Forțele care l-au trimis în exil pe Assad ar putea aduce un regim și mai periculos și mai volatil

În ultimele zile, căderea lui Assad în Siria a fost sărbătorită pe scară largă de mulți liberali occidentali, care au salutat-o drept o victorie a democrației și a libertății. Dați-mi voie să fiu sceptic.

Această poveste, susținută cu entuziasm de unele grupuri de reflecție și instituții media, a neglijat adesea complexitatea și consecințele unei astfel de schimbări. La fel ca în cazurile anterioare în care optimismul occidental a condus la evaluări greșite ale grupurilor de opoziție, presupunerea că orice alternativă la Assad ar fi o îmbunătățire binevenită ignoră realitățile întunecate ale regiunii.

Experții din presă și think tank-uri i-au încadrat pe unii dintre luptătorii care au preluat puterea în Siria drept „moderați”, minimalizând afilierile lor din trecut cu grupări precum ISIS sau al-Qaeda și subliniind presupusele lor reforme. Chiar și atunci când adevărata natură a acestor grupări – cum ar fi HTS, al cărei extremism violent și tactici brutale au fost expuse – a devenit clară, sentimentul predominant pare să fie că orice e mai bun decât regimul autoritar al lui Assad.

Optimismul acesta face ecou euforiei exprimate în anii 1990, când ascensiunea talibanilor în Afganistan a fost inițial prezentată ca o revoltă populară, pentru ca mai apoi lumea să descopere adevărata natură opresivă a regimului lor. În ambele cazuri, Occidentul nu a reușit să înțeleagă un aspect esențial: înlăturarea unui lider brutal nu echivalează automat cu progresul.

În Siria, forțele care l-au trimis în exil pe Assad ar putea foarte bine să înlocuiască o tiranie (de bine, de rău, seculară, la fel cum a fost cea a Partidului Democratic condus de Hafizullah Amin în Afghanistan în 1978-79) cu un regim și mai periculos și mai volatil, o realitate pe care mulți liberali occidentali încă nu par să o deceleze. Sunt de părere că plecarea lui Assad nu ar trebui să fie un motiv de sărbătoarit cu șampanie, ci un semnal de alarmă că drumul spre pace și stabilitate în Orientul Mijlociu este mult mai complex decât narațiunile simpliste și idealiste promovate adesea în Occident. S-ar impune o abordare mai circumspectă a situației din Siria.

Graba de a valoriza pozitiv căderea lui Assad sugerează că liberalii occidentali (a se citi stânga progresistă – liberalismul vestic a plecat demult de acasă și s-a aciuit în partea stângă a eșichierului politic, catalogând, prin think-tank-urile și presa aservită, orice încercare de reîntoarce la centru ca „far right”) par incapabili – sau nu doresc – să învețe din lecțiile trecutului, căzând în mod repetat în capcana de a presupune că înlăturarea unui lider despotic va conduce în mod inevitabil la rezultate pozitive, indiferent de realitățile de pe teren. Exemple contrarii abundă, și nu am să enumăr aici decât pe cele mai recente și mai vizibile.

Cel mai la îndemână este Irakul, unde invazia din 2003 condusă de SUA l-a înlăturat de la putere pe Saddam Hussein, crezând că democrația va urma în mod natural. În schimb, ce a urmat a fost un vid de putere ce a condus la violențe sectare, la apariția unor grupări extremiste precum ISIS și la instabilitate politică continuă. Mulți irakieni și-au exprimat ulterior nostalgia pentru ordinea relativă din timpul regimului autoritar al lui Saddam. Singurul câștigător real al dezastrului din Irak a fost Iranul ayatolahilor.

Libia a cunoscut o traiectorie similară după intervenția sprijinită de NATO din 2011, care l-a răsturnat pe Muammar Gaddafi. Speranța era că democrația va înflori, dar, în schimb, Libia s-a prăbușit în război civil, anarhie și ascensiunea milițiilor concurente, inclusiv a grupurilor jihadiste legate de al-Qaeda și ISIS. Țara rămâne divizată până în prezent, fără un guvern central stabil.

În Egipt, protestele Primăverii arabe din 2011 l-au forțat pe președintele de cursă lungă Hosni Mubarak să demisioneze. Au urmat alegerile, care au dus la ascensiunea Frăției Musulmane și la alegerea lui Mohamed Morsi ca președinte. Guvernarea lui Morsi a fost marcată de autoritarism de extracție fundamentalist islamică (de ce ne-am fi așteptat la altceva?) și a fost ulterior destituit de armată. Ascensiunea generalului Abdel Fattah el-Sisi, al cărui regim nu diferă cu mult de cel al lui Mubarak, este o dovadă că un regim de mână forte militar rămâne, pentru un timp, varianta cea mai palatabilă, atât pentru poporul egitptean, cât și pentru restul lumii.

