miercuri, august 12, 2020

Franța vs. Turcia sau de ce nu încap două săbii strategice în teaca Mării Mediterane

Că nu există deloc simpatie între Paris și Ankara se știe nu de azi de ieri, ci de ani de zile, de fapt de mai multe decenii: Franța e una dintre țările ce se opun cel mai ferm primirii Turciei în UE, deși aceasta din urmă are statut de țară candidată. Deși cele două state riverane Mării Mediterane sunt aliate în cadrul NATO, ele nu au ajuns să își acomodeze interesele geostrategice și nici valori în comun nu prea au: Franța e o democrație pluralistă condusă de un președinte centrist, Turcia e o democrație șchioapă, care virează spre un regim autoritar, de mână forte, cu un președinte conservator și islamist. În trecut, ambii actori au fost imperii – Franța sub Napoleon I și Napoleon al-III-lea, Turcia sub forma Imperiului Otoman – și au avut chiar și o perioadă fastă de cooperare reciproc avantajoasă, în secolul al XVI-lea, contra Imperiului Habsburgic. Atunci Francisc I, regele creștin (catholic) luminat și Soliman Magnificul, sultanul care visa să islamizeze toată Europa (și lumea), și-au dat mâna, din interes pragmatic. Primul Război Mondial a transformat statul otoman și cel francez în adversari, prin jocul alianțelor, iar Tratatul de la Sevres (august 1920), prin care Franța și ceilalți învingători, au distrus teritorial imperiul otoman (decupându-și largi sfere de influență în Asia și Africa, pe seama acestuia), e încă resimțit ca o mare umilință istorică de mulți turci.

Mai aproape de noi, în vremea Războiului Rece, Turcia era copilul cuminte care beneficia de bani și tehnologie din SUA (i se spunea chiar…”küçük Amerika”, mica Americă), în timp ce Franța era copilul cel rău, rebelul care denunța supremația economică americană și o contesta pe cea militară, ieșind temporar din structurile militare ale NATO și agitându-se în CEE (viitoarea UE) spre a bloca primirea Marii Britanii, văzută ca un cal troian al Americii. Un rebel ingrat, în opinia Washingtonului, deoarece victoria Franței în al Doilea Război Mondial și locul de membru permanent în Consiliul de Securitate al ONU nu ar fi fost posibile fără sprijinul american. Desigur, Turcia a devenit și ea oaie neagră, ocupând în 1974 jumătatea de nord a Ciprului, creând un stat fantomă acolo și riscând în mai multe rânduri război cu aliata din NATO Grecia.

Grecia de azi nu are capacitatea economică și militară spre a face față Turciei, cu care încearcă constant să amelioreze relațiile, spre a evita un război nedorit împotriva celei de-a doua armate a NATO în plan numeric, după cea a SUA (circa 380.000-435.000 de militari).1 Frecvent avioane de vânătoare turcești zboară peste sau printre insulițele grecești din Marea Egee, stârnind protestele Atenei. Granița e contestată de turci pe mai multe segmente, iar amenințări au tot existat. Grecii se mulțumesc să își recheme uneori ambasadorul de la Ankara sau să îl expulzeze pe cel turc și să protesteze…În schimb Franța, una dintre marile puteri militare ale Europei și lumii (iar după Brexit a luat locul fruntaș al Marii Britanii în cadrul UE), nu pare dispusă să mai facă concesii Turciei, stat pe care o parte dintre elitele politice și economice de la Paris, îl antipatizează profund din cauza resurgenței islamului conservator, a declinului democratic și a acțiunilor militare agresive în Siria, Irak și Libia. Dar mai e ceva: Franța dorește să își proiecteze puterea nu doar în Mediterana de Vest, ci și în zona centrală și chiar estică, ciocnindu-se de voința Ankarei de a controla zona estică și central-estică a acestei mări. Doctrina numită de turci Mavi Vatan (“patria albastră”)2 exprimă dorința statului turc, condus de Erdogan și partidul său AKP, de a proiecta puterea națională în toate mările ce scaldă țărmurile turcești, riscând conflicte cu alți riverani. Implicit de a aveea acces la depozite de gaz offshore din Mediterana, fără a le împărți cu alții. Din fosta doctrină de politică externă “zero conflicte cu vecinii” nu pare să mai fi rămas nimic: Turcia nu doar că are conflicte cam cu toți acești vecini (inclusiv Rusia cu care întreține o relație ambiguă de tip frenemies), dar a ajuns să aibă relații ostile și cu state aflate mai departe, de pildă Egipt și Franța, ori Israel. Prieteni prea mulți și puternici, Ankara nu prea mai are – vorbim de Qatar, Azerbaijan, Ucraina, Albania, Ciprul de Nord. Relațiile cu SUA sunt și ele tensionate din cauza mai multor dosare sensibile.

