Micile povestiri de față continuă și termină pe cele spuse în episodul anterior [*]; după ce, răzgândindu-mă, convenisem admiterea unui alt titlu. Și-anume unul blajin, numit Scrisul modifică nu doar limba, ci și inima, sufletul, sinele, eul. Păstrăm totuși titlul prim pentru consecvență și-antren; pe cursivul secund pomenindu-l ca alternativă facultativă, ca atât de frecvent dispensabila (ba chiar antipatica) rafinare. Oblomoviștilor, abandoniștilor, nihiliștilor și fataliștilor sau celor prea ocupați ca să (re)citească multele fleacuri spuse deja, le reamintesc că glosăm despre tribulațiile scrisului mai puțin adaptat la pronunția ca vorbire sau vorbărie vie, la depărtările, volutele sau libertinajele pe care graiul oral și le permite, modificând sau evoluând mereu în relativă independență față de chingile scriiturilor, gramaticilor, ortoepicilor și ortografiilor convenite didactic și impuse autoritarist. Ca și despre faptul că globalizarea comunicațională duce la uniformizări ce distrug sonuri particulare, în ultimă instanță ignorând ori amputând obișnuințe, conexiuni subconștiente, dichisuri afective.
DEXul mai e cum e; însă DOOMul… E o problemă constantă faptul că una e limba „adevărată”, reală, vorbită (spontana vernacular-genuină), care nu o dată face de râs ori i se rupe de regulile stabilite de funcționarii cu mânecuțe. (Ah, bieții savanți de totdeauna și pentru totodeauna: priviți-i cum stau ei închiși în birouașele pe-a căror plăcuță stă scris ca de mâna Domnului pe zidul Babilonului „Lingvistică Analitico-Critică”, „Filologie Teoretică”, dar mai ales „Compartiment Corecție/Corectură”, atât de plini de încredere-n sine, de autocertitudine, încât în ciuda semnelor vârstei maimai că se simt semizei.) Ideea fiind însă că, uneori și cu osebire, în pofida bucuriei, spontaneității și creativității cu care limba/limbajul, subdialectele, graiurile și argourile reale, vorbite de adevăratul popor (așazis liber și suveran), cu totul neplăcută și neobrăzată, forțată și necreativă este atitudinea, sofistica justificativă și mai ales autoritarismul mecanicilor învățați ce singuri (ori prin diplome cartonate) își spun savanți. Deoarece cu respectiva atitudine și dăscălire ierarhă mulți și parcă tot mai mulți educatori, învățători și profi, asumându-și rolul de justițiari sau jandarmi ai limbii (de fapt, ai filologiei, lingvisticii, ortografiei, ortoepicii și morfologiei însușite elementar și rigid), îi disciplinează un pic abuziv pe ignoranții dar nevinovații tineri, ba și pe ruralii vetuști, mergând pân-acolo că-i rescriu și corectează („actualizează”) chiar și pe marii clasici istorici și literari. Urmând ca, la rându-le, bățos îmbătrânind ele însele, generațiile următoare de îndoctrinați să terorizeze lumea cu știința lor fixistă, lipsită de receptivitate, sensibilitate și creativitate, lipsită de viață.
Limbajul oamenilor reali, așadar o sinteză intimă între emoție și socializare, între imaginar fragil și fapt istoric, ajunge prea ades motiv de ridiculizare, de cenzură brută, de culpă sau de învinuiri (cum mai mult decât frecvent se-ntâmplă în emisiunile televizate, care fac educație filologico-patriotică cu-n fel de pistol la tâmplă/timpan și la gură). Oricum, când/cum poate, limba vorbită se răzbună, căci similar unui copil jucăuș și adolescent rebel forjază/forțează greșeli, inventează erori, adoră incorectitudini, ține să scandalizeze pe-orice farisei, filistini și burghezi.
Există în limba română vorbită (ziceam deja, voi mai zice, nu-i bai) o ceva mai mare simpatie față de i, în defavoarea lui e, o antipatie față de î, iar peste toate acestea un foarte aparte drag de ă.
Nu știu de ce „e corect” doar termenul ciocolată (fiindcă vine de la franțuzul șocolá) și feri doamne, categoric nu: ciucalată. Deși varianta din urmă sună șmecher și amuzant (place urechii noastre dispuse oricând să aprecieze năstrușnicii și copilăriri). Oare pentru simplul fapt că cea din urmă e-o versiune originală, o modificare neaoș autohtonă? Tot așa: pluralul ciocolate (el și numei el) este corect. Să mori tu? Da de ce mă rog? Doar fiindcă e „mai etimologic”, deci oarecum franțuzesc, așadar snob? Nicidecum (ne dau cu liniarul peste degete filologii) „ciocolăți”! Dar ce-are domle, termenul ciocolăți? Ciocolățile cu ce v-au greșit? Suferă Franța, limba franțuză, prezidentul Macron (+ soția) o să ne rupă-n proces de mală intenție? (Chiar în așa hal am ajuns, să fim singura națiune ce se-nspăimântă de-alde-o Virginia Woolf?) De ce musai deștepții patriei să se șifoneze?… Și-apoi, dacă absolut tot românul și româncuța preferă să le dea copiilor lor numai ciocolățici și cicolățele (fie și de spaima dependenței și-a amenințării diabetului, hiperactivității și obezității, de nu de dragul campaniilor antiobezitate și antidiabet la școlari/preșcolari), de ce nu s-ar admite mai degrabă forma ciocolăți, tocmai pentru că e singura apropiată de toate diminutivările uzitate și atât de plăcut gâdilante pe limbuțe și în urechi? Cu alte cuvinte, când vrem să facem pe exigenții procurori, examinatori, inspectori ultraanalitici cu un cuvânt, ce-ar fi să ținem cont de toată clasa lui locuțională în uz, de toate derivațiile și de semantica sa polivalentă și spectrală? Exact ca ciolățelele și ciocolățicile, ciocolăți sună în urechea autohtonului nu numai inocent, ci chiar „tare”, adică haios. Și nu renunță românul la ă, poate fiindcă însuși ă-ul îi pare dulce ca ciocolata. Iar eventualul ciucalăți, de-ar avea curajul vreun puști să-l rostească, ar stârni larma veselă a întregului grup de copii (chiar rezonează superhaios!), însă și înfiorata grimasă a secului prof. Elementul rizibil nu reprezintă nicidecum un atribut marginal, fără pondere, ci dimpotrivă, o condiție și-un rezon forte pentru ca omul, în loc să-l excludă și uite, dincontră, să-l mai caute, provoace, folosească. Ca principiu, desprinderea limbajului de hedonismul acustic e abuz, e-o mică agresare sau crimă psihică. Când învățătorul corectează public un copil, ridiculizându-l și impunându-i să nu mai zică ceva gen ciocolăți, gestul egalizează cu aplicarea unei violențe emoționale, a unei umiliri. De altminteri în școala primară un asemenea proces e constant, copiii venind de-acasă cu numeroase cuvinte pe care, auzite/preluate de la părinții dragi, le resimt ca plăcute, ajungând însă taxați și siliți să și le amputeze din propriul impuls comunicațional și din propria bază de date lexicale. Așadar, de ce amendarea acestor genuri de versiuni? Doar ca să se simtă unii cu dreptul și puterea acuzatorilor, a justițiarilor pătimași, a judecătorilor și-a silnicilor executori? Fain le șade!
