Subiectul pe care îl atinge domnul profesor Vintilă Mihăilescu în legătură cu ”baronii cunoașterii” este un tabu, cel puțin în interiorul sistemului. ”Cine are de criticat să o facă din afara sistemului” este o frază pe care o rostesc apăsat destui dintre cei care exercită puterea. Iar marea masă intimidată de cadre didactice amuțește. Prin ce diferă mijloacele de intimidare actuale față de metodele securistice de altădată? Poate doar prin gravitatea consecințelor căci principiul de bază nu îmi pare fundamental diferit. Precum în epoca dictaturii ceaușiste există și azi o teamă difuză, o cultură a ascunderii sub preș, a vorbitului indirect, pieziș, pe la colțuri, toate ținând de un anumit mod nesănătos de raportare la autoritate. Poate ține și de mecanismele de supraviețuire dobândite încă din timpuri străvechi pe aceste meleaguri. Aș zice că funcționează foarte bine ceea ce se numește ”neajutorarea învățată” (learned helplessness) – adică fatalismul mioritic. Însă orice învăț are și un dezvăț.
Grâul și neghina sunt amestecate. De altfel, Iisus are o parabolă pe tema asta. Se pare că cele două trebuie să crească amestecate până le vremea culesului. Putem fi liniștiți în această privință: există interese puternice pentru ca ele să nu fie separate. Aș risca să afirm că separarea ar crea o instabilitate nedorită chiar de majoritate. Diverse studii arată că, de regulă, sistemele de acest tip dețin mecanisme foarte eficiente de protecție a status quo-ului (a se vedea conceptul de ”leadership adaptiv”). Dacă, când, cum și de către cine va putea fi separat grâul de neghină rămân întrebări deschise pentru mult timp de acum încolo.
Ego-ul a fost identificat de către diferiți lideri spirituali (îndeosebi din zona budismului) ca fiind cauza primordială a răului în lume. De acord că principiul se poate aplica și acestui caz. În plus, îmi pare a fi un aspect esențial în căutarea soluției. Se știe că ego-ul se umflă dacă este criticat și se destinde dacă primește aprobare. Din această cauză declarațiile care demască și expun problema au șanse să producă o atitudine defensivă, chiar ostilă. Oamenii reacționează preponderent emoțional. Anumite persoane, mai orgolioase, se pot simți lezate chiar dacă textul se referă la o clasă abstractă de astfel de ”baroni”. Uneori apar reacții de genul ”intelectualii ar face bine să nu-și mai insulte colegii”. De parcă orice critică abstractă ar fi o insultă personală și de parcă toți indivizii ar fi identici. Uneori individul se identifică cu instituția și, din spatele acesteia, pretinde în mod eronat că este vorba despre o denigrare a instituției (după modelul „l’état, c’est moi!”). Acest gen de discurs contestă în fond faptul evident că grâul și neghina sunt amestecate. A nu recunoaște că există o problemă nu ajută însă progresului instituției (evident, aici nu ne referim la instituția imposturii).
Desigur, ”grâul și neghina” fac parte dintr-un model simplificat, maniheist. Un model non-maniheist, ceva mai sofisticat, ar putea fi bazat pe ideea că unui individ îi corespunde o combinație de grâu și neghină în anumite proporții. În încercarea de a rezolva problema văd trei abordări posibile: a) eliminarea neghinei din grâu, b) ajutarea neghinei să se transforme în grâu și c) crearea de insule de grâu, cât mai curate. Să analizăm pe rând aceste abordări teoretice.
Eliminarea neghinei din grâu ar însemna, de pildă, ca persoane care au făptuit un plagiat dovedit (de exemplu, să zicem, cele din lista http://www.plagiate.ro/) să fie cumva retrogradate sau chiar să-și găsească o meserie mai potrivită, lăsând locul altora, mai apropiați de idealul de ”grâu”. Această abordare, orientată pe individ, este ușor de înțeles și aparent simplu de aplicat. Problema este că, la ora actuală, nu prea are cine s-o aplice efectiv cu fermitate. De asemenea, dacă avem un procent ridicat de neghină situația devine mai problematică: toată recolta e compromisă.
