Furia și Zgomotul. Noul deal-ism

Când doi se „ceartă”, al treilea câștigă? Asta pare să fi fost intenția anunțată atunci când cei doi președinți, american și ucrainean, au fost față în față la Casa Albă. Fiecare voia ceva de la celălalt fără să …fie în aceeași cameră. Nu într-o logică a negocierii, ci într-una a “deal”- ului. „Dialogul surzilor?” Nu cred. Vorbe cu care s-au „împușcat”? Da. Care a fost sensul?

O întâlnire într-un context de conflict atât de mare trebuie pregătită. Cu mare atenție. Privind protagoniștii acestei întâlniri m-am gândit cum, uneori, un curs al istoriei poate fi decis dramatic, tragic în câteva minute. Privindu-le gestica, mimica, ascultând cum rosteau „replicile”, cum creștea tensiunea, cum „baciul” ucrainian era împins la colț de cei doi „baci”, unul american(cu vice-baciul), altul, cel moscovit (prezent …indirect) care, „Mări, se vorbiră, Ei se sfătuiră, Pe l-apus de soare, Ca să…” Ca să ce? Când cel ucrainian a realizat „ambuscada” de situație și comunicare ce-i fusese pregătită, era prea târziu pentru a mai negocia ceva. Deal-ismul baciului american dădea pe-afară, nervos. Să nu înțelegi tu, care ești în război și vrei sprijinul meu, că trebuie să-mi iasă și mie ceva?! E vina ta că îți mor oamenii, nu trebuia să începi războiul, nu-mi arăta mie poze, fă ceva să te înțelegi cu moscovitul. (Adică cu cel care a început războiul.) Nici baciul ucrainean, deși a rezistat stoic, nu s-a abținut de câteva ori. Când a dat drumul la „lebăda neagră”.

„Scena” aceasta, văzută probabil de cel mai mare public ce se poate imagina, este o marcă globală a decăderii dialogului, a eșecului negocierii în trei. Când am citit prima data despre tipul acesta de negociere – era un articol foarte bun din Business Harvard Review – am reținut că, pentru ca doi participanți la o negociere care nu ajungeau la o înțelegere să obțină, totuși, ce doreau, era nevoie de implicarea celui de al treilea partener căruia trebuia să îi iasă un câștig, oferind, desigur, și el ceva din care ceilalți doi puteau câștiga, chiar dacă la modul compensator. Win-win-win. 

Dar „lebăda neagră” a negocierii a apărut în scenă, la un moment dat, și regula ei a fost încălcată: “să nu fii rău cu cineva care te poate răni nefăcând nimic”. Scena aceasta a întâlnirii a deraiat, într-o privință premeditat, de la respectarea celor trei reguli ale unei negocieri: să pregătești regia scenei în vederea obținerii a ceva pozitiv, să existe o structură clară și o discuție reală în vederea obținerii a ceva pozitiv. În scena aceasta nimic nu a apărut din tipologia negociatorilor, care pot fi conciliatori, analiști sau asertivi. Asertiv, adică acel comportament comunicațional bazat pe claritate, onestitate, respect, chiar pe afecte. Ce am văzut eu a fost un eșec al ascultării celuilalt, al înțelegerii situației în care se află. Unul aflat în faza deal-ismului, nervos că celălalt nu era recunoscător și nu ceda în fața agresorului moscovit, iar celălalt sub presiunea enormă a purtării unui război pe care nu el îl declanșase. Business, respectiv moartea pe front, cu pierdere de teritorii. Primul voia să nu mai fie perdant, prin susținerea financiară acordată deja, dar insista că vrea pacea, celălalt voia să fie sprijinit în continuare negociind accesul primului la resursele propriei țări. 