Din antipatie față de î și de drag/preferință față de i, prescurtăm; pe „îmi e bine/îmi e rău” îl facem „mi-e bine/mi-e rău”, căci în forma primă e-ul e foarte scurt, timid amuțit de em-ul umbrit, în vreme ce-n secunda sentimentul posesiv și afirmarea eului sunt pregnante. Parcă s-ar zice mie mi-e bine (mie mi-e rău), chiar așa apăsat subînțelegându-se. Iar în „mi-este” i-ul de după m se leagă și de i-ul succesiv (scris și de data asta totuși pronunțat e). Totuși, unii mai pronunță ca pe vremuri: „mi-i” (bine/rău). Poate că și agramatul și ridicolul (astăzi) sufix i drept final de pluralizare (popoarili, piciorili, voințili – cu care încă-l ironizăm pe cizmarul și „analfabetul” Ceaușescu pentru a-i demoniza mai dihai absurdul parvenirii), era de fapt un oltenism la casă proprie până hăt departe-n secolul 20. Ceaușescu însuși fiind un autentic „fiu al poporului” și-al locului, Amza Pellea exploatând pluralizarea cu i pentru skeciurile din Nea Mărin, comicul grup Vacanța Mare în multianualul serial de maximă popularitate Leana și Costel. Și nu „stricau” limba română, ci doar îi exhibau rădăcinile regionale, satisfăcând și amplificând plăceri acustico-neuronal-hormonale și astăzi (fie măcar doar la auzire) extrem de populare.
Pe „mâne” al secolului 19 și-al însuși d-lui Eminescu l-am transformat în mâine; pe mâni/mânuri le-am rotunjit și gneralizat drept mâini, doar diminutivul mânuțe/mânușițe scăpând neîmpușcat și mai amuzându-ne și excitându-ne încă. Amuzându-ne și excitându-ne chiar mai mult decât mănușile și mănușițele/mănușelele, deși până-n secolul 20 și-aceste textile se pupau galant, după abandonarea cutumei rămânând totuși în bagajul flirtual al mai tuturor boșorogilor urbani, deoarece sărumâna mai spun doar copiii, însă sărumânușițele (așadar o confuzie funcțională între mâini și mănuși!) reverberează savuros de libidinos în gura și mintea seniorilor perverși prin definiție. Revenind la vocale, ideea e că avem în subconștientul și-n conștientul nostru ceva bun/pozitiv nu numai față de ă, ci și față de i (vârându-l și înmulțindu-l și pe-unde ortografii s-ar simți mai bine și mai dăștepți să nu ne permită).
Am tot pomenit de „ă”. Și nu va fi niciodată îndeajuns, căci trebuie remarcat detaliul: în fundul sau sufletul vorbirii deținem o reală predispoziție față de ă, o predilecție pentru ă, un atașament trădând ceva intim. Geaba dăm oficial numele de Maria la majoritatea fetelor și femeilor noastre, ruralul, rurbanul și urbanizatul sincer tot câte o Mărie cheamă. Dragi, pe toate le diminutivează-n Măriucă, Măriuță, Mărioară, Maricică, celei supreme Sfântă Mărie/Sântămărie spunându-i. Chiar și pe banala și frecventa Ioana tot cu-n pic de ă, ca Ioană, o strigă (ba și pe băiețelul Ion/Ioan, Ionică nu doar Ionel/Ionuț îl apelează). La rându-i, sudicul Marin: nu sună mai mișto, adică haios și lubric, ca Mărin? (Iar de-i mai pui și un nea în față nu-ți mai trebe niciun Stan și Bran, face cât Mistăr Bin.) Oricum și oriunde: ne place ă-ul, reprezentând micul hedonism al rămânerii cu gura căscată, al întârzierii un picuț bușbé.
Despre prepozițiile „pă” (în loc de pe) și „dă” (în loc de de) remarc că ies azi din gura multor munteni de intelectualitate vrednică. Cum-necum, parcă e-un markăr nu doar de rostire nobilă, ci chiar de sectă elitistă. Vocabulele astea două, poate arhaice, poate reinventate modern/postmodern, fac concurență graseierii, care și ea ne pare tuturor sexy, parcă indicând rafinament, personalitate nicidecum atinsă laringeal sau sublingual de vreo meteahnă (împiedicare sau dezindividualizare ligamentar-musculară), ci dincontră, sugerând boiernaș trândăvit printre ‘nalte studii la școli occidentale (gen ÉHÉSS, CNRS, etc). În loc de pe zicând pă și-n loc de de zicând dă, sonuri și rearticulări fonetice care în gura unui țăran vizibil ar putea trece drept regionalisme retrograde sau chiar sfruntări eronate, instant taxabile, din gura unor domni și domnișori publici ies ca îngerași de elecție și de castă, mai ales că bine-mbrăcarea vestimentară și morga le sunt asociate și cu funcții universitare sau politice, cu bărbuță-ngrijită, papion și pipă, baston de consignații stilizat artistic deci neprețuit. Un fel de cochet, flirtual sunt și nu-s ce par a fi (mai miticesc/levantin: mi-s și nu mi-s ce vreți/credeți voi bre), afișează pe cât de discret pe-atât de hiclean acest ă peste e (habar n-având noi de-i moștenire medievală și premodernă sau doar mărunt și abuziv jargon de mitoc/mahala). Sau poate este e-ul cromatizat și indecis, scris la mijlocul veacului 19 cu stângacea brevă, însă pierdut pe parcursuri, adică este pre-ă-ul care trebuie și s-ar cuveni, ori e dintotdeauna un ă trădat, adică epurat și generalizat abuziv drept e. De-altminteri, dacă tot am pomenit de mitoc, să vedem că și-acolo, din/prin inocentul metoc ajungându-se la peiorativul și jignitorul mitocan, avem de-a face cu o oscilație și confuzie apoi transformare a lui e în i. Simplism tehnic, complex psihomentalitar.
