Una dintre foarte puținele chestiuni care suscită un larg consens între români e calitatea slabă a educației naționale. Diferă adjectivele – de la ”deplorabil”, ”scandalos” etc. până la ”nesatisfăcător”, ”mediocru” etc. – dar perspectiva negativă rămâne convergentă. Diferă și ”punerea în istorie” a acestei insatisfacții. Mulți vorbesc despre ”prăbușirea” învățământului nostru, neținând cont că e greu să cazi dintr-o groapă.
Încă și mai diverse sunt opiniile despre cauzele acestei deficiențe și despre persistența ei în ciuda nenumăratelor tentative de a o rezolva. Unii cred că de vină sunt salariile proaste din învățământ sau, mai general un pic, cronica subfinanțare a acestuia. Alții dau vina pe politic, care și-ar fi subordonat educația agendelor electorale. Inclusiv ”reformismul” zelos și abulic al ultimelor decenii e socotit unul dintre factorii majori ai proastei funcționări a sistemului.
Las la o parte astfel de motivări cu un caracter general – banii, politica etc. – și mă opresc asupra unei chestiuni specifice: pregătirea, inițială și continuă (”perfecționare” i se spunea pe vremuri) a cadrelor didactice.
Cred că am destule contacte cu personalul didactic preuniversitar de limba și literatura română din diferite școli, din diferite zone geografice, ca să pot spune, fără frica de a greși, că avem în momentul de față în România profesori excepționali și profesori la care te gândești cu groază la copiii care le-ar putea intra pe mână. Isteria parentală privind plasamentul copiilor proprii în școala și eventual în clasa ”care trebuie” spune destul despre recunoașterea acestei situații în opinia publică.
Decalajul enorm de pregătire profesională a cadrelor didactice este prin el însuși o problemă extrem de gravă, pe care însă, după știința mea, nicio guvernare nu a catadicsit să o abordeze frontal. Nesfârșitele discuții despre îmbunătățirea ”performanței” sistemului de învățământ au debușat, de regulă, în măsuri care au adâncit și mai tare prăpastia între ce se întâmplă într-o școală și în alta, chiar și într-o clasă și în alta din aceeași școală.
Admițând că pregătirea pentru meseria de profesor a cadrelor didactice lasă de dorit, ne putem întreba, de bună seamă, cum ar putea fi ea ameliorată.
S-o luăm pe rând: Ce? Cine? Cum?
Ce?
Ce fel de pregătire i-ar trebui unui absolvent de facultate pentru a deveni un bun profesor?
În mare, două atribute: o cunoaștere mulțumitoare a elementelor de conținut ale disciplinei pe care urmează să o predea și o capacitate satisfăcătoare de a-i face pe elevi să dobândească acele achiziții pe care le recomandă curriculumul de specialitate.
Există în mediul academic, de decenii bune, o aprigă dispută ”tăcută”, care răbufnește când și când în vociferări publice, despre care dintre cele două deziderate ar fi mai important. Unii, cei care apără formarea de specialitate, spun ”e absurd să-i trimiți pe unii să-i învețe pe alții ceea ce ei înșiși nu știu”. Ceilalți, adepții formării psiho-pedagogice, spun: ”La ce bun să trimiți la catedră absolvenți tobă de carte, incapabili să înțeleagă gândirea și comportamentul unui elev și să interacționeze cu el”.
Disputa asta nu duce nicăieri. Avem nevoie unii de ceilalți, specialiști și psiho-pedagogi.
Chestia e – o spun în deplină cunoștință de cauză – că în locul acestei nevoi reciproce persistă, de decenii bune, un dispreț și o ostilitate reciprocă între cele două categorii.
Încercări de a îmbunătăți pregătirea viitorilor profesori au fost cu duiumul. Din păcate, toate au debușat în bătălii pentru putere între cele două tabere și între viziunile susținute de fiecare dintre ele.
Să o luăm un pic pe firul evenimentelor. În anii ’80 pregătirea pentru cariera didactică era asigurată prin absolvirea unor cursuri obligatorii de pedagogie și psihologie școlară și de metodică și a unor sarcini de practică didactică – observare și predare.
Pentru mine și colegii mei, cursurile obligatorii de pedagogie și psihologie au fost o mare deziluzie. Cât privește metodica și practica aferentă… nu îmi mai amintesc decât detalii anecdotice despre prestația unor colegi ”defecți”, incapabili să se adapteze oricărei situații concrete, căreia i-am fost martor.
”Osatura” acestei tematici a formării inițiale a rămas, în datele ei fundamentale, aceeași până în ziua de azi. Ce s-a modificat în repetate rânduri a fost distribuția organizațională – cine? – și reglementările procedurale – cum?
Cine?
Cine e cel mai apt și îndrituit să formeze profilul absolventului de specialitate pentru a se putea insera cu succes în activitatea la clasă?
Vreme îndelungă pregătirea pentru accedere în învățământ a absolvenților a fost gestionată de către facultățile de resort: prinsă în planurile proprii de învățământ, normată în cadrul statelor de funcții ale facultăților și efectuată fie de cadre didactice proprii – cursurile de metodică și tutorialele de practică – fie de cadre didactice asociate, cu încadrarea în facultățile / catedrele de pedagogie și psihologie.
Obligativitatea acestei pregătiri pentru toți studenții de la licență și stagiul de trei ani obligatoriu de după absolvire, cu posturi la repartiție în marea majoritate dacă nu în totalitate în învățământul preuniversitar, au transformat facultățile de profil, volens-nolens, în ”fabrici de profesori”. De unde și o aversiune față de această direcție de studiu, manifestată deopotrivă în rândul cadrelor didactice și al studenților. Între primele solicitări imperative ale studenților după căderea regimului ceaușist a fost abrogarea repartiției și trecerea pregătirii pentru cariera didactică în facultativ. Între profesori a circulat multă vreme zicerea că ”cine nu e capabil să predea în specialitate se apucă de metodică”.
Practica pedagogică a fost și ea lăsată de izbeliște. Tutorilor din facultăți, de regulă cadre didactice tinere, asistenți și lectori, dar nu numai, li se repartizau câte 8 studenți care trebuiau să fie urmăriți, consiliați și evaluați într-un interval de practică în școli de circa 2-3 săptămâni, cu o normă, dacă îmi amintesc exact, de 5 ore de observare și 3 de predare per student.