O serie de incidente politico-militare recente au antagonizat vizibil Franța și Turcia în iunie-iulie 2020, prelungind conflictul diplomatic din 2019 cauzat de intervenția Turciei în Siria contra kurzilor (și mai puțin a Statului Islamic). Parisul a privit cu iritarea pătrunderea armatei turce în nordul Siriei, stat care după Primul Război Mondial fusese administrat de el, prin intermediul Ligii Națiunilor – Turcia lua locul soldaților americani retrași în pripă de Donald Trump, ea fiind dornică să decupeze o sferă de influență în Siria, să facă rost de resurse, de tineri sirieni pe post de mercenari și de o zonă unde putea repatria o parte din cei peste un million de refugiați sirieni ajunși pe pământ turcesc. Cam 1500-2000 de sirieni sunt folosiți de armata turcă pe post de mercenari în conflictul din Libia, de partea guvernului de la Tripoli.

Ankara a blocat de mai multe ori planurile aliate de consolidare a apărării colective pe flancul nord-estic (zona polono-baltică), a exploatat gaze în apele maritime ale Ciprului de Sud fără acordul acestuia folosind chiar amenințări, iar mai recent marina turcă a folosit luminile radarelor în mod agresiv spre a intimida un vas militar francez (fregata Courbet din clasa La Fayette), care asigura embargoul ONU privind armele cu destinația Libia. Grav e că atât vasele turcești cât și cele franceze erau în misiune, în cadrul operației Sea Guardian a NATO! Imediat, președintele francez E. Macron a denunțat agresivitatea Turciei afirmând că Franța nu poate tolera comportamentul Turciei în Libia și în Mediterana de Est. Să nu uităm că Parisul a blamat deja acordul dintre Turcia și Libia de demarcare a granițelor maritime din Mediterana, semnat în 2019, acord ce creează o zonă economică exclusivă a Turciei extrem de întinsă. Macron a mai sugerat că înțelege foarte bine preocupările de securitate ale Egiptului (al cărui președinte Sissi a amenințat și el Ankara cu o intervenție militară dacă mai ajută armata guvernului din Tripoli să facă cuceriri spre zona central- estică) și că are dovada din nou că NATO e în stare de declin grav (celebra expresie…”moarte cerebrală” îi aparține liderului francez încă din 2019, iritat de atacul Turciei in Siria fără consultarea aliaților occidentali, fiind reluată acum în mod retoric).3 Mai mult, Franța a anunțat la început de iulie că va ieși din exercițiul Sea Guardian al NATO. Din relatările presei francize, Courbet s-a apropiat de un vas tanzanian suspect, care era escortat de trei vase militare turcești, unul fiind probabil fregata din clasa Barbaros TCG Oruçreis. În acel moment, marinarii turci au folosit de trei ori luminile radarelor, un act ostil, care în situația de război anunță iminența lansării unor rachete. Evident, Turcia și Franța fiind aliate în NATO au inserate în sistemele lor militare senzori care recunosc inamicii (țări din afara Alianței nord-atlantice) și îi diferențiază de aliați. Cumva dezactivaseră militarii turci acești senzori? Sau doar au simulat? Franța ar aștepta în mod normal un sprijin măcar politic din partea partenerei ei numărul unu în UE, Germania. Dar Angela Merkel și cercul său de sprijinitori nu doresc să antagonizeze și mai mult relația cu Ankara, pe care o văd ca pe o contrapondere la elanurile hegemonice ale Rusiei și ca pe o stavilă în calea fluxurilor de migranți dinspre statele arabo-musulmane. Parisul e frustrat de lipsa de susținere a Berlinului și iritat de susținerea arătată de Italia guvernului libian din Tripoli și implicit Turciei. Declarația din 25 iunie a.c. în care Franța, Italia și Germania cereau încetarea luptelor și non-implicarea actorilor externi în conflictul din Libia e prea puțin pe gustul Parisului, care ridică un deget acuzator spre Ankara.