Fiindcă tot am zis (inclusiv data trecută) că acustica pronunțiilor și-a receptărilor auriculare subsumează procese psihologice egal specifice și identitare (treaba ar fi de demnitatea cercetărilor de psiholingvistică și psihosemantică avansată, nu școlărească), ar trebui plecat și de la fleacuri precum acela că până nu demult vorbirea sau discursul în limba română deținea pe îîî și pe ăăă (cu-o variantă confuză ori între ambele foneme) ca formă de dilatare temporală și relaxantă a discursului, de expir prelung ori suspensie (egal mentală și comunicațională), de retorism mascant (ascunzând lipsa ideii, pierderea șirului, lapsusul), de semn-semnal (sugerând că precis revii sau continui și că nu-ți dorești întreruperea ta de către auditor sau preopinent). Inhibați, speriați, grijulii și cu irepresibilă spaimă față de eroare, intruzie ori răstălmăcire din partea receptorului, până acum 3 decenii toți locutorii români am profitat la maximum de îîî-ul sau ăăăăă-ul ca formă de cerut îndurare, de marcat punctul punctual sau punctele-puncte suspensive, ca și virgulele de neștiință, reflecție sau autocenzură. Dacă suspensia de (ne)gândire îîî a devenit ironizată pedagogic, ca fiind infantilă sau peizană, ăăă părea și risca să treacă drept ceva mai pardonabilă și aproape cultă. E drept, la unii seniori dovedind nu numai lentoarea pardonabilă ci și senilizarea firească însă jenantă.
În ultimul sfert de veac am început și noi să fim mai fluenți și volubili, am reușit să ne dezbărăm mulți de îîîîî, încă unii (mulți/puțini) mai abuzând de lălăiala lui ăăăăă. Dar ce ne vom face în viitorul apropiat și-n cel cu bătaie lungă? Dacă ă-ul unic deja a surclasat și limitat e-ul, iar pe î l-a eradicat de-a dreptul, oare vom admite să pierdem cu totul și propria, istorica și neaoșa ă-ă-ială? Nimeni nu va vedea în asta încă o pagubă, o afectare de patrimoniu imaterial, o fragilizare a psihocomunicării? Cu ce ne vom acoperi și scuza „actul ratat” psihanalitic, petit-mal-ul uitării subite de cuvinte/idei/subiect/gânduri, scormonirea printre circumvoluțiuni după vorbele potrivite, evitarea enervării, incorectitudinii sau invectivei, retorica pauzei de reflecție, lipsa replicii prompte, bâlba, autismul de-o clipă sau senilizarea cronică? Înțelegeți că fără ăăăăă… riscăm nu doar să devenim neromâni, ci și să nu mai fim oameni (adică în normalitatea/integralitatea slăbiciunilor omenești)? Pe de-altă parte, tocmai zisesem mai sus: „ne place ă-ul: micul hedonism al rămânerii cu gura căscată”. Dacă abandonăm și această minigrimasă ridicolă și lubrică, ne amputăm și această minusculă formă de-a ne face de râs, suferim într-ale comicului, ne frustrăm la capitolul umor spontan și involuntar. Vă convine?…
E drept că această expunere de hedonism și de compensație a inhibiției comunicaționale nu se face așa de subtil cum o fac de pildă franțujii. Acești ultra-hedoniști prin definiție, erotomani prin excelență, nu-s sănătoși la cap dacă nu-și prelungesc orice vers cântat cu câte-un ăăăăă lung cât ziua postului negru. O fi provenind terminația excesivă cu ă de la un grai sudic (desigur, mediteraneenii-s musai constant excitați). Dar vedeți ce șmecheri, ca națiune-ntreagă, căci l-au băgat pe ă să termine orice hemistih sau cel puțin vers integral în absolut toate cântările lor și-ale patriilor acoliților francofoni? De ce credeți că, la modul lubric și inconștient, românimea s-a îndrăgostit și îndrăgostită rămâne, dă peste 2ă veacuri, dă franțuzisme? Da, râdeți ori pufniți ca snobii, dar da, chiar așa: „de drag (sau dependență) de ă”, acesta e răspunsul corect. Căci n-am avut susnumitul curaj al francilor, să băgăm ăăă în chip artistic, muzical și dansant, lăsându-ni-l spre exagerare doar sub forma bâlbei ambigue, în multe cazuri rușinoase. Excesul de precauție, pudoarea ipocrită, iată prin ce ne-am favorizat lașitățile.
Habar n-avem dacă u-ul care termina multe cuvinte românești în secolul 19 chiar se și pronunța (nefiind deloc vorba de-un defectiv/apocopat articol hotărât „ul”), nici dacă, în cazul declinărilor, articolul chiar se pronunța cu „l” la final ori hălăduia-n vorbire ca atare, doar cu-n autosuficient u. Pare-se că după începutul secolului 20 s-a generalizat și totodată variat articularea substantivelor comune, la numele proprii terminația, de la simplul u, ajungând iu.
Numele Prisăcaru (provenind de la Prisăcar) este poate articulat natural drept Prisăcaru („defectiv de l” fiind doar pentru grămătici), deoarece chiar și fără „l” îl indică suficient pe omul sau strămoșii care dețineau sau întrețineau prisăci/stupine, cultivând albine. Dar când cineva se prezintă drept Prisacariu (fără „ă”), aici e vorba de evitarea vocalei ă sau reducerea ei la a, e vorba de pierderea, negarea sau anularea căciulei/caracter ortografic (și pronunțiativ) specific românesc. Mai mult: dacă omului „nu-i ajunge” terminația „u” (genitivul „ul”, fie el ciungit/defectiv/apocopat), ci i-a adăugat/insertat un „i”, anulând articularea prezumptiv genitivală/originară, iar apoi nicidecum nu face din finalul „riu” o singură silabă (consoană+diftong), ci produce/obține o accentuare, independentizare și silabizare (i-u, acustic: ii-ú, pronunțat drept rii-ú), aceste două acțiuni nu înseamnă prelungirea, îmbogățirea numelui cu încă o silabă? Și, dincolo de aspectul cantitativ (fizic și temporal), nu e aici și un proces psihic (deci psiholingvistic) trădând tendința parvenirii/expandării de sine (la orice nivel), obținând, egal fizicalist și imaterial, exact senzația psihică a augmentării identității, augmentării eului?
Asupra detaliului-mobil sau motivație psihologică merită insistat. Redundant, o fac cu-n alt exemplu. Ciubotar (denumind insul care fie făcea ciubote, fie descindea din strămoș cizmar/pantofar, teoretic însă ajuns defectiv de sufix) și Ciubotaru („lipsit” de terminația l a articulării), se amplifică în Ciubotariu. Accentul nu mai rămâne (logic) pe penultima silabă (ta), ci avansează pe ultima din ultimele 3 litere/foneme/sunete (riu) ce împreună fac o singură silabă. Pentru ca spre finele secolului 20 și la începutul celui actual, diftongul final să se despartă, i-ul devenind lung, u-ul accentuându-se, făcându-se 2 silabe (rii–ú). Semivocala i devine vocală lungă, dublă, ascuțită și accentuată, ultimul fonem vocalic, u, acționând ca o clausulă sau „punct” lungit. Astfel numele în sine se lungește, mai câștigă o silabă lungă, accentul avansează pe i-ul lung și ascendent, întreaga operație psihomentală declanșând în subconștientul omenesc senzația de îmbogățire, de rezonanță augmentată, de prestigiu sporit (care pre limba veche și moralicească se cheamă împăunare).