La scurt timp după ’90 norma de practică a unui cadru didactic universitar a devenit o grupă de seminar, adică circa 20-25 studenți. Urmărirea activității acestora în școli devenea practic imposibilă. În plus, la solicitarea studenților, s-a acceptat ca aceștia să-și poată desfășura stagiul de practică în școli liber alese de către ei, adesea în localitățile de baștină sau în unități școlare în care lucrau rude sau cunoscuți. Treptat, atribuțiile coordonatorilor de practică din facultăți s-au restrâns la simpla operațiune birocratică a transcrierii în cataloage a notelor de pe adeverințele procurate de studenți – fără excepție 10 (zece).
E bine să recunoaștem deschis că vreme destul de îndelungată facultățile de resort au fost prea puțin sau deloc interesate de gestionarea formării studenților pentru cariera didactică, chiar și în cazul unor materii importante precum română, matematică, limbi străine. Eram decan la Litere în București când s-a produs reorganizarea acestei formări inițiale în cadrul Departamentului pentru Pregătirea Personalului Didactic (DPPD) subordonat facultăților de psihologie și științe ale educației. Mărturisesc că, la început, am răsuflat ușurat: scăpam de o belea.
Cum?
Schimbarea polilor de putere nu a adus însă efectul scontat. S-a păstrat și chiar amplificat încărcătura excesivă de cursuri abstracte de pedagogie și psihologie, cu o foarte vagă conexiune cu activitatea nemijlocită de profesor. Pentru ”modulele” de pregătire psihopedagogică și didactică au fost repartizate frecvent cadre didactice slab competente și demotivate. În plus, desprinderea formală, birocratică, a pregătirii pentru învățământ de mediul de instruire în facultățile de resort a creat în rândul studenților un sentiment de alienare menit și el să descurajeze o pregătire temeinică. Ca decan m-am confruntat cu numeroase situații în care studenții veneau să mi se plângă de cursurile de la DPPD și trebuia să le explic de fiecare dată că nu aveam, în contextul legislativ și organizațional dat, nicio cale de intervenție. Regretam deja satisfacția inițială privind autonomizarea pregătirii pentru profesorat.
În mod cert, nici ”modulele” gestionate de DPPD nu au adus o îmbunătățire a formării inițiale a viitorilor profesori. Rezultatele profesorilor la definitivat, titularizare, grade didactice și ale elevilor pe care aceștia îi instruiesc la testările naționale și internaționale o arată fără tăgadă.
Legea educației din 2011 a repoziționat chestiunea într-un cadru instituțional care să dea greutate și prestanță pregătirii pentru învățământ: obligativitatea absolvirii unui masterat didactic și a unei perioade consistente de practică la catedră.
Proiectul a creat turbulențe aprige în multe centre universitare din România. Spaima personalului din facultăți privea un posibil exod al candidaților de la masteratele de cercetare și profesionale existente către noul program, datorită condițiilor favorizante pe care acesta promitea să le ofere: burse de studii distincte și un plasament mai sigur după absolvire.
Noroc că, în înțelepciunea sa, legiuitorul a uitat și să aloce banii necesari pentru demararea proiectului, așa că acesta a fost prorogat anual mai bine de un deceniu.
Ideea a fost reluată în legile educației din 2023. În paralel, au fost lansate o serie de ”proiecte-pilot” pentru implementarea masteratului didactic. Planurile de învățământ și metodologiile aferente au fost elaborate de către echipele de psihopedagogi de la ARACIS și de la minister, fără nicio consultare substanțială cu facultățile din universități. Mai mult încă, acolo unde funcționau deja, în facultăți, masterate de profil didactic, s-a încercat scoaterea din joc a acestora, invocându-se ideea că ar ”crea confuzie” între candidați. La Literele bucureștene, cel puțin, un astfel de program masteral, ”Didactici ale disciplinelor filologice”, funcționează din 2004, cu aprecieri foarte bune dovedibile din partea cursanților, din partea mediului educațional de specialitate în ansamblu. Ca de obicei, experiențe acumulate de-a lungul unor decenii au fost complet ignorate. E greu de găsit o explicație a modului în care opinia reprezentanților unor programe de formare pentru profesori în specializări cheie precum română și matematică, funcționând cu brio în universități de primă mână, a fost complet dată la o parte.
Ce? + Cine? + Cum? – marea necunoscută
Simplific un pic în continuare, din motive euristice.
Iată cum cred că ar fi de dorit să fie organizată și practicată o pregătire eficientă pentru cariera profesorală.
Ce
Dacă cineva are curiozitatea să compare planurile de învățământ supuse în prezent dezbaterii publice de către MEC cu planurile de învățământ ale masteratelor didactice ”cu vechime”, diferențele sar în ochi.
În proiectul MEC accentul cade pe dobândirea unor cunoștințe generale, din aria științelor educației și a psihologiei școlare. În masteratele existente, accentul cade pe dobândirea nemijlocită a abilităților necesare unui profesor care predă o anumită materie. Pe scurt: pe didactici. Figurează deci cursuri precum: ”Perspective inovatoare în didactica limbii și a literaturii materne”, ”Perspective inovatoare în didactica limbii latine și a culturii romanice”, ”Didactica lecturii”, ”Didactica limbii”, ”Didactica comunicării scrise”, ”Didactica comunicării orale”, ”Didactica teoriei literare”, ”Didactica literaturii mondiale”, ”Didactica limbii române ca limbă străină”. În plus, apar cursuri orientate către probleme conexe, deosebit de importante pentru practicarea cu succes a profesiunii de cadru didactic în domeniul filologic: ”Drama ca metodă de predare-învățare”, ”Introducere în educație media”, ”Evaluarea în disciplinele filologice”, ”Valori și atitudini în aria curriculară Limbă și comunicare”, ”Proiectarea didactică”, ”Strategii interpretative”. Toate aceste detalieri apar în proiectul MEC comasate în 4 ore (curs + seminar) de ”Didactica specializării” în primul semestru (totalizând un număr de 26 de ore săptămânal, enorm pentru nivelul masteral, care implică, de regulă, o deplasare a accentului către activitățile de învățare individuală a studenților) și 3 ore (2 + 1) de ”Didactica domeniului” în semestrul al doilea. Atât. Restul? ”Psihologia educației”, ”Pedagogie: fundamente și curriculum”, ”Pedagogie digitală”, ”Managementul clasei de elevi”, ”Managementul învățării și al emoțiilor în școală”, ”Politici educaționale”, ”Etică și deontologie academică”, ”Decizii educaționale bazate pe evidențe științifice” – chestiuni ce pot avea cel mult o relevanță indirectă asupra activității viitoare de profesor de limba și literatura română și / sau de limba și literatura străină. Spicuiesc dintre recomandările tematice din OM-ul supus dezbaterii: ”Dezvoltarea umană: Un cadru pentru activitatea educațională”, ”Ce este inteligența? Rolul acesteia în învățare”, ”Statutul epistemologic al pedagogiei”, ”Relația pedagogiei cu științele conexe:…”, ”Evoluția istorică a pedagogiei” etc. Alte tematici vizează explicit doar studenții din domeniul științelor educației, cum e cazul cursului ”Decizii educaționale bazate pe evidențe științifice”, cu un submodul referitor la Analiza structurii unui articol științific din domeniul științelor educației.
