Cel mai tare simțeam nevoia de a trăi sau de a vorbi firesc după câte un consiliu profesoral la care directorul ne convoca în sala festivă. E greu de închipuit sala aceea imensă şi friguroasă în care stăteam risipiți şi chirciți, iar directorul se urca pe podiumul din faţă, exact ca pe un tron, de unde ne adresa cele mai aberante sfaturi şi porunci câte două sau trei ore… până când i se terminau rezervele. Nu mai eram mirată de puterea cu care, înainte de a ajunge eu acolo, îl învestiseră colegii, ci mă miram de puterea lor de a rezista pasiv. Cu mirarea asta transformată în revoltă am luat decizia să salvez rămășițele mele de profesor ascunse prin cadrul didactic care devenisem, așa că au urmat alte probe și dosare prin care să demonstrez că merit să plec de acolo. Acum mă gândesc că drumul meu de la prima titularizare până la colegiul actual unde o colegă m-a întâmpinat exact cu salutul de care aveam nevoie: Welcome to democracy! a fost și drumul pe care l-am parcurs în răspăr de la tăietorul de lemne al bunicii unde se contura visul de a fi profesor în clasa a doua.

            Am scris aceste rânduri cu gândul că poate mai atenuăm judecata de apoi asupra unor situații pe care le vedem din exterior sau din interiorul unor interese personale. În România, în fiecare vară, se vorbește despre titularizarea cadrelor didactice ca despre un fenomen de sezon transformat în știre senzațională de mediile de informare. Se vorbește în procente dramatice despre pregătirea slabă a profesorilor, se vorbește despre contestații și lipsa de profesionalism a celor care evaluează, tot profesori. Aflăm că președintele, cadru didactic și el, e nemulțumit; că ministrul, alt cadru didactic, e neplăcut surprins, iar societatea se folosește de titularizare ca pretext să repete: rușine pentru profesori! Dar, de fapt, cine sunt oamenii aceștia pe care îi analizăm în procente? Doar 44% au obținut nota 7? Da, pentru că acei candidați la titularizare nu sunt profesori, sper că nici nu mai visează vreunul har, vocație sau daruri speciale pentru a preda, ar fi cu atât mai rău pentru ei. Vorbim despre viitori funcționari la catedre într-un sistem declarat falimentar aruncând vina unii pe alții. Sunt absolvenți de facultate, uneori aleasă la întâmplare, care constată că au nevoie de un loc de muncă. Mare parte dintre candidații la titularizare merg la examen ca să primească ore, să poată suplini, nu neapărat pentru a fi titulari. Societatea este indignată de notele luate pentru că are judecata întunecată de un imaginar colectiv bântuit de profesorii cu vocație, însă această profesie va dispărea curând în forma pe care o știm, iar școala online ne-a arătat că e necesar să fie așa. Nici măcar elevii nu vor asemenea profesori, ci vor o implicare minimală din partea celui de la catedră, astfel încât să-și ia examenele. Așa că e simplu: absolvenți ai diverselor facultăți au obținut o varietate de note ca să poată avea un loc de muncă.

            De ce devine titularizarea un fenomen național de sezon a cărui dezbatere ocolește fix problemele care devin tot mai mari: notele arată clar cât de puțin îi pregătește universitatea pentru ceea ce vor preda, iar la didactică situația e și mai precară; notele arată cât de lipsiți de motivație sunt candidații, pe bună dreptate. Cine mai are iluzia azi că o școală în România e altceva decât o „buclă stranie” să fie el dreptul judecător.