Îmi amintesc destul de clar euforia din vocea unui corespondent al BBC din 1996, în timp ce talibanii avansau spre Kabul. O prezenta ca pe o adevărată revoltă a clasei muncitoare, poporul afgan vărsând, se presupune, lacrimi de bucurie. El a descris acele forțe violente, medievale, ca și cum ar fi fost un amestec între ecologiști și luptători pentru drepturile omului. Cu toate acestea, s-a dovedit ulterior că talibanii erau departe de a fi figurile progresiste și binevoitoare care au fost prezentate presa entuziastă.

Despre retragerea forțelor SUA și NATO în 2021, să nu mai vorbim. Se aștepta ca guvernul afgan sprijinit de Occident să continue să guverneze, dar acesta s-a prăbușit aproape imediat, după mai mult de douăzeci de ani și două trilioane de dolari investiți doar de SUA (bașca ce au mai contribuit alții, precum Japonia). Talibanii, care fuseseră răsturnați în 2001, au revenit la putere, reimpunând un regim mai strict și mai opresiv, în special împotriva femeilor și a minorităților.

În Haiti, intervenția condusă de SUA în 1994 l-a readus la putere pe Jean-Bertrand Aristide, după ce acesta fusese înlăturat în urma unei lovituri de stat. Evident, revenirea sa nu a stabilizat țara. Aristide a fost acuzat de practici autoritare și a fost forțat ulterior să plece în exil. De atunci, Haiti s-a confruntat cu turbulențe politice, violență între bande și incapacitatea de a menține un guvern stabil.

Republica Democrată Congo a asistat la căderea lui Mobutu Sese Seko în 1997, după o rebeliune condusă de Laurent-Désiré Kabila. Regimul lui Mobutu a fost caracterizat de o corupție extremă, dar regimul lui Kabila nu a adus prea multe îmbunătățiri. Războiul civil a izbucnit curând, implicând mai mulți actori regionali și ducând la atrocități în masă. Kabila a fost ulterior asasinat, iar fiul său, Joseph Kabila, a preluat puterea, ceea ce a dus la acuzații suplimentare de autoritarism și fraudă electorală. Și astăzi, guvernul din Kinshasa nu controlează decât o mică parte din țără, adiacentă capitalei. Restul este opresat, jefuit, violat și distrus sistematic de o întreagă colecție de miliții, adevărate bande armate, unele susținute din exterior.

Experiența Somaliei se încadrează, de asemenea, în acest tipar. Răsturnarea dictatorului Siad Barre în 1991 a dus la dezintegrarea statului somalez, creând un vid de putere care a dus la decenii de războaie între clanuri și la apariția unor grupuri extremiste precum al-Shabaab. Ani de zile nu a existat un guvern central eficient, iar o mare parte a țării se află în continuare sub controlul facțiunilor militante.

Yemen a cunoscut un haos similar după ce președintele Ali Abdullah Saleh a fost forțat să demisioneze în 2012 în urma protestelor legate de Primăvara arabă. Succesorul său, Abdrabbuh Mansur Hadi, nu a reușit să mențină controlul, iar insurgența Houthi a profitat de instabilitate pentru a cuceri mari părți ale țării, inclusiv capitala, Sana’a. Aceasta a dus la un război civil brutal care continuă și în prezent, cu consecințe umanitare grave.

Un caz cu impact incă neevaluat la adevărata sa gravitate este cel al Sahelului. În ultimii ani, președinți ai unor țări din regiune, susținuți de Occident și presupus aleși în mod democratic, au fost înlăturați prin lovituri de stat militare, semnalând o schimbare dramatică în peisajul politic al regiunii. Aceste lovituri de stat au fost adesea justificate prin nemulțumirea față de eșecul perceput al acestor lideri de a aborda amenințările la adresa securității, corupția și instabilitatea economică. Cu toate acestea, înlăturarea lor a condus la un vid de putere care a fost umplut din ce în ce mai mult de Rusia, care și-a extins influența prin desfășurarea de contractori militari privați precum Grupul Wagner și prin formarea de alianțe strategice cu noile regimuri militare. Această schimbare a marcat înlocuirea forțelor și a sprijinului occidental cu cele ale Rusiei, care oferă ajutor militar și sprijin politic în schimbul accesului la resursele regiunii și al unui punct de sprijin în arena geopolitică africană mai largă. Prezența crescândă a Rusiei în Sahel evidențiază erodarea influenței occidentale și concurența tot mai mare pentru putere și resurse în Africa, unde fostele puteri coloniale sunt înlocuite de actori noi, mai oportuniști, prefigurând un tipar replicat la nivel mondial.