Pe scurt: nu trebuie nici măcar să fii cine știe ce specialist ca să-ți dai seama că actualul proiect nu face decât să transfere niște relații de putere de la nivelul ”modulelor” la cel masteral, fără a modifica deloc substanța pregătirii studenților pentru cariera de profesor.
Cine
Actualul proiect oferă cu generozitate pâinea și cuțitul psihopedagogilor. Iată câteva din prevederile concludente.
Acreditarea masteratelor didactice se va face de către ARACIS în domeniul ”Științe ale educației”. Asta înseamnă că validarea programelor și evaluarea evoluției lor se va face exclusiv de către Comisia 5, Științe administrative, ale educației și psihologie. Altfel spus, cadrele didactice și structurile de conducerile din domenii precum științe exacte sau umanistică NU VOR MAI AVEA NICIUN CUVÂNT DE SPUS ÎN PRIVINȚA PREGĂTIRII STUDENȚILOR LOR PENTRU CARIERA DIDACTICĂ. Un atare monopol flagrant nu a existat până acum.
Masteratul didactic va fi organizat, ni se spune iarăși în stufoasa documentație legală, prin intermediul DPPD, perpetuând situația existentă.
În ce privește perspectivele de specializare pentru formarea viitorilor profesori aflăm de asemenea că doctoratele în didactică vor fi și ele acreditate în domeniul științe ale educației. Alte articole ale ordinului de ministru și ale numeroaselor lor anexe lasă să se înțeleagă că autorii confundă nonșalant cercetarea internațională în științele educației cu cea în domeniul didacticilor de specialitate.
Cum
Transpare un minim de înțelegere pentru nevoia studenților de flexibilizare a parcursului educațional propriu prin decizia că ”Absolvenții unui program de studii universitare de masterat de cercetare/profesional care au beneficiat de finanțare de la bugetul de stat pot urma un program de studii universitare de masterat didactic cu finanțare de la bugetul de stat.” Nu înțeleg totuși de ce nu ar fi valabilă și situația inversă, în care un absolvent de licență a urmat cursurile de masterat didactic cu finanțare bugetară și ar putea fi scutit de plata taxei pentru înscrierea ulterioară la un masterat de cercetare. Un absolvent de Litere care a ajuns, parcurgând masteratul didactic, să lucreze în învățământ vrea să facă o lucrare de grad în lingvistică. E corect să-i blocăm accesul gratuit la un masterat de lingvistică care să-l ajute în definitivarea temei lui de cercetare? Evident, nu.
Concluzii
Îmi pare rău să o spun, dar cred că cea mai înțeleaptă decizie a MEC ar fi să nu încerce să dreagă busuiocul într-un proiect strâmb construit din capul locului și să-l retragă din consultarea publică, reluând, pe alte baze, construcția lui conceptuală și aplicativă. Dezideratele esențiale ale acestei reconstrucții ar fi următoarele:
- Să își fundamenteze elaborarea pe un demers colaborativ, incluzând, alături de experții din științele educației, și specialiști în domeniu, cu experiență certificată, măcar din facultățile care formează absolvenți abilitați în principalele materii din învățământul preuniversitar (română, matematică, limbi străine, istorie, fizică, biologie, chimie).
- Să prevadă EXPLICIT necesitatea construcției unor organisme colaborative, cu participare deopotrivă din facultățile de științe ale educației și ale facultăților implicate, care să gestioneze masteratul didactic (după, să zicem, modelul CSUD).
- Să prevadă EXPLICIT necesitatea elaborării și validării de către senatele universitare a normativelor privitoare la aceste organisme.
- Să prevadă DUBLA ACREDITARE a masteratului didactic și acreditarea / evaluarea acesteia la nivelul unor comisii mixte ARACIS.
- Să prevadă măsuri de stimulare a formării unor cadre didactice competente și cercetători avizați în DIDACTICI ALE DISCIPLINEI și nu, ca în actualul ordin, în științe ale educației.
- Să reglementeze judicios posibilitatea efectuării, cu o îndrumare mixtă, pe modelul interdisciplinarității, a unui DOCTORAT DIDACTIC în domeniul de specializare (română, matematică etc.) și nu în științe ale educației.
- Să garanteze necondiționat posibilitatea accesului gratuit al studenților și la un program masteral de cercetare / profesional, în plus față de cel didactic.
Respectarea acestor deziderate vizează, în esență, un singur lucru: pentru a asigura o bună formare a profesorilor de diverse materii e nevoie de construcția unui cadru care să implice, pe picior de egalitate, principalii formatori ai acestora, facultățile de resort și cadrele didactice din specialitate și facultățile de psihologie și științele educației, cu proprii lor specialiști.
Altminteri, cantonarea actualului proiect în liniile lui actuale nu va face decât să conducă la un nou eșec garantat și o agravare a animozităților persistente de atâta timp.
Apreciez la superlativ cele scrise de autor. Dar ca om ce am lucrat in preuniversitar si universitat ( de stat si privat) am de exprimat si alte nuante. 1. Dupa anul 2002, prin sistemul Bologna, pregatirea studentilor a scazut.