Cu toate că Parisul se declară neutru în conflictual libian, unii analiști afirmă că e mai favorabil taberei Rusia – Haftar, deoarece crede că acesta din urmă e un adversar puternic al mișcărilor jihadiste din nordul Africii. Prin comparație, Turcia e văzută la Paris ca un element de susținere al unor gherile islamiste (nu doar în Siria și Libia, dar și în Somalia și Sudan) și ca un membru NATO ce folosește steagul Alianței și participă la misiuni aliate dar de fapt își urmărește propria agenda națională, fără a da două parale pe valorile commune ale Alianței.4 Ankara e acuzată și că a încălcat Acordul de la Berlin (ianuarie 2020) prin care participanții acceptaseră să nu mai trimită forțe militare în Libia, iar Macron a folosit expresia “criminale” spre a descrie acțiunile Turciei în statul nord-african. Franța nu a criticat în schimb nici Rusia, nici Egiptul si EAU, și ele acuzate de încălcarea embargoului ONU din Libia, și a convenit la începutul acestui an să lanseze un nou parteneriat strategic cu Grecia (rivalul major al Turciei în NATO). Așadar în caz de conflict turco-egiptean e probabil ca Franța și Grecia, EAU dar discret și Israel să ajute Egiptul. Turcia ar conta doar pe Qatar, pe Libia (partea de vest) și pe miliții islamiste non-statale pe care le sprijină constant (cele afiliate Frăției Musulmane), dar în acet timp ar depune eforturi spre a menține Rusia neutră sau să o atragă de partea sa.

Ankara a acuzat la rândul ei Parisul că oferă sprijin unui “senior al războiului” (warlord) care acționează illegal (anume mareșalul Kalifa Haftar, militarul care controlează autoritar estul Libiei, Cirenaica) dar Franța a negat acest sprijin. E posibil ca sprijinul francez să se intensifice totuși, spre a lovi în interesele turcești. La cererea Parisului, Alianța Nord Atlantică a efectuat o anchetă, mai ales că Turcia chiar ar comite o ilegalitate dacă ajută forțele GNA să încalce embargoul ONU asupra armelor către Libia. Rezultatele anchetei, ținute secrete, se pare că nu au mulțumit Franța.5

Cu toate acestea, în ciuda războiului declarațiilor dintre Paris și Ankara, Turcia a decis pe 2 iulie 2020 să renunțe la obiecțiile formulate la adresa Planului de apărare colectivă pe flanc pentru Polonia, Lituania, Letonia şi Estonia, cu toate că statele occidentale ale NATO nu au afirmat că recunosc miliţiile kurde YPG din nordul Siriei drept organizaţie teroristă, așa cum solicitase Ankara, la schimb. E posibil să fi existat un târg tacit, Turcia acceptând apărarea pe flancul nord-estic la schimb cu concluzii … neconcludente ale comisiei de anchetă a incidentelor din zona maritimă a Libiei.

Franța e decisă să continue războiul declarațiilor contra Turciei, fiind conștientă că nu are mult sprijin în NATO și UE spre a marginaliza Ankara. Niciun stat aliat, cu excepția Greciei, nu a sărit ferm în sprijinul Parisului, iar Bulgaria, care are prin tradiție relații reci cu Turcia, și în mod normal e mai apropiat de Franța (și Rusia), preferă să nu provoace mânia lui Erdogan.