Dacă aviditatea n-ar fi o caracteristică a existării individuale și sociale actuală pe toate palierele, în toate ungherele imaginii de sine și a compulsiunii de-a ne maximiza personalitatea, poate că interpretarea psiholingvistică de mai sus n-ar fi de luat serios în seamă. Cum e congeneră și consubstanțială cu tot restul vieții afective, ba chiar e tendință tipică „spiritului vremii” la nivel mini- și macro-social, precis e vorba de cazul sugerat. La fleacul prelungirii numelui de familie prin plurisilabizare, a se vedea și soarta prenumelui, altădată unic. (E drept că și-n trecut exista un prenume secund, dat/primit la botez, însă acela nu prea devenea oficializat și-n acte, rămânând privat/intrafamilial, deci discret). Așazisul „nume mic” se înmulțește numeric în România contemporană după modelul spaniol (pluralizat cât tot neamul). Obsesia părinților de-a-și vedea copiii mai fericiți/parveniți/bogați decât ei înșiși se proiectează și se marchează deja anterior nașterii, prin alegerea și denumirea pruncului cu minimum două (de ce nu chiar 3-4) nume proprii. Transmițând progeniturii gena psihomentală a parvenirii sau demonul abisal al acumulării, oare nu riscăm ca respectiva să devină și mai nesătulă, mai disperată și mai coruptibilă decât noi?
E drept că în satul tradițional exista și „instituția” poreclirii. Puțini scăpau să nu rămână în gura sinceră și cotidiană a celor mai mulți cu un apelativ (uneori unul singur, alteori spre-o duzină) pe care subiecții numiți adesea nu și l-ar fi dorit, care le era stânjenitor, nedemn, jignitor. Proiecții ale „gurii satului” cel ironic, cinic, sardonic, stropșitor, poreclele surclasau (nu numai ignorau) prenumele sau numele de familie oficial, adică formalul scriptic. Erau însă destule și poreclele onorante, măgulitoare chiar. Pozitive ori negative, sfârșeau toate prin a îmbogăți și pigmenta puternic însăși biografia sensibilă a indivizilor. Pe cât de inventivă era polisemia afecțional afectată respectiv resentimentară a acestora, pe-atât de barocă sau explozivă le era și creativitatea fonetică. Inteligenta și șugubeața cutumă a poreclirii este desființată abia prin modernitatea civilizării impuse prin lege, ca și prin teama față de consecințe juridice și financiare. Pacat, mare pacat (ar zice moldovenii, cu toate că păcat-ul cu ă parcă-ți umple gura mai bine).
Dar hai să trecem puțin, spre fine, și la cele sfinte. Și-anume la ce-i zis și scris în legătură cu Preabunul, Preamilostivul și Atotștiitorul Dumnezeu, a 2-a Venire a lui Mesia, Sfârșitul (regenerativ al) Lumii, Noul Ierusalim. Privințe în care, de pildă, stimații colegi din comunitățile Martorilor lui Iehova susțin ferm că e de nespus de mare importanță să invocăm sau doar utilizăm numai și numai numele originar, ebraic (sau aramaic?) al lui Dumnezeu, și-anume Iehova. În teorie ar putea suna rezonabil, dar în concret și practic, adică în cele cele țin de fonetic/fonologic (căci asta înseamnă „adevăratul nume” a cuiva/orișicui), detaliul este nepractic, imposibil. Care este pronunția vocală originară, adică autentica acustică/fonetică a acestui IHVH primordial (așadar defectiv de vocale), e imposibil de spus/știut. Iar astăzi absolut toată lumea pronunță acest/un asemenea nume (ca pe oricare altele) funcție exclusiv de tradiția orală a pronunțării curente, în cam fiecare limbă maternă, în fiece regiune și grai sau dialect sunând cu totul altfel.
Despre „numele după care va fi chemat” și înviat din morți (cum stă scris la una-2ă din Evanghelii, ca și-n Apocalipsa ioanitului) absolut orice muritor (pentru a fi recompus ca nou, cu minte de adult și gata să răspundă pentru enumerarea și evaluarea tuturor faptelor sale biografice), enigma lui Dumnezeu sau a Mântuitorului însuși este aceeași. Căci privitor la „Cartea” în care ar fi catalogat absolut fiece ins, problema e oare cu ce alfabet și cu ce semne sunt notate numele, de maniera care să asigure pronunțarea lor corectă sonic, cea prin care suflete imateriale și trupuri decedate le pot percepe ca proprii și personale? Hai să zicem că respectiva Carte a Vieții e de fapt un servăr electronic sau robot digital care deține înregistrarea tuturor pronunțiilor nominale și a cognomenelor omenirii, că-n „viața veșnică” (sau măcar în „domnia de 1000 de ani”) li se va vorbi „de Sus” tuturor în dialectul, limba și limbajul operate individual în viața geoistorică și biografică. Așadar să concedem că respectiva Carte a eternității nu e nicidecum una scriptică, ci acustică. E singurul aspect sau atribut care poate face sens logic. În ultimă instanță, dacă e să credem în mitologia biblică schițată mai sus, devine evident că, în Absolutul Transcendental, mai presus decât limba este limbajul, decât scrierea e vorbirea, decât scripticul e oralul, decât vizualul este acusticul, decât cuvântul e tonul, accentul, muzicalitatea, rezonanța abisal-psihică.
Încheieciune și (doar mai apoie) concluziune (de fapt, mai multe)
Omu e un ic, pe cap are-un pic! Ba și viceversa (funcție de cum mergea vorba): Omu ie un pic, pe cap are-un ic! De unde Dumnezeu (pt credincioși), respectiv dracu (pt atei/agnostici/indeciși), credeți că vin aceste asemene expresii, care toate vorbesc (intelectualicește vorbind), despre subțirimea frugală a vieții și despre puținul avut de coperit creștetul atât de pirpiriu al minții și cunoașterii/înțelegerii omenești? Inscripții egal sapiențiale și săpânțenești, care dacă nu s-ar fi șters de vreme, vânt, ploi și maliție infantilă s-ar fi găsit încă și-astăzi pe sute și sute și mii de morminte, cenotafe și sarcofage antice de pe teritoriul mediteraneano-alpino-carpatic. În ultimă instanță, poate ajutând mai mulți colegi un pic mai pansivi să realizeze că-n ele nu e rezumată doar mare filozofie mare (despre micuța viață), ci și niscai revelare de etimologie, grafie, fonetică arhetipală, son vitalist. Căci oare nu însăși forma de siluetă a omului, ci și numitele morminte și relicvarii (ele însele având capace în formă de triunghi, cipilică, accent circumflex), spun prin similarități materiale ceva relevant pentru ce-i imaterial?