2. Facultatile private au deschis robinetul unor diplome fara acoperire profesionala iar la stat facultatile cu taxe. 3. Au fost acceptati mii de tineri ca studenti, cu medii cl.9-12, intre 5- 7, bac 6-7, cu mari lacune stiintifice si culturale. Abia pricep un text si totul mergea pe memorare mecanica. 4. Masteratele in cautare de cursanti au acceptat tineri care au terminat facultatile cu 5 si 6 si daca se poate pe bani. Valoarea pregatirii la noi in Ro nu are standarde clare, continue si nu da performanta. Am un fata exemplul unui vecin, absolvent gimnaziu 5-6,00, liceu f.slab 5-7,00, bac 6, 50, facultate privata f.slaba 8,50- 9, 00, masterat stat 9,00. Daca il puneti sa citeasca un text de lege si sa explice cum il aplica este zero. Abia stie sa vorbeasca liber. Asemenea oameni ajung sa fie profesori. Pregatirea continua este discutabila ca efect daca lipseste baza.
Problema e că părinții acestora copiii valorizează diplomele astea fără valoare reală. Social avem o problemă. De ce plătește un părinte o „privată”? Când o școală profesională de corporate business ar fi destul? Valorizează angajatorii așa diplome? Poate doar statul român… Și ne întoarcem la învățământ. Poate un absolvent de privată cu medie de 6 să ajungă profesor de chimie la școala generală? Chiar nu știu răspunsul…
Corect! Facultatile private au fost si sunt o plaga a invatamantului romanesc, si au stricat si facultatile de stat care de bine de rau mai aveau unele standarde.
Facultatile private in cautare de studenti si bani au admis toate ciurucurile societatii, oameni care nu deschid o carte in timpul liber, care nu pot formula o idee, care nu au niciun interes pt vreun domeniu. Le-au dat diplome „fara numar”, chiar si masterate, iar apoi respectivii s-au angajat in special la stat, sau au intrat in politica, media, etc. Ne mai miram ca am avut in fruntea tarii tot felul de habarnisti care nu-si gaseau diploma de bac, altii care au recunoscut ca nu au dat pe la facultate si doar au primit diploma in posta, sau un primar care zicea ca s-a inscris la doctorat ca „asa era la moda”, etc.
Apoi facultatile de stat, pt a nu-si pierde studentii, au scazut si ele standardele, au scazut nivelul examenelor, au o gramada de sesiuni de restante si reexaminari, poti trece in anul urmator fara sa fi luat toate examenele din anul precedent (cum poti intele ceva fara a sti cursul dinainte?!), etc.
Aceste atitudini transmit elevilor mesajul ca nu e nevoie sa te zbati, sa inveti, vei intra la o facultate oricum, si apoi o vei si termina (fara sa inveti aproape nimic).
Observațiile dvs. sunt judicioase – chiar dacă ar fi de evitat, cred, generalizările insultătoare. Ne învârtim de decenii bune în același cerc vicios. Atât universitățile private, cât și cele de stat, funcționează pe același algoritm economic: cât mai mulți studenți înscriși, plătitori de taxă, plus cât mai mari subvenții bugetare, tot în raport cu numărul de studenți, pentru cele din urmă. Ideea, în principiu, nu e rea. Ea poate da un etalon cât de cât obiectiv al ”valorii” ofertelor de studii. Din păcate, asta e doar teoria. În realitate, în majoritatea cazurilor, o diplomă ”valorează” – e apreciată, în special în vederea angajării – cât oricare alta. Aici e un minunat consens: de ce s-ar strădui universitățile românești să formeze absolvenți bine pregătiți, câned societății în slujba căreia funcționează nu prea dă doi bani pe chestia asta?
În competiția interuniversitară, criteriul fundamental a rămas același, pur cantitativ: numărul de studenți. Tentativele de a redresa acest dezechilibru vădit, prin suplimentarea unor criterii de finanțare ”pe calitate” au rămas, până acum, fără cine știe ce efect. A fost un proces în permanență boicotat nu numai de universitățile improvizate, ci și de la butoanele de comandă: ministru, guvern, partide, în neistovita goană după clientelism politic.
Ku mai trebuie formare , profesori sunt formati suficient . Formarea reprezinta bani in plus universitarilor .
Nivelul de pregătire a studenților a scăzut vădit. Însă nu cred că principala cauză a fost sistemul Bologna. Un calcul simplu arată că durata MEDIE de studii în sistem Bologna A CRESCUT, nu a scăzut. Din absolvenții licenței de 3 ani MAI MULT DE 50% fac un masterat de 5 ani. Avem deci peste 50% dintre absolvenți cu 5 ani, față de cei cu doar 3 ani. Problema esențială e MASIFICAREA, documentabilă pe cifre (număr de studenți pe cap de locuitor). Până în ’89 am avut unul dintre cele mai restrictive sisteme de învățământ superior din lume, cu un triaj draconic prin examenul de admitere. Chiar și la Litere, o specializare nu dintre cele mai atrăgătoare, în vremea studenției mele doar aproximativ 1 din 8 candidați avea șansa de a intra în facultate. Putem judeca ăn fel și chip o atare situație. Un lucru e însă cert: o selecție atât de dură la intrare e incompatibilă cu funcționarea unui stat realmente democratic, perpetuând avantajul celor ”puternici”, al familiilor cu acces la resurse – meditații, accesorii didactice etc. etc.
Am știut să conștientizăm la timp această schimbare de paradigmă și să contracarăm efectele ei nocive? La Literele bucureștene studiază acum de peste 10 ori mai mulți studenți decât înainte de ’89, dintre care cel puțin 9 din 10 au intrat la facultate mai slab pregătiți decât pe vremea ”examenului de admitere”.
Părerea mea este că nu am izbutit, mare parte dintre noi, să înțelegem pe deplin schimbările de situație survenite în învățământ odată cu căderea regimului ceaușist.
În locul unui sistem cu selecție graduală flexibilă, care să permită tinerilor inserția dinamică în sistem, de la grădiniță la doctorat, în raport cu particularitățile mediului de plecare și ale traseului de dezvoltare individuală, perpetuăm un sistem de tipul cursei cu obstacole, în care cel care s-a împiedicat își frânge piciorul și iese din joc.