Distribuie acest articol

12 COMENTARII

  1. Si cit de frumos incepusem a citi micuta tragedie pusa noua in fata chiar de mirosul cartilor existente in camera de neatins a profului de limba si literatura franceza .Doamne ?Cite aminitiri nu imi trec si mie , parca aparute de niciunde , parcurgind,alaturi de textiera , momentul (din viata mea ) acelui care profesor de franceza fiind(desigur este vorba de alta persoana ) imi recita cu maratie din Racine sau Baudelaire .Dar despre asta o sa va povestesc mai tirziu .Cum nimic nu este asa , imaginativ vorbind ,cum ne-am inchipuit ca ar trebui a fi , parcurgem ,cu durere,etapele din viata unei persoane ale carei visari sau simple visuri sau transformat intr-o priveliste dezolanta , de a carei tristete nu vom putea scapa ,nici noi cititorii , o vreme , trecem mai departe usor surprinsi de realitatea imaginilor ce ne sunt puse in fata .Cum sa putem a uita fericitele clipe ale copilariei noastre , in cazul meu undeva in Bucurestiul de alta data .Ce rafinament ma inconjura atunci cind am descoperit cu mindrie cum unul dintre prietenii de suflet al tatalui meu, Osvald Teodoreanu pe numele sau, (evident ma refer la unul dintre cei doi fii ai celebrului poet romancier si avocat de marca al vremurilor Ionel Teodoreanu si nu la fratele celebrului scriitor ) a inceput a-mi vorbi in limba atit de draga lui ,profesor de limba si literatura franceza fiind (de nevoie – dar si asta este o alta poveste a familiei Teodoreanu ) limba de care nu m-am mai despartit sufletete nici in anii de atita mare jale ai regimului numit de unii socialism multilateral dezvoltat . Dar haideti sa ne intoarcem la textul atit de generos si adevarat prezentat noua .Parca pot vedea , atit de buna este punerea in text si folosirea vorbelor ) si pe Cumatrul ce tinea, galant, printesa aflata si ea la prima rascruce a vietii . Parca imi si imaginez cum ii trepida mustata Hitrului – ce plin de intelepciune spunea cu nonsalanta bancuri porcoase , ramas brusc cu rinjetul in aer atunci cind expresia interlocutorului a devenit de neschimbat .Parca as fi fost si eu acolo in momentul in care hainele de piele , prafuite de atita purtare , aruncau in aer micutele particule sesizabile doar in lumina soarelui reflectata si ea de geamul cel imbatrinit de timpuri . Doinele si baladele imi trezesc iar imagini apropiate din viata mea atit de fantastic de minunata , dar de data asta ele imi aratau o alta lume in care unii inca mai sunt cufundati pina la git .Pustiul statiilor de tramvai ,broscutele , cele ce l-a nesfirsit doresc a deveni printese ,nebunia si ea inchipuita a unora ce isi rostogolesc pupilele in incrincenarea unui adevar inexistent ,asteptarea devenita si ea viata insasi ,profesoratul la centru ,organizarea devenita si ea simbolistica unui singur om numit director si toate cite or mai fi , pe aceasta lume ,parca sunt desprinse dintr-un decor , oarecare, uneori hazliu(ce ne aduce aminte de Caragiale ) alteori plin de suferinta peste care unii pot trece iar altii nu. Daca tot am ajuns in actualitate iar textul, in final ,ne mai spune cite ceva, usor aluziv ,ce contine si evidenta modificare a acestui sistem la clasa si trecerea , in etape , a invatamintului in online (cu care eu pot fi de acord , ba chiar sunt total de acord )ar trebui sa privim si realitatea momentului ca si neincrederea societatii in realizarea unei schimbari de adincime in asa numitul Invatamint Romanesc . Dar hai sa nu intram in detalii , cu totii stim ce si cum ,iar presedintele ne-a oferit Romania Educata impreuna cu finantarea . De aici inainte totul sade in intelpciunea noastra . Oricum textul de fata imi lasa un gust amar la sfirsit chiara daca inceputul a sunat atit de frumos . O realizare scriitoriceasca care mi-a placut dar si o tristete ,proprie autoarei ,ce ma pune pe ginduri .

  2. Cadru: limite definind o suprafață, sau un conținut abstract. Cadru didactic – persoană silită să se limiteze la regulile și cunoștințele standardizate impuse de Ministerul Ignoranței, pardon, Educației….

  3. CORECT !!! : „Societatea este indignată de notele luate pentru că are judecata întunecată de un imaginar colectiv bântuit de profesorii cu vocație”

  4. foarte frumos, felicitari ! „Pompei, Augustin, Terentius, Matroana sau Antonia” odinioara, acum prin satele si orasele patriei se numesc Mario, Patrick, David, Kim sau Julie – fiii si fiicele lui Ion, Gheorghe, Vasile ! parintii „ajunsi” (prosti si saraci lipiti pina mai ieri), cu dregatorii importante n stat si multe titluri si doctorate (sic), isi boteaza odraslele inspirindu se din telenovelele de succes (acelasi „succes” la care ei insisi au ajuns) !