A doua abordare, ajutarea neghinei să se transforme în grâu, pare un nonsens. Dar dacă apa s-a transformat în vin, de ce nu? Aici e vorba însă de altceva: pedagogic și creștinește este să iertăm eroarea și să dăm persoanei șansa de a se îndrepta. Asta, deoarece problema nu este niciodată persoana în sine ci meteahna păguboasă pe care o persoană o poate practica. O asemenea abordare ar presupune, de exemplu, să creăm o contradicție, o fisură în acel ego bolnav. Ideal ar fi ca ego-ul să nu se mai identifice cu metehnele lui păguboase ci să fie ajutat să se lepede voluntar de acestea. Această abordare este mai umană. Problema este că e riscantă și dificil de aplicat în practică. Cum să lupți eficient cu o meteahnă cronicizată, dar să salvezi totuși individul atins de ea? Cum să contracarezi fenomene psiho-sociale complexe cum sunt: auto-manipularea, conformismul, lașitatea, indolența și altele? Cum să faci educație (terapie, exorcizare) în masă? E nevoie de multă înțelepciune și competență.
Ambele abordări discutate anterior presupun implicit existența unei forme de autoritate onestă și capabilă să aplice eficient aceste soluții. Dar dacă această autoritate se bazează ea însăși pe un amestec nedefinit de grâu și neghină? Nu ar trebui să se curețe mai întâi pe ea însăși? Dacă însă are nevoie de o supra-autoritate pentru acest scop, atunci avem o problemă care, teoretic, crește la infinit.
Există și a treia abordare, care nu are nevoie de o autoritate centrală perfectă și care ar presupune pur și simplu ca boabele de grâu să se recunoască reciproc și să se adune spontan împreună formând insule de grâu curat. O problemă este că nu se cunoaște distribuția de grâu versus neghină. Într-un caz defavorabil nu e clar dacă câteva mici insule izolate chiar fac o diferență. Deși, anumite studii arată că, în anumite condiții favorabile, e suficient totuși un grup mic pentru a declanșa o tranziție de fază (a se vedea conceptul de ”punct critic”). Dar, fiind vorba despre un sistem complex, este extrem de dificil de prezis cum va reacționa. Dacă folosim modelul non-maniheist bazat pe continuumul grâu-neghină atunci nici măcar nu există grâu perfect curat. Există, cel mult, grâu de o puritate peste un anumit prag.
În fine, o combinație a celor trei abordări descrise mai sus este de asemenea posibilă. Alte modele și abordări mai bune pot fi propuse. Problema rămâne deschisă și este, cred, o temă interesantă de cercetare. Aș încuraja mai ales cercetătorii români din zona socială să studieze mai intens asemenea chestiuni de care depinde în mod direct viitorul nostru. Sperăm să vedem curând cât mai multe soluții funcționale, personal am încredere în abordarea insulară.
cred c ati identificat corect problema si caile de abordare. si nu doar a educatiei ci a societatii in general.
a) este nesustenabil. cartelul se formeaza pentru a si satisface membrii care adera la el in detrimentul celorlalti.
b) tine de structura intima interna. poate fi cizelata, coafata, dar nu transformata.
c) ader la el dar nu reprezinta o noutate. este cunoscut inca din 89 ! atunci se putea incepe de la zero, demantelind structurile, pentru a face posibila aparitia oazelor si ulterior extinderea lor. dar acum ? mai e posibil un punct zero ?
ps : din nefericire romania a fost lipsita de logistica de care ar fi avut nevoie la inceput de drum, pentru a lua un start sanatos. in interior nu exista antecedent/experienta, iar din exterior a fost invadata de gunoaie.