Se pare că liberalii occidentali rămân fundamental incapabili să învețe, deoarece sunt prinși într-o viziune asupra lumii profund egocentrică, ce presupune că toți ceilalți le împărtășesc valorile, dorințele și perspectivele. În psihologie găsim acest defect de gândire sub denumirea de false consensus effect sau bias. Acest eșec nu este doar o chestiune de neînțelegere – este un refuz profund de a recunoaște că oamenii din întreaga lume au istorii, culturi și norme sociale diferite care le modelează alegerile și aspirațiile. Liberalii occidentali tind să creadă că modul în care gândesc despre libertate, democrație și drepturile omului este universal și că toată lumea, oriunde, aspiră la aceleași rezultate.

De unde incapacitatea de a înțelege și accepta că alte culturi pot acorda prioritate stabilității, tradiției sau securității în detrimentul idealurilor dragi liberarilor  vestici. De asemenea, ei nu par a integra în calculele lor realitățile complexe și adesea dure ale vieții în alte regiuni, unde structurile politice, sistemele economice și ierarhiile sociale au evoluat în moduri care nu sunt ușor de aliniat cu idealurile occidentale. Prin urmare, atunci când liberalii occidentali își impun viziunea asupra acestor regiuni, ei trec cu vederea factorii locali profund înrădăcinați care ar putea împiedica aceste schimbări să aibă succes sau chiar să fie de dorit.

Această ignoranță nu este doar o gândire naivă de natură benignă; ea subminează în mod activ orice înțelegere reală a complexității conflictelor și guvernanței globale. Intervenția occidentală, determinată de convingerea că politicienii, presa și experții din Vest știu ce este mai bine pentru alții, sfârșește prin a crea mai mult rău decât bine. Politicile puse în aplicare ignoră sau nu respectă adesea țesutul social existent, adâncind diviziunile și încurajând resentimentele. Ideea că un sistem sau un lider „mai bun” poate fi impus din exterior nu ține cont de faptul că populațiile locale pot avea cu totul alte priorități și nu sunt dispuse să urmeze o cale care le pare străină sau destabilizatoare.

Ceea ce agravează problema este aroganța cu care sunt adesea aplicate aceste politici (vezi cazul Paul Bremer din Irak). Există prezumția că, deoarece modelul occidental de guvernare și societate funcționează pentru oamenii din Vest (o afirmație care, ea însăși, în lumina revoltei publicului american și a ascensiunii forțelor opuse progresismului în Europa vestică, pare a fi tot mai mult pusă sub semnul întrebării în ziua de azi), ar trebui să funcționeze pentru toată lumea. Însă acest punct de vedere ignoră natura diversă și multifațetată a societăților umane, reducând problemele complexe la soluții simplificate excesiv. Rezultatul este un ciclu al eșecului: politici ineficiente în cel mai bun caz și dezastruoase în cel mai rău, deoarece se bazează pe o înțelegere incompletă și greșită a lumii.

În cele din urmă, această ignoranță – acest refuz încăpățânat de a învăța din greșelile trecutului – subminează nu numai perspectivele imediate pentru pace și stabilitate, ci și credibilitatea pe termen lung a Occidentului. Pe măsură ce puterile occidentale impun în mod repetat politici care sunt deconectate de realitățile regiunilor pe care încearcă să le „transforme”, ele își erodează propria influență și autoritate morală pe scena mondială. Oamenii din întreaga lume încep să vadă Occidentul nu ca pe o forță a binelui sau ca pe un far al progresului, ci ca pe un actor interesat ale cărui intervenții sunt motivate de un idealism greșit, dacă nu chiar de ipocrizie.

Această deziluzie crescândă față de intervențiile occidentale creează un vid, care este exploatat cu aviditate de adversarii Occidentului. Pe măsură ce credibilitatea puterilor occidentale scade, alți actori globali – adesea puteri autoritare sau revizioniste – intră în acest vid, oferind modele alternative de guvernare, sisteme economice și valori care sfidează ordinea internațională liberală pe care Occidentul a susținut-o cândva. Aceste țări, fie că sunt puteri în ascensiune sau actori regionali care nu acordă prea multă atenție drepturilor omului, profită de eșecurile percepute ale Occidentului pentru a-și promova propriile agende, folosind pașii greșiți ai Occidentului ca dovadă a declinului și irelevanței sale.