  5. Un car de har lăsat-a Bunul Dumnezeu doamnei Elvira Groza. Şi de întelepciune, și de dreaptă/cumpătată judecată. I-am apreciat, la fel de mult, stilul admirabil (sincer, natural, cursiv, expresiv) în care a gândit/compus aceasta analiză-poveste. Vă mulțumesc frumos, doamnă profesoară!

  6. Foarte sincer si dramatic descrisa o experienta despre ceea ce insemna in multe situatii a fii dascal in Ro. In anii 80, am trecut prin aceasta experienta. Cu toate ca aveam calitati de bun profesor, terminasem facultatea cu media generala peste 9,50, dedicat copiilor, nu am ramas la scoala unde am fost repartizata. Faceam naveta, aveam la clasa 38-42 de copii, se lucra in trei serii, lipseau materialele didactice, se facea foc in sobe. Daca nu venea ingrijitoarea dis de dimineata, faceam si focul iar de multe ori am facut lectii cu elevii, imbracati si cu manusi ca afara. Parintii si atunci si acum, in majoritate, prea putini interesati daca scoala avea ce trebuie si daca odraslele lor invatau. Dupa trei ani de asemenea conditii, am plecat din sistem.

  7. Mulțumesc din inimă Domnilor profesori, care m-au făcut să cred că știința și cărțile sunt mai frumoase și mai importante decât toate cadrele în care ne forțează viața să ne încadrăm.

  8. Fain articolul. Așa un pic cam „noir” pentru gustul meu, dar foarte bine scris. Chestia asta cu „cadrele” m-a zgâriat întotdeauna la ureche… „Cadre didactice, cadre medicale, cadre militare” – sună toate ca dracu’ ca să-l citez pe don Pedro, lebădoiul spaniol.

    Nu pot să uit o fază ce m-au bucurat copios. Am prins primul semestru de facultae în vremea lui Pingelică. Pe atunci câte 2 oameni pe grupă eram așa numiții „condicari”. Adică cei ce purtam condica de prezență pe care trebuiau bifate numele celor prezenți și dată profesorului la semnat la începutul fiecărui curs. Primul curs de analiză matematică. Ne aliniem toți cu condicile la semnat în fața catedrei pentru ritualul semnării lor. Unele din „cadrele didactice” duceau meschinăria la extrem verificând prezența prin sondaj, sau alți chiar lund-o plutonierește și strigând fecare nume. De data asta profesorul se uită la noi ca la niște extratereștrii. „Ce-s astea?”Moment de confuzie. „Păi știți, astea sunt condicile de prezență. Le-am adus la semnat.” Dl. profesor e vizibl iritat și ofensat. „Domnișoară, domnilor (chiar dacă era încă vremea „tovarășilor”) mă confundați! Eu sunt profesor universitar, nu portar…”

  9. Ca de obicei un text superb. Felicitări.
    Am avut șansa ca intr- un an de liceu profesoara de franceza sa fie însărcinată și a venit de la pensie un alt profesor. Avea vreo 70 ani, făcuse studii la Sorbona și ne silea sa vorbim tot timpul in limba lui Hugo și Lamartine. Am invatat in acel an o franceza demna de Neagu Djuvara. Era din alta epoca, daca făceam prostii ne batea cu bocancii lui cumplit de rudimentari. Am ajuns fracofil. Nu, eram deja dupa ce in clasa a 6-a s fost detașată la noi in sat o profesoară f frumoasă, absolventă doar de liceu, netitulara.
    Spuneti ca profesorii dvs erau Domni? In ce secol ati trăit dvs? Azi in mai toate tarile, mai putin poate Finlanda, profesorii sunt niste funcționari publici platiti cu ceva mai mult (un pic) peste cel minim pe economie. E nevoie de ei la alegeri, referendum și mai recent, la campania de vaccinare. Educația se face la scoli private (exista una f buna in franceza ângă aeroportul Băneasa și multe altele in engleza), pentru prostime exista scoli in care Domnii iau bătaie de la elevi. In filmul lui Nae Caranfil, Filantropica, exista un profesor de liceu din Buc tipic pentru anii 90. De atunci au trecut două decenii și statutul Domnilor a decăzut și mai mult.

  10. Este trist ca invatamantul din Romania depinde exclusiv de spiritul de sacrificiu.
    Cateodata – asa cum excelent demonstreaza articolul- nici macar spiritul de sacrificiu nu mai poate salva ceva,

    Experienta personala descrisa demonstreaza ca „sistemul” este atotputernic. Scapa cine poate.
    Si mai demonstreaza ceva, in intelegerea mea: traiectoria descendenta a calitatii invatamantului in Romania in ultimii 30 de ani.