Or fi scris latinii antici doar cu a, e și i (respectiv j). Dar cine ne garantează că n-aveau în cap, pe limbă sau ieșindu-le pe gură și vocala ă (respectiv î)? Latinii nu doar idee de brevă n-aveau, nici pe aceea de căciuliță neprinzând-o, probabil, până nu vor fi cucerit Galia și Dacia, singurele locuri din care s-ar fi putut familiariza cu conceptul de căciulă. Atât doar că era deja preatârziu, scrisul fiindu-le deja canonizat dinainte. Explic.
Trăind ei destul de confortabil în bazinul împrejmuitor al Mediteranei, cea veșnic însorită, neștiutoare de lapovițe, crivăț, zăpezi, romanii habar n-aveau de cușme, fesuri, șepci, căciuli (eventual caguli). A trebuit să fure ei moda alpinilor și carpatinilor ca să-nceapă să nu-și mai pună pe cap doar coifuri și lauri, ci varii cipilici, băști (de la basci), berete, bonete, bandane, cușme. În treaba asta precis un mare impact emoțional și un avânt comercial avându-l taman capul lui Decebal, cel decupat și cărat și expus la Roma fix cum îl vedem peste tot în statui, reliefuri sau stucaturi, plastografii/făcături, adică cu șapca-ndoită in aeternum pe creștet. Prin urmare iată-n ce sens limba scrisă le fusese defectivă de ă și î, poate că gura nu, însă va fi fost preatârziu să mai introducă-n alfabet pe ă și î (din a și cu-atât mai puțin din i), rămânând ca până-n agonia decadențelor care-i terminară domniile lor să scrie cu a simplu și cu amărâtul de i chiar și unde vor fi pronunțat (la rigoare dialectală, regională sau agramată) ă sau î. (Invit colegii de la toate institutele tuturor academiilor și ale tuturor centrelor universitare – desigur și ale celor care se vor mai tot descuia/inventa, căci musai tre să se-nmulțească specialiștii în atâtea și-atâtea lingvistici și dialectologii câte nișe obscure de limbă mai fură, sunt și vor apărea – ca să investigheze ipoteza asta, umplându-se ei de premii, medalii și bani [de care și-așa nu se mai sătură sătura-i-ar și pieptăna-i-ar zeii că numai ăștia n-au ieșit încă-n stradă să ceară sporuri dar mai ales măriri/maimăriri și cu deosebire preamăriri].)
Însă cugetați și domniile voastre, oameni fără de fumuri însă cu bunsimț (fie el minimal), ba chiar îndrăznesc să sper și c-un dram de simț comic: cu ce ne-acoperim noi orice formă de vulnerabilitate, neștiință, rușine, chelie ba și podoabă dezirabilă? Da, exact: cu căciuli sau marame, în fapt cu orice formă sau schemă de coperiș/coperire, copertări/copertine. Celui mai tare și mărturisitor e francezii-i cocoață un ascuțiș de căciuli sau săgeți, celui mai molcom o așchie stângace, celui mai ițit o țandără către dreapta. În ceasuri de emancipare și de asumare deplină vrură și românii să-i puie lui e un oareșcare țugui, dar nu se știe cine le-a dat peste nas (zât!): mai bine și cuminte să ne rezumăm iubiți frați și surori la atotputernicul, la dulșele și dă mirare ă (li se va fi ordonat cu calmul și zâmbetul sardonic al oricui dictator). Altminteri, orice empirist știe că măă și băă urlate au față de-alte apeluri un impact mai pogan, comit ecou-ou-oouuu… La fel ca fă, vocativul și imperativul mă (fără îndulcitorul i) n-are cum să scape auzirii. În vreme ce dup-un scurt „domle!/doamnă!” (inclusiv „tu!”), poți face pe niznaiu (cică n-ai remarcat nimica-nimicuță).
Fără nicio îndoială (cu-atât mai puțin fără mai multe), unii și-alții ar zice că ă este vocabulă traco-geto/dacă. Mai știi, poate și galoază și protofransoază. (Deși personal, de nu m-aș gândi la cumano-bulgară m-aș gândi chiar la pelasgă; de ce nu, la moștenirea pre- și proto-sapiensială, adică neaderthaliană de-a dreptul.) Cât despre latini, revin și insist. Chiar dacă ar fi apucat a prelua și generaliza ei moda respectivelor șepci pleoștite (de unde picându-le fisa ideii de brevă + circumflex), iar în vorbă emancipându-l pe autohtonul ă (respectiv î/â), era prea târziu. Deja le era plin imperiul de miliții filologice, ca și de-amfiteatre, odeoane și agore pentru rușinat nu numai vorbitorii agramați ori alfabetizați parțial, cât mai ales scriitorii greșiți ortografic. Probabil că în unele ședințe publice aportau coloane și stele de la Așoka și Hammurapi până la prost copiatele și transliteratele suluri de la Marea Moartă și papirusuri de-ale bibliotecii din Alexandria, doar ca să vadă și să râdă toți de varii nerozii ortografice și ortoepice. Examinându-le/expunându-le andetail și hohotind zgomotos și sputal. După ei chiar și mene mene tekel upfarsim fusese total greșit scris/citit, la rostire sunându-le romanilor la fel de ridicol (rădăcină de antisemitism) precum ne sună nouă orice formulă magică latino-medievală din gura filmelor Harry Potter et Co (sursă de anti-iUKeism și antiamericanism la neoromanicii europeni de azi și hăt încolo→).