Pe termen lung, Franța va căuta probabil o coalizare cu Grecia, Egipt, Emiratele Arabe Unite, Arabia Saudită, poate cu Israel și chiar Rusia, spre a ține Turcia în șah. E posibil să ajungă să ofere un sprijin mai consistent chiar forțelor kurde ce se opun Ankarei. Ea nu are în spate puterea aliaților europeni, sau o are doar pe a unora, pentru că nimeni nu vrea să riște un conflict dechis cu Ankara, mai ales acum când turcii au acceptat să aprobe sistemul de apărare colectivă pe flancul balto-polon. Însă un eventual sprijin franco-grecesc pentru Rusia contra Turciei ar fi un pas semnificativ pe calea dispariției NATO. Macron nu are nimic comun cu Francisc I (nici măcar limba franceză, care a evoluat semnificativ în cinci secole), iar Erdogan nu seamănă cu sultanul Soliman Magnificul nici măcar la culoarea ochilor (cu toate că președintele turc e fascinat de forța și strălucirea marelui sultan otoman), de aceea e dificil să ne imaginăm vreun mecanism prin care cei doi lideri ai unor state atât de puternice economic și militar ar putea ajunge de la rivalitate și dispreț la cooperare și simpatie. Cu excepția situației în care ambele state ar fi atacate de un adversar comun, simultan, ceea ce e foarte improbabil. Chiar și atunci, ar coopera din necesitate.

Din punctul de vedere al României, amplificarea disputelor turco-franceze e un element negativ semnificativ în arhitectura de securitate regională. Avem nevoie de un NATO coerent și puternic, nu de unul slab și divizat. Avem nevoie de solidaritate inter-aliată și de o viziune comună asupra amenințărilor spre a se putea invoca articolul 5 din Tratatul de la Washington, în caz că țara e atacată. Orice conflict politico-diplomatic (nu mai spun de unul militar) între doi sau mai mulți aliați ar fi benefic Rusiei care ar interveni în dispută și ar șubrezi NATO din interior. În plus și China ar putea profita. România are relații tradițional foarte bune atât cu Turcia cât și cu Franța. Prima ne-a susținut constant cu aderarea la NATO. De a doua ne leagă o moștenire cultural-lingvistică bogată, veche de două secole și sprijinul politico-militar dat în 1916-1920, pentru formarea României Mari. Există chiar parteneriate strategice cu ambele. Deci ne-ar fi extrem de greu să optăm pentru una în defavoarea celeilalte. Fără Turcia, apărarea flancului estic al NATO devine extrem de problematică (România și Bulgaria abia acum își consolidează puterea militară navală, în plus se cunosc simpatiile pro-ruse ale multor bulgari). Nu putem cere mereu SUA să acopere în plan militar ceea ce riveranii nu oferă. Dar un NATO fără Franța ar fi la fel de greu de imaginat, deoarece ar presupune o cooperare foarte strânsă între Germania și SUA, exact ceeea ce nu mai există de ani buni. Iar partea europeană a NATO ar rămâne cu un singur pilon nuclear, Marea Britanie, în loc de doi, asta desigur dacă Turcia, cuprinsă de o frenezie militară și mai acută, nu s-ar înarma nuclear, în compensație sau preventiv. Oricare dintre aceste scenarii este unul negru pentru România și pentru celelalte state central-est europene din NATO și UE.

Șerban F. Cioculescu

1 https://www.statista.com/statistics/584286/number-of-military-personnel-in-nato-countries/, accesat pe 3 iulie 2020.

2 R. Gingeras, BLUE HOMELAND: THE HEATED POLITICS BEHIND TURKEY’S NEW MARITIME STRATEGY,

https://warontherocks.com/2020/06/blue-homeland-the-heated-politics-behind-turkeys-new-maritime-strategy/, 2 iunie 2020.

3 Emmanuel Macron denunță din nou „moartea cerebrală a NATO”, după incidentul naval cu Turcia, în Marea Mediterană, https://www.digi24.ro/stiri/externe/ue/emmanuel-macron-denunta-din-nou-moartea-cerebrala-a-nato-dupa-un-incident-naval-cu-turcia-in-marea-mediterana-1327235, 22.06.2020.

4 C. Chesnot, Batailles navales au large de la Libye,

https://www.franceculture.fr/geopolitique/batailles-navales-au-large-de-la-libye, 2 iulie 2020.