Procesul Bologna a fost ajustat, la noi, pe același calapod. Pentru majoritatea specializărilor e mai ușor să absolvi un program de master decât unul de licență iar doctoratele au adesea promovabilitate de 100%. Iar la licență anul cel mai dificil, cel mai ”serios”, e adesea cel de început – așa cum era, de fapt, și înainte.
Perfecționarea cadrelor … ce cuvinte frumoase !!! Alții nici nu visează la perfecțiune. Fac formare continuă, dezvoltare profesională, upgrading etc. Și nu cu cadre, ca-n gubernii și sovhozuri, ci cu profesori.
Prea complicat. În definitiv, CARE ar trebui să fie scopul social al educației/învățământului?( „Social” fiindcă este platit de la buget). Și în continuare, CARE ar trebui să fie scopul Statului român?
Și mai pe scurt, problema este lipsa banilor. Pe banii lui să facă cine ce-o vrea.
Deci da, domnule profesor, singura concluzie e abandonarea proiectului.
(Off-topic) Iar în condițiile remanierii ministrului (a se vedea grafica recentă a d. Perjovschi cât o mie de argumente) dacă nu e formal retras proiectul să fie automat prelungită perioada de transparență decizională vreo săptămână până după instalarea noului ministru plin.
(Of, of topic) Sigur că pare revoltătoare la prima vedere posibilitatea obținerii unui doctorat în „didactici” care în condițiile unei licențe în domeniul y să fie echivalat cu un doctorat în domeniul y. Sau băgatul pe ușa din dos [după caz, cu asterisc, ca nici să nu supărăm prea tare!] a unor conținuturi „incluzive”: vor avea vreo relevanță acele diplome în SUA în viitorul apropiat?
(Of, văleleu topic) Reamintesc ce-am mai scris aici c-a încercat pm Ciorbea să fie „democrat” și a dat oug a drumurilor. Era chiar așa greu de prevăzut [de un șef de promoție] că în viitor va fi fiind denaturată complet? Av. Poporului un anume Ciorbea a atacat-o așadar la cc. Prea târziu, evident i s-a dat peste nas.
Un articol frumos.
Felicitari!
DAR:
-stimatul fost camarad de arme, uita ca de 35 de ani, elevii nostri nu au fost fortati sa invete, ci au fost invatati cum sa lucreze cu cartea; nu au asimilat notiuni, ci sisteme de invatat la nevoie;
-de asemenea, uita ca elevii nostri au fost notati dupa cadourile duse la scoala, nu dupa cunostintelor lor reale; asta a scos elevi semianalfabeti sau analfabeti functional;
– uita ca studentii isi platesd notele de la examinari; si diplomele finale; ba chiar doctorate;
Prin urmare ce sa faci cu astfel de cadre, care se revarsa an de an, tot mai putin pregatite? Si daca incerci sa-i faci pe elevi sa invete si dai note proaste, sar parintii revoltati, ca le extenuezi odraslele. Doamne, fereste sa atingi vreo odrasla, ca atit iti trebuie!
Nu sunt adeptul violentei, dar un sistrem care nu are mijloace de constringere este o gluma. Statul care aplica astfel de idei, pina la urma va dispare. Se pare ca asta se doreste pentru Romania si Europa…
In rest, numai de bine! „Viitor de aur tara noastra are”……………
De ce ați atinge un elev?
Educația fără Instrucție nu se poate. Doar constrângerea cu notele nu este suficient. Învățământul dacă este gratuit și plătit de Stat, atunci statul trebuie să se asigure că cheltuiala cu educația este eficientă pentru societate. De ce statul trebuie să cheltuie bani iar învățământul să producă analfabeți funcțional inutili pentru societate și care apoi nu știu să muncească nimic și vor să fie întreținuți tot de stat. Idem problema „educatorilor”. Dacă educatorii produc 40-45% analfabeți funcțional, atunci de ce mai avem nevoie de această activitate inutilă?
Domnule profesor,
Va raspunde un profesor cu peste 30 de ani de experienta in preuniversitar și am sa urlu:
COPIII NU MAI ÎNVAȚĂĂĂ!
Din pacate, societatea post decembrista are alte modele de reusita in viata, le stiti!!!! Iar internet-ul si retelele sociale îi priveaza de odihna necesara!!!! Temele pentru cei mai multi reprezinta o corvoadă,placerea de a citi lipseste, vir totuo aici si acum. Nu neg ca nu sunt profezori slab pregatiti, dar cea mai mare problema e influenta pe care o exercita modelul de parvenire: influencerism, manelism, aroganta celor cu bani…etc. Putem fi super performanți, dar ne izbin de ziduri!!!
Oricate metode noi, moderne am folosi, totusi, nu outem face pe clownii… Plus slaba finantare a scolii, nu exista laboratoare, cabinete de fizica, biologie, chimie, educație tehnologica… Copiii cu CES sunt fals indrumati si prin reclame sa fie inscrisi in scoli normale, ceea ce afecteaza calitatea actului didactic, as continua cu birocratizarea…
Ce parere aveti despre faptul ca platim aprospe 200 euro pt. un curs care nu va mai fi valabil peste 5 ani in portofoliul profesorului?? Ma refer la cel de psihopedagogie scolara aplicata … Nu mai spun dexpre cifrele care sibt trase in jos de % de rromi…Trebuie sa intelegeti ca oricat ne-am zbate, se arunca zilnic anateme nemeritate. Stiti ca sunt zeci de mii, cred ca vreo 50 sau 60 de mii de copii cu parinti plecati in strainatate, stiti ca intr o scoala normala e un procent de aprox. 25-30% de copii din familii monoparentale???
Stiti ca in oeste 30 de ani de invatamant, un singur curs de specialitate a fost facut de catre universitari? In rest doar umpluturi oe diverse teme, managementul violentei, diversitate culturala, prostii de 2 bani…
Copiii învață dacă sunt stimulați la școală, pe stradă și acasă. Strada e dominată de mesaje „anti”, școala e dominată de balamucul ăsta și de meditații iar acasă la mulți e dezastru.
Copiii nu mai învață!? Și ce trebuie făcut? Trebuie obligați să învețe? Aa, nu este democratic, plus că fiind constrânși cu notele asta le afectează drepturile omului. Deci, ne hotărâm ce vrem? Ca părere, educația trebuie să fie și instrucție.