În timpul atât de sârguincioasei investigațiuni de față am tot zis că românul are o preferință intimă față de i, o mică antipatie față de e (mereu trăgându-l ba spre i, ba spre ă), și o netăgăduibilă atracție, poftă, adevărată dependență de ă. Precis ardelenii au luat de la unguri acel e sau o maxim deschis (când gura se deschide pentru a, dar degeaba, căci zice e sau o, ori se deschide pentru o și emite a, și vrea/nu vrea produce un son nou, un fel de vocală intervocalică, care fie și doar pe jumătate tot amintește, variază ori substituie pe ă) deloc la pachet cu promisiunea de eliberare din iobăgie și de înnobilare maghiaro-papistașă, ci absolut pe gratis și cu mare plăcere intimă. De fapt, luând exemplu de la finougrici ei și-au adăugat doar curajul de-a nu-și îngrămădi și împuțina expansiunea vocalică, de-a folosi mai mult din ce pot și singuri, mai ales ținând cont că și de i-ar fi obligat grămăticii să scrie des „e” tot vor fi preferat mai frecvente ăuri. Așa că de unde să vină această afinitate de nu dintr-un inconștient colectiv mai dihai decât abisal, adică direct din Ceruri? Cum altfel se poate explica plenar acest specific etnopsihologic, precis instalat cu greu, totuși gentil și cinaș, peste secoli bătând 1 mileniu? Căci numai însuși Dumnezeu și Maica Domnului însăși (desigur prin intermediul Duhului Sfânt) i-au așternut românului o istorie ce l-a determinat constant să se teamă și să se-ngrozească, o teologie populară urmărind tot timpul mici minuni cât mai mari, un suflet poetic și contemplativ care vede frumseți chiar și unde nu privește atent (respectiv fără luare aminte sau băgare de seamă). Istorie, religie și sensibilitate, mai exact experiența spaimei, a siderării și minunării, care se manifestă prin relaxarea bruscă a mușchilor peribucali, mandibulă căzută brusc, gură largă inspirând prelung, sprâncene-ascuțite, pleoape rășchirate total de peste globi (deci ochi bulbucați), față ori lividă ori încinsă, minte tăcând neștiind ce să creadă, posibilă cădere-n genunchi, palme-mpreunate la piept. Somatisme irepresibile; invizibile nevăzătorilor, însă sesizabile absolut tuturora în chip fonic/sonic ↔ auditiv/acustic, căci se exprimă și muzical: ăă, ăăă, ăăăă… (Și tot așa, cu sau fără pauze, repetat când și când.)
* * *
Dacă strălucitul și strălucitorul Lucian Blaga ar mai trăi (ori ar renaște fie și numai nălucitor), cu siguranță și-ar modifica unul dintre poemele-i panteiste și gândiriste, zicând că „jocul pruncului, dragostea junelui și înțelepciunea seniorului sunt vocalele”. Și poate adăugând/încheind cu acolada de învestire: „caleidoscop, ceremonie, spectacol”.
Dar să-l lăsăm pe fascinantul și magicul poet în hieratismul său, că oricum nu mai e-n modă, deținând în deceniile prezente abia valoarea de 5 mii lei vechi, papetari topiți sau tocați, și de 2ă sute lei noi, polimeri scăpătați. (Pe care de-altfel nici nu-i vezi, căci sunt la fel de nepragmatici, necirculanți, inutili precum și recenții 20 lei.) Căci eu (pronunțat ieu, deși parvine de la mult mai percutantul, asertivul și scurt-pe2-ul io), tot șezând în șezut ca tot românul reprezentativ pe banca din fața gardului, tot stupind cojile bomboanelor americane spre caii/căruțele sau mașinile trecătoare, mai pipând o țigare sau ba, mai sugând din oiagă sau nu (eheiii, fui singurul din satul cutare care-a fost văzut o dată sorbind cafeluță), oricum cogitând ca bunul străbun de la Hamangia cu barba-ntre pumni/palme, mă gândesc mai departe, tot mai departe… (Ad astra per aspera, vorba altui bunel de-al națiunii.) Așadar sum ergo cogito, printre altele, la: (a) cât de mare se poate face marele pornind de la ceva mititic; (b) cât de țandără de buturugă măruntă îmburdă Carul Mare; (c) cât de mult poate-nsemna sau dovedi un fleac de nimic. Și, înspre pildă: că ietete ce scandal fac dascălii noștri în legătură cu î și i. Nu că i n-ar fi dulce ca mierea și laptele pe ceriul gurii (în nemernicia sa, un bou de poet comunist lansase sloganul „dulce ca mierea e glonțul patriei”), dar ne-am completat galantarul stimei de sine și panoplia fuduliei naționale cu o foarte atentă grijă (de nu, pedepsită cu stat la colț sau îngenuncheat pe cojițe de nucă) de a discrimina cu osârdie între îul din i și îul din a. Ca și cum îul î ar fi ceva democratic, oarecum idiot sau analfabet ca prepuțul, bașca bun ca o mătură sau cârpuță de frecat pardosele; în vreme ce îul â ar fi sfânt și preasfânt, cu aureolă (nu căciuliță), coborât chiar din raiuri; și feri-Doamne să pățească ceva, să-ți permiți mata a-l confunda ori substitui cu ăla profanul.
Profan/neprofan, abia acuma mă luminez eu (ieu/io) că cât sau de ce era pe vremuri atât de serioasă acuza „mă tu vrei să îmi furi basca!” (La care provocare amenințătoare, de nu te grăbeai să te juri că nu, de prost rău erai să recunoști ori idiot să taci mâlc și să leși a se-nțelege că da, riscai să fii mitraliat pe loc, fără nicio vorbă de probă, negociere ori judecare.) Plus profunda identificare a semenilor naționali și a nației integrale prin expresia „ne furăm căciula”, respectiv îndemnul la deșteptare națională „să nu ne furăm căciula!” (cu versiunea „să nu ne mai furăm căciula”, unde mai-ul arată fără echivoc că era și încă reprezintă o practică curentă). Ce teribilă lezmajestate, ce subminare de interes patriotic și atac la securitatea bunăstării naționale sugerau/dovedeau toate aceste asemenea expresiuni… Deci atenție–atențiune! Este mai mult decât clar ca bunăziua și de evident precum noaptea că: atunci când se va renunța-n limba vorbită și scrisă la: cu exactitate: 2ă bucăți căciulițe (un picuț variate pt ă, â/î), 2ă bucăți virgulițe (pt ș, ț) – ăia suntem! Pe copcă ne-am dus. Românul și România kaput: pe veci dispărute! (Să nu ziceți că nu v-am spus.)
_________________________________________________
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Zicem noi ca e usoara limba romana, ca e fonetica si toti credem ca o stim perfect. Nasol e cind trecem de la limba vorbita la cea scrisa si cind incepem sa avem dubii despre o grafie sau expresie (o stiu din experienta proprie). De exemplu „skeci” care conform DEXului ar trebui sa fie „sketch”, sau cum probabil si-ar dori dl. Gheonea, romanizat in „scheci”. „skeci”, asa cum il moseste autorul, e o strutocamila jumatate englezeasca, jumatate romaneasca.
Ciocolata nu vine din franceza, ci din italiana, nu numai din cauza faptului ca suna la fel in romana si in italiana, dar si fiindca franceza are doar masculinul „chocolat”, in timp ce la italieni exista ambele forme – „cioccolato” si „cioccolata” (cu masculin pentru tablete si feminin pentru bautura). Las la o parte existenta istorica a unei terte forme, „cioccolatte”.
Nici mi-s nu e „miticesc-levantin” ci as zice mai curind similar cu italianul „mi sono”, in afara de faptul ca e un regionalism specific banatean/ardelean. Sa fie oare ardelenii si banatenii levantini si mitici?