    ===

    Dar cel mai trist lucru pe care il demonstreaza articolul, dupa parerea mea, este ca politicienii nu constientizeaza aceasta nevoie dramatica (daca imi permiteti) de o reforma profunda a invatamantului.

    Din pacate, si cetatenii au ramas inghetati in dorinta de a re-cladi educatia comunista, minus invatamantul ideologic.

    Desigur, am citit articolul concentrandu-ma pe experienta autoarei (minunat descrisa), dar la sfarsit mi-am dat seama ca in spatele tablourilor de viata se ascund nenumarate destine pe care Doamna Profesoara le-a influentat.

    Inchei cu o platitudine – cu o floare nu se face primavara.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Elvira Groza
Elvira Groza este profesor de filosofie.

Carte recomandată

 

Sorin Ioniță: Anul 2021 a început sub spectrul acestor incertitudini: va rezista democraţia liberală în Est, cu tot cu incipientul său stat de drept, dacă ea îşi pierde busola în Vest sub asalturi populiste? Cât de atractive sunt exemplele de proastă guvernare din jurul României, în state mici şi mari, membre UE sau doar cu aspiraţii de aderare? O vor apuca partidele româneşti pe căi alternative la proiectul european clasic al „Europei tot mai integrate“? Ce rol joacă în regiune ţările nou-membre, ca România: călăuzim noi pe vecinii noştri nemembri înspre modelul universalist european, ori ne schimbă ei pe noi, trăgându-ne la loc în zona gri a practicilor obscure de care ne-am desprins cu greu în tranziţie, sub tutelajul strict al UE şi NATO? Dar există şi o versiune optimistă a poveştii: nu cumva odată cu anul 2020 s-a încheiat de fapt „Deceniul furiei şi indignării“?

 

 

Carte recomandată

“Să nu apună soarele peste mînia noastră. Un psiholog clinician despre suferința psihică” – Andrada Ilisan

”Berdiaev spune că la Dostoievski singura afacere, cea mai serioasă, cea mai adîncă e omul. Singura afacere de care sînt preocupați toți în Adolescentul e să dezlege taina lui Versilov, misterul personalității sale, a destinului său straniu. Dar la fel e și cu prințul din Idiotul, la fel e și cu Frații Karamazov, la fel e și cu Stavroghin în Demonii. Nu există afaceri de altă natură. Omul este deasupra oricărei afaceri, el este singura afacere. Tot omul e și-n centrul acestei cărți. Și lipsa lui de speranță.” Continuare…

 

 

 

Carte recomandată

”Incursiunile în culisele puterii lui Vladimir Putin îi oferă cititorului panorama plină de nuanţe, paradoxuri şi simulacre a unui regim autocratic unic în felul său. Analizele lui Armand Goşu sînt articulate elegant şi se inspiră din monitorizarea directă a evenimentelor, ceea ce ne permite să traversăm nevătămaţi labirintul slav întins între Sankt-Petersburg şi Vladivostok.” (Teodor Baconschi)

Cumpara cartea, 39.95 RON

Daca doriti un exemplar cu autograf accesati linkul acesta

 

Esential HotNews

Top articole

Suntem un stat laic?

Scriu textul de față îndemnat de trei împrejurări. În ordine cronologică inversă, a treia e apariția reportajului Recorder Clanul marelui alb. Sunt...

Când sursele de energie care ar trebui să stopeze schimbarea climei nu mai funcționează din cauza schimbării climei…

Toleranța va atinge un asemenea nivel încât oamenilor inteligenți li se va interzicesă mai gândească pentru a nu-i ofensa pe imbecili.Autor...

Odăjdiile clanului Soprano

În statutul BOR art. 149, cauzele se introduc pe rolul consistoriului doar cu aprobarea episcopului sau patriarhului.  Hotărîrile devin executorii doar după...

România, octombrie 2021 : eşec statal şi paralizie politică

Eşecul statal şi paralizia politică sunt semnele sub care stă România zilelor acestea.   Statul român se înfăţişează cetăţenilor acestei ţări  astfel cum...

Criză economică sau nu? Furtuna Perfectă necesară unui ”crash”

Semne de criză economică sunt tot timpul. Într-un sens, crize economice, mai mult sau mai puțin extinse, la nivel de ramură, la...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.