5 Vezi https://www.defenseromania.ro/nato-a-trecut-la-punerea-in-practica-a-planului-de-aparare-pentru-polonia-si-tarile-baltice_604074.html, 2 iulie 2020.

Distribuie acest articol

17 COMENTARII

  1. Ca „spectator” ce sint, nu pot sa nu observ ca Turcia, de ceva ani, procedeaza cu Vestul la fel cum procedeaza Vestul Europei cu SUA. Au crescut copii mari si acum vor sa-si arate personalitatea. Mai ales Franta: ba se retrage, (ba revine, desi-i declara moartea cerebrala), din anumite structuri NATO.

  2. NATO/SUA e scutul nuclear de apărare al UE azi și mâine.
    UE are prin tratatul de la Lisabonna inclusă (salvată) o parte a proiectului de constituție (eșuat 2005 la Paris/stânga și în Olanda) și o clauză de ajutor militar reciproc în cazul unui atac din exterior. E un ajutor militar obligatoriu al partenerilor în UE.27. Turcia nu poate ataca un partener UE. Interesele „naționale” franceze și turcești în Libia, Siria, Irak se pot defini simplu: gaze și petrol. Termocentralele pe bază de gaz vor acoperi o mare parte a curentului electric în viitorii 20 de ani (Nordstream2 /RFG-Rusia-SUA).
    Conflictul francez- turc pare mai mult un conflict între „căței”. Dulăi sunt și rămân SUA și China. Nici Rusia nu mai poate ține pasul ca mare putere, e economic cu 1.658 miliarde $ BIP (RFG 3.948 miliarde $) la mare distanță de China cu 13.600 miliarde $ BIP (urmează o creștere rapidă) , SUA 20.540 miliarde $ (stagnare).
    UE rămâne un gigant economic de azi fără politică exterioară comunitară și fără apărare militară proprie (lipsește un scut nuclear propriu). Refondarea UE cerută de Președintele francez E. Macron la Sorbonna 2017 (și la București 2017, fără răspuns) și discutată la 29 Iunie la Berlin cu ocazia Președinției UE Iulie-Decembrie 2020 de către Cancelara A. Merkel, pare să întărească „Wirtschaftsunion”, Uniunea economică, denumită în retorica excelentă franceză „suveranitatea UE”. Protecție vamală față de China poate deveni o pârgie economică al UE (prețul pe CO2, Green Deal).
    Jocurile și speculațiile geopolitice de la București, BIP 240 miliarde $ (la fel ca Portugalia), nu fac doi bani?

    • Singura sansa de progres pe care o mai are Europa, pe termen mediu-lung, este renuntarea la suveranitati nationale si integrarea intr-un stat european, cu conducatori alesi si responsabili personal fata de alegatori.
      Altfel ramanem in aceeasi mocirla in care fiecare trage spuza pe turta proprie. Asta, desigur, dupa ce eliminam din politica neomarxistii de serviciu si ne regasim respectul fata de taxpayer.

      • Vom vedea peste 10- 15 ani dacă o „Federație de state Europene” e posibilă sau nu. Un „stat unitar centralizat” cu o „ecnomie politică (socialistă) după modelul francez, copiat la București (fără o birocrație franceză eficientă), nu e posibil în UE.

  3. Din punctul meu de vedere, este greu de inteles de ce Macron il sustine atat de aprins pe „maresalul rebel” si al sau LNA impotriva guvernului ales si recunoscut international GNA. Fara suportul Turciei, Tripoli ar fi cazut, GNA ar fi fost distrusa, iar in Libia ar fi la putere noul Gadafi pentru zeci de ani. Exact ca in Egipt unde avem un nou presedinte etern. Care este interesul Frantei sa sustina LNA pana in punctul unui conflict cu Turcia? Probabil cumparaturile de armament francez facute de UAE dar si de Egipt in ultima vreme? Nu vad alta explicatie.