Nu am rabdare sa citesc articolul pina la sfirsit. Probabil ar trebui sa scriu pagini intregi de corectii si contraargumente.
vai, dear colega, cât de ușor îți expui nu doar trufia, dar și vulnerabilitatea… De, rezultat și al citirii superficiale, nu doar incomplete, căci expunerea și ridiculizarea lor e temă principală în articol; și nu-i prea bine, căci neoservând „argumentele”-mi despre corecții și corectori (lipsa lor de autoexaminare dubitativă, de plasticitate, plus tentația autoritarismului și inconștiența îngurgitării de reguli fixate în stil comunist), nici nu realizezi necesitatea plasticizării atitudinilor;
oricum, nu te lăuda cu necitirea până la sfârșit (mai ales a ceva la care te simți împuternicit a obiecta); parcursul nu tre să spuie tot (drumul n-are la fiece pas și propriul capăt), mai ales când nu-i de standard școlăresc; de multe ori sfârșitul (sau tocmai ce eviți) poate avea reveniri (noi lumini, chiar și sub ironie); iar contraargumentele nu înseamnă niciodată că musai desfid sau anulează alte și alte pre-argumente, post-argumente sau post-argumentații;
oricum, împleticirea doar în explicații sau „corecțiuni” materialist-pozitiviste, de tehnicism telectual, istoric rău (și total nedialectic), e o paradigmă (drept e, încă majoritată) pentru unii (fie și puțini) demnă de ridiculizat; dialectica nu înseamnă „ori tu ori eu” și tre să ne fi intrat rău/inconturnabil în cap (doar) fotbalul sau bătaia copiilor ca să credem că-n lumea intelectului la fel de tâmp, primitiv și barbar pot sta lucurile;
fă bine de citește (până la sfârșit) comentariile semnate mai jos de „lili” și „bibliofil” – cineva cu-n umor mult mai oportun (țapăn sau țapinar, totuși mult mai sănătos ca vanitatea țepoasă), și o persoană finuță, cu stil și tact;
Nu stiu de ce v-ati suparat. Cine scrie stie ca nu poate satisface pe toata lumea.
Am scris doar ca sint in usor dezacord cu meditatiile dv lingvistice. Daca am scris prostii n-aveti decit sa veniti cu contraargumente, ca nu ma supar. Omul cit traieste invata iar Hasdeu avea tot felul de teorii cam hazardate cu privire la etimologie si sint sigur c-o sa ramina in istoria culturii romane mai mult decit dv, ca sa nu mai vorbesc de mine, care n-am nicio pretentie (eu scriu ca sint mai curind fotograf ca sa scap de criticile cu privire la scrisul meu:)) …
Necitirea pina la sfirsit nu am explicat-o prin motivul real, dorind sa va menajez (si vad ca n-am reusit). Aveti un stil verbos si parantetic, care in plus oscileaza intre doct si vernacular, si pe care eu personal nu il apreciez (poate e o lipsa a mea desi am oarecum deprinderea cititului:)). Ca sa va simtiti mai bine ma confesez, desi asta ma compromite si mai mult si ma face sa cad in stilul dv parantetic, ca sinteti mai usor de citit (si pe alocuri mai amuzant) decit autorul rindurilor de mai jos, macar ca zic unii ca romanul din care extras pasajul e in top 10 al romanelor secolului XX, daca nu chiar no. 1.
“I was a Flower of the mountain yes when I put the rose in my hair like the Andalusian girls used or shall I wear a red yes and how he kissed me under the Moorish wall and I thought well as well him as another and then I asked him with my eyes to ask again yes and then he asked me would I yes to say yes my mountain flower and first I put my arms around him yes and drew him down to me so he could feel my breasts all perfume yes and his heart was going like mad and yes I said yes I will Yes.”
De fapt nu stiu de ce mi-a venit in minte Joyce cind cel mai bun exemplu e tot un exponent al „stream of consciousness”, onor laureatul de premiu Nobel pt literatura, pe care altfel il iubesc, Bob Dylan. Comparativ cu „Tarantula” gasesc articolele dv, oricare ar fi ele, mult superioare. Acum va simtiti mai bine?
dovadă că „tonul face muzica” (adică nicidecum notele scrise) este și neînțelegerea noastră; dacă oamenii-ar și auzi cum sună ce scriu (când scriu) și cum sună/s-aude ce citesc… multe s-ar schimba; iată de ce când vorbim ne-nțelegem mai ușor, prin scris putem fi foarte eficienți în a nu ne-nțelege; revenind la percepția, aprecierea sau refuzul unui text sau fragment, subliniez că ideea marii importanțe (fundamentale) a acusticității/fonologiei (nicidecum a teoriei… teoretice), este esențială pt înțelegerea textului meu (dincolo de stilul său șugubăț); dacă așa ceva s-ar înțelege, atunci orice poveste despre „corecții și contraargumente”, erori și-ndreptări, „părerile tale și părerile mele” e ridicolă/absurdă fiindcă-i improprie. Ce zic eu vine de-altundeva, ce presupui/implici dumneata vine… cam de unde știe oricine. Și mai pe scurt: suntem în paradigme și privim din perspective destul de diferite, iată de ce, nevăzând asta, nu ne putem deloc ajuta (dar nici contra) reciproc. Trăim paralel. Oricum, chiar și-n spațiul prezent, „text” și „comentarii” fac monoloage destul de individualist-paralele, intersectabile doar accidental și parțial sau părtinitor. Și cum i-am mai justificat altui coleg, de-aci mai jos: printre comentatori eu mă încurc doar rar, întâmplător, dacă nu negrești eronat cel puțin din eroare. Însă fiindcă tot ador absurdul (și socotesc inadecvarea drept categorie proprie comicului), iată că mai comit și eu gafa de cuviință, de față.
Tulai, Doamne, că a grăit drept. Numa’ că ce s-or fi făcând bieții unguri și polonezi care mai au pe lângă căciuli și alte multele?
Ungurii și polonezii ca la ei, dar vietnamezii? Că au la sedile și sedilașe și tot felul de diacritice necesare unei limbi tonale asiatice pentru a folosi alfabetul latin? Și cu toată bulibășeala diacriticească, tot e mai bun decât ideogramele chinezești, utilizate înainte de perioada colonială franceză.
„Din antipatie față de î și de drag/preferință față de i, prescurtăm; pe „îmi e bine/îmi e rău” îl facem „mi-e bine/mi-e rău”
Nu e vorba de antipatie, e vorba de numărul de silabe: vorbitorul va tinde întotdeauna să reducă numărul de silabe. În engleză se observă și mai bine tendința asta, vorbitorii scurtează cuvintele care au 3-4 silabe, păstrând-o doar pe prima și rareori pe a 2-a.