Ce ne spun astea? Plecând de la această scenă șocantă, putem vedea că agresivitatea logicii tip let’s make a deal, duce spre, aș zice, noul deal-ism global: orice numai deal să fie, fără considerente de alt ordin. Decăderea dialogului pe care o menționam, e consecința deformării progresive a logicii, a  argumentării și a situației comunicaționale. Țara baciului american e renumită prin promovarea în Educație a retoricii, public speaking, a debate-ului. Acum trei secole, retorica a făcut primii pași în curriculumul universitar iar în secolele 19 și 20, aceasta și argumentarea alături de dezbatere ca formă de dialog a punctelor de vedere sunt deja implementate în activitățile școlare. Înființarea, în 1914, a Asociației profesorilor de vorbire în public marchează profesionalizarea unei abilități extrem de utile în Drept, Științele politice și Studiile Media. Desigur, baza celor de mai sus a fost aducerea în America de către coloniștii europeni a fundamentelor greco-latine în ce privește Retorica.

Cei vechi știau deja că fără controlul pasiunilor, nu poți convinge. Nu poți obține ce ți-ai propus. Triada de aur Logos-Patos-Etos a fost gândită de Aristotel pentru a permite să convingi prin argumente, prin implicare emoțională, prin credibilitate. Secretul de aur e echilibrul între aceste trei moduri ale persuasiunii.

Ne putem da seama că la nivelul politicii mari a convinge e esențial. Acel nivel unde realitatea concretului dispare progresiv pentru a ajunge „sus” sub forma inevitabilă a unui tip de violență sau presiune – cel „mic” nu poate face astea decât dacă este extrem de convingător – care generează decizii ce pot afecta negativ realitatea aia a vieții de zi cu zi a miliarde oameni.

M-am gândit că pregătirea liderilor politici – a căror mică anvergură în lumea de azi e unanim constatată – dacă nu include serios arta argumentării, a dezbaterii, a vorbirii în public, nu are mari șanse să obțină ce-și doresc aceștia pentru țările lor. Persoana care ești într-o „scenă” precum cea văzută de curând, e, de fapt, personajul unei „piese” în curs de punere în „scenă”. Și atunci vorbim de tehnici teatrale care sunt fundamentale să-ți înțelegi personajul ce urmează să îl „joci”. În teatru, pentru a convinge, trebuie să repeți mult (textul, mișcarea, gestica, mimica) până când fixezi personajul și dinamica sa în scenă. În negocierile economice, unde adesea e căutat, ca în politică, un tip de compromis, în medierile în cazuri litigioase (le cunosc bine pe cele din lumea academică), pregătirea pentru a performa rolul de negociator, de mediator e un semn major al profesionalismului. De aceea, cred că, cu cât acest tip de pregătire care uzează de moduri și tehnici ale convingerii din arta teatrului este introdus în echipamentul formării în Școală, e introdus cât mai devreme, cu atât rezultatele pot schimba, în timp, construcții sociale deficitare. 

Cineva care este antrenat să înțeleagă critic un text, să obțină argumentele pe care se bazează ideile acelui text, cineva care știe să asculte pe celălalt într-un dialog, cineva care și-a dezvoltat, conform fizicului și personalității sale, un tip de expresivitate, are mari șanse, mai ales dacă e bine intenționat să convingă pe ceilalți fără a-i leza în vreun fel, ci ajutând la înțelegerea în comun a ce se întâmplă. Școala ar trebui să facă asta. Începe să o facă și la noi. Cu pași mici, deocamdată. Teatrul poate fi o „distracție” dar, ca și muzica, e, de fapt, un mod inestimabil de a-l înțelege pe celălalt pentru a fi împreună. 

Zgomotul și furia prezente în „scena” din Biroul Oval întârzie revenirea la viața comună. Un reportaj văzut de curând arăta imagini dintr-o școală ucraineană unde copiii și profesorii, educatorii lor lucrau exerciții, făceau temele. În Harkov. În subteran. Tot acolo, în altă parte, artiști ofereau în continuare publicului înțelegerea lor și un sentiment al demnității care venea și din arta lor. Când vor vedea lumina zilei? Cu ce preț? Căci ei nu știu despre cum se negociază viața și moartea lor. Nu știu că ei și ele sunt subiectul deal-ismului.