Până la urmă se va găsi o soluție „tehnologică”. Poate un profesor IA, poate un cip „educațional”( în loc de botez la naștere ți se va implementa un cip cu memorie, computer și telefon inclus…all inclusive…). Doamne ferește!
Perfect adevarat! Copii si mai general societatea (cu mici exceptii) nu mai pun pret pe cunoastere, pe invatare, pe excelenta. Cauzele sunt multiple:
1) Peste tot in jur vedem „modele” de oameni fara studii, fara bun simt, chiar penali, ajunsi in functii mari sau cu atribute vizibile de bogatie (masini, bani, vile, vacante exotice, etc).
2) O atitudine prost inteleasa cum ca elevii nu mai trebuie sa „toceasca” (adica sa invete), ca promovam „creativitatea”; evident fara o baza de cunostiinte si repere solide, despre ce creativitate poate fi vorba?!
3) Multi parinti plecati in strainatate, copii lasati in grija unui parinte sau a bunicilor sau altor rude, lipsiti de sprijin emotional si de supraveghere.
4) Subfinantarea continua de politrucii care s-au perindat a Educatiei si Cercetarii. Aceste domenii care sunt extrem de importante in orice tara civilizata, la noi au fost desconsiderate decenii la rand. De exp pt Cercetare (domeniu care atrage elitele stiiintifice) bugetul a fost mereu infim, acum de exp e vreo 0,28% din PIB. Asta in conditiile in care media UE e peste 1%, ba chiar in multe tari 2%.
5) O tema des intalnita in Romania, forma fara fond. „Reforme” si masuri puse doar de forma,care nu se respecta in realitate, multa birocratie, acoperire cu hartii.
Păi domnule dacă copiii nu mai vor să învețe iar statul nu mai este interesat de educația cetățenilor, atunci despre ce vorbim noi aici? Chestia tristă este că „nouă generație” formată pe Internet este analizată de „vechea generație” educată pe principiile clasice ale Învățământului. Aici este contradicția căreia nu i se găsește rezolvarea.
D-le Profesorescu, meseria de profesor nu e una ușoară. Eu unul cred că un profesor adevărat este cel care refuză să învinovățească – copiii, societatea, părinții, guvernanții, internetul ș.a.m.d. – pentru ce și-ar dori să facă și nu izbutește.
Întrebarea pe care o pun: nu ajung 3 ani de facultate pentru a avea destule cunoștințe și destulă pedagogie să poți preda la clasa a V a? Ieftin și eficient pentru stat. Cu puțini ani de învățământ pe care părinții studenților să poată să îi susțină, fără un job de 8 ore / zi pentru student. Cu specializare directă la 3 ani e.g. chimie generala/pedagogie? Nu macro molecule, alimentara, etc. că nu avem nevoie de un specialist la catedra, cinde un generalist.
”nu ajung 3 ani de facultate pentru a avea destule cunoștințe și destulă pedagogie să poți preda la clasa a V a?”
Problema asta e mult mai vastă: în statele europene, oamenii trebuie să petreacă în școală cât mai mult timp. Dacă se poate, toată viața, astfel încât să fie dependenți de stat și incapabili să-și câștige traiul altfel decât din salariile primite de la stat. Școala reprezintă o metodă de înregimentare a întregii populații, de la copilul de grădiniță până la profesorul pensionar, care tot de la stat își primește pensia. Oamenii simpli au chiar o expresie destul de vulgară pentru asta: ”de la cel cu barba sură, pân’la …” , toți trebuie înregimentați în sistemul de stat.
Prin urmare, nu, nu ajung 3 ani. Trebuie masterate și doctorate, astfel încât oamenii să continue să stea în școală măcar până pe la 35 de ani, fiindcă astfel nu produc nimic util societății și rămân dependenți de stat toată viața. În UK se discută mai deschis lucrurile astea, fiindcă aici nu a fost comunism, dar l-au avut pe Tony Blair. Care a decis că toți englezii trebuie să facă o facultate, așa au ajuns dependenți de instalatorul polonez și de zugravul român.
Cica „scoala reprezintă o metodă de înregimentare a întregii populații”, „toți trebuie înregimentați în sistemul de stat”, etc… O gramada de fabulatii sforaitoare la acest „Harcald”.
Statul nu obliga pe nimeni sa faca scoala dupa cei 12 ani de inv obligatoriu. Oamenii vor asta, din diverse motive, pt o munca mai usoara (nu fizica sau in praf, conditii vatamatoare, etc), sau pt a castiga mai mult, sau pt statut social.
Ineptii ridicole pe banda rulanta, cica „oamenii să continue să stea în școală măcar până la 35 de ani”; chiar daca cineva face master si doctorat dupa facultate, le-ar termina pana la 29-30 ani, nu 35 ani.
Exista scoli profesionale si pt meseriasi, si multi castiga bine. Bati campii. Faptul ca in Vest unii sunt dependenti de instalatori emigranti e pentru ca ai lor sunt prea scumpi, nu ca nu ar exista.
”Statul nu obliga pe nimeni sa faca scoala dupa cei 12 ani de inv obligatoriu. Oamenii vor asta, din diverse motive,”
Da. Ca să poată lucra în sistemul românesc de învățământ, de exemplu. Sau ca să poată încasa sporul de doctorat, tot de exemplu. Ești exponentul perfect al bugetarului român care participă și el la împărțirea plăcintei, în ciuda limitelor evidente și a celor 30 de nickname-uri. Comentariile mele îți așează mereu o oglindă în față și te irită ceea cea vezi. Dar nici nu-ți poți câștiga traiul altfel decât dintr-un salariu de bugetar din România și din propagandă pro-bugetari pe forumuri.
Și tot așa au rămas una dintre națiile cele mai puternice de pe glob, deși au pierdut de mult fabuloasele resurse ale Imperiului Britanic, cel mai întins, se pare, din întreaga istorie a omenirii.
Din păcate, nimeni nu poate învăța ceva decât pe cine e dornic să învețe.
Statul ar face mai bine să subvenționeze direct pe cei dornici să învețe decât să plătească o armată de profesori care încearcă să forțeze copiii „să bage la cap”.