    • @ Ionita Dan: ti-ai raspuns singur; nu-ti doresc sa traiesti (daca deja n-ai facut-o (!)) prin partile alea desi profesional se castiga bine cu riscurile aferente / daca ma-ntrebi pe mine sarkozy ar trebui impuscat; sunt convinsa ca esti cu mine

  4. Face parte din cultura si traditia turca sa isi arate muschii fata de vecini, si sa ia 7 piei de pe spatele vecinilor.
    daca nimeni nu ii da peste nas lui Erdogan, va fi vai si amar de tarile din balcani sau alte tari care vor cadea in sfera de influenta a Turciei

  5. Libia si Turcia nu au granite maritime comune – poate nici chiar EGIPTUL. e ca si cum ai zice ca noi si georgienii am avea granita maritima comuna (Creta fiind Crimeea), cand nu avem nici macar cu RUSIA!
    Rog detaliati – si fara speculatii rauvoitoare intr-un singur sens.

  6. Pe mine agitaţia Turciei şi Franţei mă distrează. Mi se par nişte gratuităţi ridicole, cu orgolii de mari puteri care nu mai sunt. În aceeaşi logică a „căţeilor furioşi” intră şi Rusia, care stă la cotitură, poate-poate o mai bagă cineva în seamă ca în WW2. Dulăul cel mare european, respectiv Germania, stă şi el în aşteptare şi joacă „la mare”, aşteaptă oferte din partea „greilor” ca SUA.
    Pentru România, dacă SUA+UK+NATO nu pleacă din Europa, totul e bine. Şi noi stăm „la cotitură” vizând Moldova, chiar Bugeacul, Transnistria şi Bucovina de Nord. Că aşa e pe lumea asta, toate ţările au interese…..

  7. Aliantele nu fac 2 bani, garantiile nu fac 2 bani, singurul lucru care conteaza cu adevarat in continuare este sa ai tu insuti arma atomica si capacitate extrem de credibila de livrare/ retaliatory strike. Garantez ca vei fi lasat in pace daca iti vezi de neutralitate, dupa ce se va fi latrat un pic la tine.
    Hard Power. Sigur, exista variante de subminare, de diverse „coup”, dar un stat cat de cat functional cu access direct la butonul rosu va fi, in principiu, de neatins.
    Franta nu va fi invadata.
    Nici UK.
    Nici Rusia.
    Nici Israel.
    Nici India.
    poate nici macar Korea de nord.
    etc.

  8. Mai exista un episod in care Francia a sprijinit Turcia: Războiul Crimeii. Fără el unirea mica nu s-ar fi făcut, Turcia Rusia si Austria ar fi impiedecat-o. Napoleon cel mic a putut să forțeze mâna turcaletilor și astfel ne-am strecurtat si noi in istorie.

  9. Turcia nu este un actor nou in Mediterana si cionflictul car se contureaza intre Franta si Rusia, este o varianta moderna a conflictului intre Europa crestina si Inapata Poarta, rezolvat odata la lepanto si probabila reaprins acum.
    Actorul nou si cu adevarat nelinistitor este Rusia care bate la portile Mediteraneiede pe vremea Amiralului Nahimov si aici este chichirezul Dle Cioculescu. Cum vor incape in aceeasi teaca iataganul turcesc si sabia masiva , grea, cruciata a celei de a treia Roma ruseasca . Aparenta fratie de arme ruso-turca nu trebuie sa insele macar pe specialisti .

  10. Sarcozy si Cameron au provocat dezastrul Libia iar acum Macron nu face decât să aduca la putere un nou Gadafi care sa faca ordine in tara. Paradoxal printre sprijinitori mareșalului H sunt Rusia, Egipt si UAE, ultimele doua țari fiind aliați ai USA.
    In realitate interesele economice sunt cheia conflictului dintre Franța și Turcia. Turcia contestă zona economică exclusivă din jurul Corpului (grec) unde activează firme precum Eni și Total. Dacă acolo n-ar fi și firme americane Erdogan ar fi probabil și mai obraznic.

