Gabriel Liiceanu: însemnări despre anii din urmă

Atunci când se va scrie istoria anilor de după 1989 proza de idei a lui Gabriel Liiceanu, memorabilă şi intensă, va fi unul dintre  reperele indicând continuitatea angajamentului etic şi intelectual. Paginile lui Gabriel Liiceanu sunt interogaţii în jurul condiţiei patriei noastre. În centrul lor se află destinul comunităţii căreia îi aparţinem. Civismul pe care îl reîntemeiază  reprezintă parteneriatul dintre generaţii fără de care un popor nu poate exista.

          “ Strigoii noştri” sunt  ocazia de a imagina o alternativă la marasm, turpitudine şi laşitate. Dincolo de cei care revin, pentru că nu ne-au părăsit niciodată, dincolo de anii dominaţi  de  atmosfera fetidă a complicităţilor se află o trainică, timidă, speranţă.

Este acea  speranţă în puterea oamenilor de a se aduna, spontan şi curajos, în jurul demnităţii umane, spre a salva ceea ce înseamnă inima  patriei lor. În cele din urmă, întrebarea care domină  această  carte ultragiată este una pe care nu o putem evita: a cui este România şi care este drumul  pe  care aceasta îl va urma?  Strigoii ce se  intorc ne somează să ne  privim în oglinda deceniilor din urmă. Păcatul amneziei este la originea patologiei ce se extinde, în corpul social, asemeni unei metastaze.

Cele două Românii

          Reîntemeierea patriotică la care invită Gabriel Liiceanu înseamnă, în cele din urmă, alegerea dintre două Românii. Evocarea tenacităţii cu care Alexandru Dragomir refuza capitularea în faţa ororii comuniste este punctul de plecare  al acestei energii morale.  Între România demnităţii şi România complicităţii imunde românii au de fâcut o opţiune. Cele două nu pot coexista. Viitorul nostru ca naţiune depinde de temeritatea şi de clarviziunea acestei despărţiri de răul care ne consumă.

          Şi poate că nimic nu întruchipează mai dramatic acest rău autohton decât  “Securitatea” şi spectrele sale. Gabriel Liiceanu convoacă chipul acestei Românii sculptate de poliţia politică  în materia sordidă a crimei şi a minciunii. România care a strivit  România  demnităţii este fondată pe  temelia de clientelism şi de amoralitate  a “Securităţii”.

          Iar in clipa în care elogiul “Securităţii” ajunge la paroxism, în momentele în care Iulian Vlad este evocat, pios, un prag al indecenţei insuportabile este atins. România “Securităţii” este celebrată şi sanctificată. Analizele lui Larry Watts sunt monumentul închinat unei instituţii care a mutilat o întreagă naţiune.

          Turnătorul se află, invariabil, alături de securist, în acest tablou de familie al României de după 1989. Turnătorul locuieşte în mlaştina din care nu se poate salva, de vreme ce întreaga sa existenţă   nu este  decât un vast simulacru. Virtuţile pe care le etalează  sunt doar o minciună. În intimitatea vieţii sale nu se află decât abjecţia morală.

           România  postcomunistă este România în care turnătorul este urcat pe soclul academic. O dată cu Constantin Bălăceanu- Stolnici turnătorul îmbracă haina de morgă aristocratică. Trădarea semenilor săi este meseria practicată cu  entuziasm, în schimbul unei generoase remuneraţii. Între Academie şi dosarul de informator “Laurenţiu” se mişcă cu ostentaţia de vechi boier român.

          Cât despre  poetul  de curte  sau regizorul oficial  ei sunt  înscrişi  în cronica lui Gabriel Liiceanu. Marmura grotescă a  statuilor lor este omagiul pe care această Românie  sordidă îl aduce întemeietorilor ei. Duplicitatea  este  elogiată ca un semn al dragostei de ţară.

          Iar faţă cu România abjecţiei şi a crimei se află România despre care mulţi dintre contemporanii noştri aleg să uite. Este România Monicăi Lovinescu, a Doinei Cornea sau a Elizabetei Rizea, dar şi a lui Liviu Babeş sau Călin Nemeş. Este România din care vine Corneliu Coposu şi este cea din care  vor coborî eroii anului 1989. Este România pe care Ion Iliescu, Petre Roman sau Silviu Brucan au încercat să o  ucidă, spre  a o arunca în groapa comună a amneziei naţionale.

          Şi despre această Românie care trebuie să fie România noastră scrie Gabriel Liiceanu. Rândurile sale sunt  vizionare şi pedagogice: trecutul nu poate trece atâta vreme cât el nu este privit, în toată oroarea sa.

          Căci patiotismul este continuitatea cu această Românie. În contra uitării şi a turpitudinii  patriotismul retrezeşte energia  demnităţii şi a speranţei. România  nu este doar România lui  Nicolae Pleşiţă sau iulian Vlad, după cum nu se confundă cu delirul  demonic al lui Călin Georgescu. Ea este mai mult decât atât şi spre acest cer al libertăţii  ne îndreaptă privirea paginile lui Gabriel  Liiceanu.

Un epilog despre rău

          Cartea lui Gabriel Liiceanu este şi o anatomie a răului.  Căci  răul este inseparabil de anii  din urmă. În ubicuitatea sa el este semnul unei creşteri ce pare de neoprit. Întruparea sa în istorie este crima de stat, iar ordinea în care se regăseşte este totalitarismul.

          În Vladimir Putin Gabriel Liiceanu întrevede natura proteică a acestui rău ilimitat. Ereditatea putinismului trimite la umanitatea  însăşi, dar şi la traseul Rusiei, ca popor şi imperii.  Agresiunea de după 2014 ajunge la apogul în februarie 2022. Claritatea verdictului lui Gabriel Liiceanu  se încarcă  de   vitalitate vizionară; Putin este capătul de drum al unei tradiţii a despotismului şi a crimei. Fostul ofiţer KGB duce pe umerii săi  hlamida lui ivan cel  Groaznic.

           Iată  efigia acestui rău care se înfăţişează ochilor noştri. Iar acestui rău care se hrăneşte din uri şi din himere noi noi nu ii putem opune decât tenacitatea  demnităţii noastre ca oameni şi ca naţiuni.  Patriotismul pe care îl convoacă Gabriel Liiceanu este  temelia acestei rezistenţe. Cartea sa este o carte care deschide un drum, iar pe acest drum regăsim libertatea si curajul pe caree nu le putem trădă, niciodată.