Contactul meu cu sistemul de invatamant s-a desfasurat in doua acte distincte: primul, ca elev si student, iar al doilea – la aproximativ doua decenii distanta – ca parinte al unui copil care a ajuns, la randul sau, elev. Nu sunt cadru didactic si nu cunosc in detaliu problemele sistemului. Am avut insa ocazia sa fac doua comparatii importante. Pe de o parte, invatamantul romanesc din copilaria mea, comparat cu cel de acum, Pe de alta parte, scoala publica din prezent, comparata cu scoli internationale private din Romania. Din pacate, concluzia este cea bine cunoscuta.
De unde rezulta faptul ca scoala romaneasca are urgent nevoie de reforma. O reforma profunda, realizata pe cu totul alte percepte decat cele de pana acum si care sa vizeze toate elementele implicate: finantare, curicula, dotari, profesori, elevi, metodologie de evaluare si examinare. Cum asa ceva nu se poate realiza peste noapte, ma tem ca este nevoie de un plan de actiune intins pe o perioada de timp ce poate chiar depasi un deceniu, bine gandit si bine implementat.
Calitatea slabă a educației naționale isi are originile in salarizarea foarte slaba a profesorilor. Cei mai buni studenti nu se fac azi nici profesori de liceu,nici macar nu vor un post in invatamantul superior,unde pana la gradul de prof.univ. esti si aici prost platit si foarte putini ajung prof.univ. Asa se face ca noile generatii de cadre didactice care ii invata pe studenti sa devina profesori sunt la randulor mai slabi sau foarte slabi. In anii 80 cei mai buni studenti ajungeau in invatamantul superior , profesori de liceu,sau cercetatori. Azi nu mai este asa! Scara valorilor s-a inversat!
Unde se duc studentii buni sa lucreze? Foarte putini in institutele de cercetare care au si au avut probleme mari de finantare, iar majoritatea sunt in mediu privat. Asa se face ca pe vremea cand predam in Romania am avut studenti straluciti care au absolvit ca ingineri sau fizicieni au devenit brokeri,directori de banca, sefi de lanturi de magazine de computere, directori de firme multinationale de software,sau chair sefi de mall ,sau lucreza pe diferite functii in mediul privat. Ceilalti ,mai de nota 5-7 tot in privat lucreaza!
Nimeni n-a vrut sa fie profesor de fizica, de tehnologie pe la vreo scoala.
Ma intalnesc cu unii din intamplare, in aeroprturi, prin magazine cand mai dau pe acasa, si ce credeti ca imi spun cei din generatia 80 ,90? Au ajuns la randul lor parinti,au copii,si mi se plang de calitatea slaba a scolii de orice nivel. De absolventii care ajuns in firme si nu au cunostiinte de baza.Toti ofteaza dupa invatamantul din epoca comunista, care este considerat net mai bun.Nu sunt un nostalgic al comunismului, dar pe vremea aia se facea carte!.Elevii erau selectati dupa examene serioase unii la liceu, altii la scoli profesionale. Apoi adminterea la facultate era un examen greu, concurenta in medie de 2-3 pe loc. La liceu elevii erau selectati in clase de matematica ,fizica ,chimie. Tot liceul am facut in medie 3-4 ore de mate pe zi la o clasa speciala de mate , azi ar interveni diverse asociatii de parinti care o sa spuna ca elevii sunt stresati. Si asa se face ca mediocritatea stralucita,agresiva domneste peste Romania, unde marea majoritate a decidentilor politici sunt absoventi de Spiru Haret,Hyperion, Bioterra sau alte subuniversitati. Pana si secretarele ,care si azi tot secretare sunt, au absolvit o facultate de management obscura.
Corect, va dau mare dreptate. Cand am dat la facultatea de geologie- geografie din Bucuresti erau intre 11- 12 pe un loc. Si am fost cel mai bun geograf din clasa de liceu, am intrat fara meditatii, doar cateva indrumari din partea profesoarei de liceu. Dar nu aveam atatea tentatii ca astazi si nici fite de toate felurile.
Dragă domnule – doamnă? – Matrix, în ce mă privește, încerc să detectez problemele învățământului și, în măsura posibilităților, să propun eventuale căi de rezolvare / ameliorare. Trebuie să recunoașteți că faptul incontestabil că ”marea majoritate a decidentilor politici sunt absoventi de Spiru Haret,Hyperion, Bioterra sau alte subuniversitati” NU ESTE o problemă a învățământului, ci a societății în ansamblul său, care, chiar și după trei decenii și jumătate de la schimbarea de regim a continuat să promoveze, cu nonșalanță, aceeași ”selecție negativă” a valorilor ca și în comunism, pe bază de pile, relații, impostură, șmechereală șcl.
Universitatea din București a trebuit să se confrunte, acum câțiva ani, în care dezvăluiri de presă arătau că premierul în funcție de atunci, Victor Viorel Ponta, își obținuse titlul de doctor prin înșelăciune. UB a analizat cazul și și-a recunoscut fățiș vine, așa cum a făcut-o și ulterior în situații similare. Însă Universitatea din București NU poate fi învinovățită că a ”produs” un premier fraudulos. Dacă ar fi fost chestionată cu privire la numirea acestuia, nu cred că ar mai fi ajuns unde a ajuns.
Subscriu! Birocrația excesivă a fost creată deliberat de globalisti pt a împovăra profesorii cu activități inutile, chiar ostile educației și care au menirea de a desființa autoritatea profesorului la catedra și a părinților asupra unor ființe care nu se pot educa singure, nu se pot întreține, ci sunt dependente de familie și școală. Aceasta dependenta se vrea a fi deturnată printr-o ideologie perversă care sa creeze conflicte între elev și autoritatea școlară, între copii și părinți, între individ și lege. „Valorile” propuse de directive UE sunt niște falsuri grosolane care ridica obrăznicia și răzvrătirea la nivel de „creativitate și personalitate”, lenea și sfidarea la nivel de „oportunitate și atitudine”, în fine, sistemul axiologic e răsturnat cu fundul în sus. În tarile din UE și în UK și SUA nu se mai învață literalmente, ci se promovează wokism,cultura anularii, marxismul depravat, transgendareala, hedonismul, cenzura prin perfida lege a „discursului urii”, nivelarea și uniformizarea indivizilor, hipersexualizarea copiilor, liniștirea conștiinței prin tratamente și droguri și multe alte rele. Universitățile nu mai produc genii, ci activiști gretosi care promovează îndobitocire, delatiunea, obedienta, minciuna oficiala, relativitatea adevărului și a realitatii obiective.