  11. inca o provocare ne-necesara si absolut inutila – schimbarea statutului Sfantei Sofia dupa 8 decenii…aici ar trebui sa intervina adevaratii musulmani amintind ca un lucru furat nu poate fi facut cadou (sau oferit ca ofranda), cu atat mai putin cu cat a fost obtinut prin violenta, si cu atat mai putin Domnului…cine are urechi sa auda

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Autor

Serban F. Cioculescu
Serban F. Cioculescu
Şerban Filip Cioculescu (n. 1972, în Bucureşti) a absolvit Facultatea de Litere şi Facultatea de Ştiinţe Politice din cadrul Universităţii Bucureşti, obţinând ulterior din partea acesteia diploma de master în relaţii internaţionale. Începând din anul 2009 este doctor în ştiinţe politice al Universităţii Bucureşti. În prezent este angajat ca cercetător ştiinţific principal gradul II în domeniul securităţii internaţionale la Institutul pentru Studii Politice de Apărare şi Istorie Militară din cadrul Ministerului Apărării Naţionale și de asemenea profesor invitat în cadrul Facultăţii de ştiinţe politice a Universităţii Bucureşti (2005-prezent). A publicat circa o sută de articole în domeniul securităţii, relaţiilor internaţionale şi geopoliticii în diverse reviste ştiinţifice prestigioase din ţară şi din străinătate. A efectuat stagii de pregătire ştiinţifică în Africa de Sud, China, Coreea de Sud, Canada şi Franţa. Preocupări: teoria relaţiilor internaţionale, studiile strategice, geopolitică, organizaţii internaţionale, diplomaţie. Volume de autor: Introducere în teoria relaţiilor internaţionale, Editura Militară, Bucureşti,2007, România postcomunistă în ecuaţia strategică a vecinătăţilor: Balcanii, Marea Neagră şi Orientul Mijlociu Extins, Ed. Universităţii Bucureşti, 2009, Terra incognita? Repere pentru „cartografierea” haosului din relaţiile internaţionale contemporane, Ed. Militară, Bucureşti, 2010, Viitorul nu ia prizonieri, Ed. Rao, Bucuresti, 2013 si China. De la strălucirea ascunsă la expansiunea globală, Ed. Cetatea de Scaun, Targoviste, 2018.

Colectia Contributors.ro

Carte recomandata

Esential HotNews

E randul tau

Observ cu uimire că invocați, ca reper intelectual creștin, cartea lui Noica, „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru”. Și cumva indirect îi reproșați lui Gabriel Liiceanu un soi de trădare a acestui crez ( „am neplăcuta senzaţie că mă aflu ȋn faţa unui tată care şi-a abandonat, simbolic, copiii”). Mă tem că tocmai această carte a lui Noica este o trădare a suferinței victimelor de: Cristina Cioaba la Dincolo de Isus. Gabriel Liiceanu şi portretul României religioase

Carti recomandate de Contributors.ro

 

 

Antifragil

de

Nassim Nicholas Taleb

recomandată de contributors.ro

 

Top articole

Gâlceavă pe Nil. Cum au ajuns Egiptul, Etiopia și Sudanul în prag de război

Un conflict major, implicând trei țări cu o populație însumată de peste 260 milioane de oameni - ceva mai mult de jumătate...

Scrisoare deschisă către Ministerul Educației și Cercetării, în sprijinul cercetătorului Livius Trache

66 de cercetători din toată lumea semnează o scrisoare deschisă adresată Ministerului Educației și Cercetării și conducerii IFIN-HH în care își manifestă...

Studiul lui Andrei Ursu, Roland Thomasson și Mădălin Hodor despre Contrarevoluția Securității în decembrie 1989 ar fi trebuit să-i oprească pe mistificatori. Ei rămân...

Numărul din 24 iulie-28 august al Evenimentului Istoric semnalizează cu litere mari un articol din interior cu titlul: „Operațiunea GRU din decembrie...

Alegerile prezidențiale din Belarus: începutul sfârșitului pentru Lukașenko?

Duminică, 9 august, vor avea loc – într-o atmosferă extrem de tensionată - alegeri...

De ce să scriem despre lucrurile care dor

În preajma împlinirii unui secol de la semnarea tratatelor de la Trianon (care au sancţionat juridic dezmembrarea regatului maghiar la finele Primului...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.