Separarea grau-neghina in sistemul universitar romanesc se poate face si maine folosind clasificarea institutiilor apud Legea lui Funeriu, acordandu-se banii din buget in ordinea locurilor din clasificare (nu pe cap de vita furajata ca acum). Tare as fi curios cam pe ce loc din lista se gaseste sorbonica asta tehnica de pe Feleac.
Articolul atinge problema reformei in educatie – eliminarea neghinei / metehnelor asociate – dar nu ataca, dupa parerea mea, aspectul esential: care este scopul reformei? De ce sa facem / cerem (inca o) reforma?
Ca sa discutam insa sensul si necesitatea reformei trebuie sa punem acea intrebare pe care aproape toti oamenii ‘din interior’ si cei mai multi ‘din exterior’ o ocolesc: care este scopul existentei acelor organizatii denumite generic ‘sistem de invatamant’, ‘institutii de invatamant’, ‘Educatia’ sau ‘Cercetarea’?
Daca renuntam la diatribele emotionale, putem accepta ca scopul acestor organizatii este sa ofere servicii unor clienti. Predarea este un serviciu oferit parintilor si copiilor, cerecetarea este un serviciu. Daca acceptam linia argumentativa de pana aici, putem defini reforma ca acea schimbarea ce are ca scop imbunatatirea serviciilor oferite de organizatie / organizatii clientilor sai, sub toate formele pe care acea imbunatatire le poate lua. (a se remarca faptul ca profesorii / cercetatorii nu sunt clienti, ci doar – dureros pentru unii din ei, dar factual adevarat – un mijloc necesar organizatiei pentru a furniza serviciul catre clienti).
Pana acum argumentul a fost cuminte. Urmeaza insa falia etica.
Sunt doua si doar doua moduri logic posibile prin care clientul beneficiaza de servicii de educatie.
1) clientul insusi decide ce servicii de educatie sa achizitioneze, de la cine si ce parte a resurselor sale aloca pentru asta.
2) altcineva decat clientul insusi decide ce servicii de educatie sa achizitioneze clientul, de la cine, cu ce resurse ale clientului. Pentru ca varianta 2 este decizia altcuiva decat clientul insusi, ea trebuie, pentru a avea consecinte practice, in mod logic IMPUSA PRIN AGRESIUNE SAU AMENINTAREA CU FOLOSIREA AGRESIUNII.
Asa cum spumeam mai sus, alegerea intre 1 si 2 este una etica. Este incorecta / imorala SAU corecta / morala agresiunea (sau amenintarea cu agresiunea) unor oameni indreptata impotriva altor oameni in acest caz? Vestea proasta pentru relativistii etici e ca la intrebarea asta se poate raspunde doar cu incorect sau corect. Varianta 1 de mai sus sau Varianta 2?
Pentru cine alege varianta 1, reforma inseamna privatizare completa. Evident, masurile partiale care duc la apropierea de privatizarea completa merita sustinute. Dar privatizarea completa este singura reforma consistenta etic si logic.
Ii ramane cititorului sa se intrebe daca e vreun motiv pentru care acelasi argument nu se aplica si ingrijirii medicale (‘sanatatii’) sau altor domenii.
Excelenta analiza, cu un amendament: privatizarea nu poate fi eficienta decat daca este totala. altfel cei care opteaza pentru scoli private vor plati in continuare si cota-parte din impozite menita sa sustina sistemul public de invatamant (vedeti cazul similar al clinicilor private).
Mai mult, privatizarea totala a invatamantului ar avea ca efect degrevarea de sarcini a celor care nu au copii, dar sunt acum obligati sa plateasca scolarizarea copiilor altora. Desigur, pentru aceasta ar trebui ca privatizarea sa fie REALA, adica o parte din costurile scolarizarii sa nu mai fie platite de catre stat.
1. DEPOLITIZARE!
2……..
3……..
.
.
.
.
.