În aceste condiții, educația a devenit arma globalista de a distruge, nu de a construi. Degeaba tot invinovatiti profesorii, ei nici măcar nu sunt dintre cei mai buni indivizi chemați la aceasta meserie, ci sunt oameni care nu au unde sa meargă la studii mai bune, ci accepta salarii mici și misiune imposibila. O tara guvernata prin cleptocratie nu are resurse umane dornice de sacrificiu.
O voce care striga în deșert, asta este educația!
Dragă doamnă Monica, atunci când vă referiți la profesori ca niște ”ameni care nu au unde sa meargă la studii mai bune”, nu aveți cumva în vedere (și) țări precum UK, SUA sau din UE? Astea cu ”globalismul” atoatedistrugător?
Excelentă analiză! Aici e cunoaștere la firul ierbii a educației și curaj. Recomandările sunt foarte bune, SMART. Cum sunt complet de acord cu identificarea acestui model mixt CE, CINE, CUM, o să susțin aceste recomandări, aveți un suport in plus. Cu speranță și forță pentru schimbare în acest ethos inspirat de profesorul Papadima.
Habar nu am cum functioneaza sistemul de invatamant romanesc astazi. Nu stiam cum functioneaza nici pe vremea cand eram elev, student, masterand dar acum am timp sa citesc ceea ce specialistii in invatamant scriu si publica. Daca nu ma insel nu am pierdut mare lucru de-a lungul timpului. Ce inteleg eu din articol si din comentariile asociate acestuia este ca cei mici nu mai invata pentru ca reteta succesului in viata nu are nimic de-a face cu statul cu burta pe carte cu probabil cu statul cu burta pe net. Ce mai inteleg este ca se fac milioane de cursuri pentru profesori pentru a se preveni posibilitatea de a se scoate din greseala si vreun alfabetizat functional sau sa se construiasca vreun profesor care sa prezinte vreun plan de management in invatamant care sa ii faca pe cei care vin in fiecare zi in sediul ministerului sa nu le pice bine cafeaua sau sa ajunga sa se intrebe cine dracu este ala sau aia care se insinueaza intre Alfa si Omega in invatamant pentru ca, nu-i asa…?, daca este angajat in minister este obligatoriu sa stii mai bine CE, CUM si CINE decat vreun profesor de provincie care lucrat zi de zi cu elevi, studenti si masteranzi vreme de cel putin 20 de ani.
Constrângeri trebuie să fie.
1. Obligativitatea de a merge la școală până la 16 ani- conștientizată până la ultimul cetățean, transmisă cu filtru copilului
2. Amenzi pentru părinți și tutori, după toate încercările de suport nereușit pentru copil; mă opresc cu scrisul la suport, care nu se poate oferi din lipsa de resurse, bani, spații, oameni, bunăvoință, umanism….și de aici un zid ce face să nu se poată ajunge la amenzi, că tu, stat, nu ai reușit să ajuți.
Suntem pe cont propriu. Contraziceți-mă.
I
„Una dintre foarte puținele chestiuni care suscită un larg consens între români e calitatea slabă a educației naționale…”
Distinșii noștri conaționali fac ceva, în materie de propria educație?
Ori se plâng doar că aceasta lipsește altora?
II
Eu unul aș încerca să văd cum e să nu facem nimic, legat de Educație.
Este drept că lumea nu se poate lipsi de așa cale, a lamentărilor privind acel domeniu. Ar priva-o de o modalitate, de refulare a diverselor angoase personale.
Ar fi frumos dacă profesorii universitari, mai ales de la Litere, ar avea curajul să-și asume faptul că ei poartă o vină semnificativă pentru procentul de analfabetism funcțional – dau diplome unor studenți care nu merită să ajungă profesori, acceptă studenți cu duiumul fără măcar un banal test de gramatică sau de cultură generală.
Acești studenți care intră la o facultate unde Cartea e obiectul de muncă sunt incapabili de a citi un text, de a discuta liber cu competență, nu au referințe esențiale.
De vină e mereu altcineva – televizorul, societatea, smartphone-ul, influencerii, dar nu e niciodată vina formatorilor de profesori care oferă patalame unor semi-analfabeți semi-culturalizați care apoi cresc, după imaginea lor, generații de copii cu un nivel și mai scăzut.
Din câte știu, funcțiile administrative de la facultate sunt deținute tot de profesori. Chiar nu se pot impune nicicum? Nici când ajung decani, rectori? Sau nu vor? Nu vor să piardă ore, posturi, banii din taxe, banii din restanțe?
Degeaba oameni respectabili precum domnul Papadima sau Maci pun tot felul de diagnostice în spațiul public. Să fii diagnostician e simplu, și nici măcar nu mai e o măsura de curaj când așa-zisele diagnostice sunt de fapt banale observații de bun-simț.
Știm care sunt problemele, dorim exemple de curaj etic din partea universitarilor care s-au urcat în funcții înalte și de acolo predică în pur stil intelectual, adică multe vorbe cât mai alambicate și acțiune firavă spre deloc.
Si acei/acesti „invatati” analfabeti functional (cam de toate materiile), ajung profesori prin sate , creeaza analfabeti, nu numai prin calitatea cunostintelor, dar si prin neparticiparea la ore si indolenta. DAR FAC GREVA! Parintii cu ceva interes, se repliaza si-si duc copii la cativa km in oras, sau la niste dascali care-si fac datoria, iar cei ramasi ajung in clase comasate cate doi ani intr-una. Solutii sigure pentru tampirea natiei si vot suveranist.
Am uitat sa pun link-ul
https://www.g4media.ro/un-barbat-din-cluj-suspectat-ca-si-ar-fi-ucis-sotia-cu-mai-multe-lovituri-de-cutit-cautat-de-politie-masina-suspectului-gasita-in-zona-lacului-tarnita.html?uord=Qo_vjFQ0gbsUZm%3Dsyo1%3DQsSCjqQuwSDrLv2oQ/Ygji2mtJtFMCOomI2MR4m8kIlXpS4PPzvIXEgWqSNTmHQqOnCoz/dlScKCu8kulSUdKP/6RsPvhVACgbgOMaHhoY1ATs-Ci8Vm