Slăbirea influenței occidentale deschide ușa pentru ca adversarii să își promoveze ideologiile și să își extindă puterea. Aceasta nu este doar o chestiune de sisteme politice concurente; este o chestiune de modelare a normelor și instituțiilor globale. În timp ce influența Occidentului a ajutat la stabilirea și menținerea unei ordini internaționale bazate pe reguli, incapacitatea sa de a gestiona cu succes conflictele sau de a sprijini o guvernanță durabilă creează spațiu pentru contestatarii care pledează pentru o nouă ordine mondială – una mai autoritară, mai puțin angajată față de libertățile individuale și mai puțin transparentă. Acești actori contestă noțiunile occidentale de democrație, drepturi ale omului și cooperare internațională, oferind narațiuni alternative care rezonează cu țările aflate în căutarea stabilității sau a unei evadări din haosul perceput ca fiind creat de intervențiile occidentale.

Prin nerespectarea culturilor, istoriilor și realităților politice locale, Occidentul și-a subminat capacitatea de a promova parteneriate autentice sau de a câștiga încrederea altor națiuni. În multe părți ale lumii, Occidentul este văzut mai puțin ca o forță călăuzitoare pentru progres și mai mult ca o influență destabilizatoare, care subminează suveranitatea regională și exacerbează tensiunile existente. Acest lucru creează un teren fertil pentru răspândirea ideologiilor care se află în opoziție directă cu valorile pe care Occidentul le-a îmbrățișat cândva.

Ca urmare, idealurile pe care Occidentul încearcă să le promoveze – libertatea, democrația, drepturile omului – sunt slăbite și discreditate. În locul lor, o abordare mai cinică și mai autoritară a guvernării începe să câștige teren. Occidentul, cândva principalul campion al idealurilor democratice, devine un spectator pe măsură ce modele alternative de putere câștigă teren, lăsând influența sa globală să intre în declin. Consecința pe termen lung a acestui ciclu de intervenții eșuate nu este doar suferința și instabilitatea pe care politicile le provoacă în regiunile afectate, ci și erodarea poziției Occidentului în centrul puterii globale, permițând dușmanilor săi să își promoveze propria viziune asupra viitorului.

Ascensiunea inamicilor declarați ai Vestului nu este doar o chestiune de pierdere a influenței – este o provocare la adresa ordinii create de Aliați la sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial și consolidată prin triumful Lumii Libere în Războiul Rece. Pe măsură ce adversarii câștigă teren, ei nu numai că subminează capacitatea Occidentului de a conduce, dar încearcă, de asemenea, să rescrie regulile guvernanței globale într-un mod care să le satisfacă propriile interese, adesea în detrimentul principiilor pe care Occidentul le-a susținut cândva. Rezultatul este o lume mai puțin cooperantă, mai puțin previzibilă și mai predispusă la conflicte – o lume în care rolul Occidentului ca forță normativă dominantă va fi înlocuit de o ordine globală mai fragmentată și mai contestată.

E timpul ca liberalii occidentali să lase deoparte ideologiile lor idealiste și progresiste atunci când vine vorba de politica externă și să adopte în schimb o abordare mai pragmatică a afacerilor globale. Credința naivă conform căreia căderea regimurilor despotice duce automat la progres s-a dovedit în mod repetat greșită, adesea cu efecte devastatoare. Este esențial ca puterile occidentale să se concentreze mai puțin pe idealurile abstracte popularizate în paginile New York Times și The Guardian sau printre celebritățile de la Hollywood și mai mult pe realitățile dinamicii puterii globale. Aceasta înseamnă să înțelegem că echilibrul de putere, stabilitatea regională și propriile interese geopolitice ale Occidentului trebuie să primeze în fața dorințelor. Numai recunoscând complexitatea lumii și acționând cu o privire clară asupra a ceea ce servește cu adevărat intereselor pe termen lung ale Occidentului vom evita noi pași greșiți și ne vom asigura că acțiunile noastre pe arena globală contribuie la un viitor mai stabil și mai sigur.

A nu se înțelege din rândurile de mai sus că aș susține că era mai bine ca dictatorii amintiți să rămână indefinit la putere, departe de mine un astfel de gând. Doar invit la mai multă precauție când e vorba de înlocuirea prin forță a unui regim autoritar în acele zone denumite generic până mai ieri Lumea a Treia (în varianta sancționată azi de corectitudinea politică, The Global South).

Până una-alta, guvernul Israelului a depus în ultimele zile eforturi pentru a împiedica regimul islamist emergent de la Damasc să pună mâna pe capacitățile militare și de producție militară lăsate în urmă de Assad. Unii au pus la îndoială motivația din spatele acestor acțiuni. Cu toate acestea, cred că guvernul Israelului este pe deplin conștient de implicațiile mai largi ale venirii HTS și a tot ce înseamnă această organizație la putere în Damasc. Decizia Israelului de a o dezarma cât mai mult posibil s-ar putea să fie văzută în curând ca o mișcare inspirată.