La fel se întâmplă și în cazul ciocolate vs ciocolăți. Ciocolăți are cu o silabă mai puțin. În Maramureș se aplică reducerea numărului de silabe chiar și la numele proprii: Ghio’ (dintr-o singură silabă) în loc de Gheorghe, Vă-sî (din două silabe, cu accent pe ultima) în loc de Vasile și chiar Mă-ri’, tot din două silabe, cu accent pe ultima.
Mie nu-mi plac „ă si nici î”. Suna inecacios, mahalogiu, nu ma mira ca multe limbi nu detin asa ceva, sau macar nu oficial. Asa neoficial se mai scapa si ei, chiar si nemtii spun „Medhăn” la Mädchen, doar strainii spun medhen.
Ca atunci cind nu stii raspunsul zici, ă, î, nu spui niciodata a, e, i, o. Ca fiecare vocala are si ea semnificatia ei, spui o cind te miri, spui i cind esti surprins, sau te gidili, spui a cind esti de acord cu ceva. Exista vocale vesele si triste. Dar oricum vocalele sunt mai vesele decit consoanele.
Cu tot respectul, n-aveti idee de limba germana ori aveti o problema cu urechile daca nu stiti nici macar cum se pronunta Mädchen. E de fapt cam pe dos de cum spuneti dv. N-am auzit vreun german pronuntind altfel decit Medhen, unde „h” e cu „weiche Aussprache”, adica nu „h”-ul romanesc.
Herr corector… cine stie sa citeasca si sa inteleaga are de multe ori anumite avantaje.
Eu nu am vorbit de „h” aspirat, sau tare, sau moale, ci de vocale. Am spus ca nu se pronunta MedhEn, ci Medhăn. [ˈmɛːtçən]
Daca auziti pronuntia pe net si mai ascultati si vreun neamt o sa va dati seama ca e aproape imposibil sa pronuntati Medhăn. :h”ul ala de care pomeneam nu prea poate sa fie urmat de romanescul ă, ca iese „hiena” dintr-insul:)
E cam ca in „lächeln”, chiar daca netul zice Aussprache: IPA: [ˈlɛçl̩n] care oricit ar fi nemtii de pedanti si corecti (credem noi) nu are acoperire in realitate. Nimeni nu pronunta „çl̩n” fara vreo vocala dupa „ç”. Sunetele sint aceleasi in cele doua cazuri.
E insa prima data ca vad o transcriptie fonetica in germana care pt mine arata ciudat, facind engleza la scoala si unde in „phonetic transcription” c-ul ala turcesc nu exista:) N-am facut vreo scoala germana dar o vorbesc de la 5 ani si am mai si trait ceva zeci de ani in Germania …
Traiesc in Ge de peste 30 de ani. Cind eram la munca vorbeam saptamini in sir doar germana.
Vocalele nu sunt atit de pure cum ne imaginam unii. Fiecare le pronunta altfel, nu mai vorbim de diferentele intre diferite limbi sau slanguri. Chiar si limbile care nu au in alfabet explicit nesuferitele „ă si nici î”, totusi in vorbire se aud.
Vezi pt prima data o transcriere fonetica oficiala din Duden, stii ce-i Duden, dara stii mai bine. Bravo!
Comunistule :)
Nu m-am uitat vreodata la transcriptia fonetica, ca-n germana nu e niciun dubiu asupra pronuntiei (spre deosebire de engleza sau franceza). Discutiile nemtilor despre Mädchen se refera la prima vocala care pentru multi e identica cu „e”. Nu inteleg cum de scrieti ca „chen” se pronunta cu a caciulat romanesc de catre nemti. Am auzit in Romania „Miunhăn” dar erau romani nevorbitori de germana …
Mädchen = Mad Hen – găină nebună…. într-o limbă vest germanică, aka engleză!!!
E interesant că apoape toate vocalele folosite în ortografierea limbii române conduc la semnificații distincte, relativ ușor de recunocut, în interjecțiile care redau râsul. „Ha ha ha” ar fi standardul, dar cu totul altceva spune „Ho ho ho” (surpriză, admirație – reală sau prefăcută), ori ironicul ba chiar sarcasticul „He he he”, sau vulgarul „Hă hă hă”, care trimite în derizoriu, sau șăgalnicul/șugubățul „Hi hi hi”. În fine, „Hî hî hî” pare a reproduce fie un râs idiot, fie un râs forțat. Numai vocala u nu este folosită în redarea râsului prin eventualul „Hu hu hu”, iar „hâ” este inacceptabil ortografic.
bravo M. Bucur: iată un paragraf pe care-ar fi trebuit să-l scriu eu; deci mersi; mai ales pt faptul – cel mai important, dar „naturalmente” neobservat de majoritatea celor egal pripiți și plini de sine – că limba e o chestie psihică. De, dacă habar n-avem ce POATE să însemne psiho-lingvistica, și mai ales dacă nici nu observăm (oricât ne-ar răcni altăcine).
mmb, sa-ti fie rusine :), pe mine ar trebui sa ma feliciti, eu am spus ” Ca fiecare vocala are si ea semnificatia ei, spui o cind te miri, spui i cind esti surprins, sau te gidili, …”
Uite asa se fura domne ideile… ca imi vine sa nu mai spun nimic. :)
dragă neamțule, domnia ta ești un tip foarte detreabă, echilibrat, adeseori amuzant și cel mai adesea util; adică la obiect, completând sau adăugând chestii de manieră acceptabilă și onorabilă, politicoasă, nescandaloasă ori deloc arogantă; iată de ce (din cauza pozitivității dumitale) „nu meriți” luat cu excesivă atenție sau aplaudare; în realitate: nu ai nevoie de așa ceva; vezi-ți în continuare de treabă (că să scrii îți este și oricum/orice-ar fi tot scrii), faci treabă bună. Pe de-altă parte, eu printre comentatori chiar n-am ce căuta, o fac rar (nu rareori prost, iar cele de față chiar sunt oarecum primule dialoguri propriuzise) și oricând mă scap consider că mai bine-mi vedeam de impersonala autonomie. Chiar și de data asta-mi propun să nu mai trec pe-aici (de regulă o fac rar și mai ales cu întârziere), dar… mai e ceva sigur pe lumea asta?
mmb. sindromul baiatului de treaba e cea mai mare aroganta, vezi Doamne, eu sunt atit de detreaba ca nu ma loveste nici o injuratura, sunt superior si bun.
Da, stiu ca sunt bun, chiar f. bun, dar totusi imi place sa mi se spuna, chiar intr-un registru ironic.
Motoul meu e sa nu ma iau in serios, nici pe mine, dar nici pe altii. Sunt extrem de nesigur, nu sunt de acord, de multe ori, cu parerile mele.
Cum despre ă, e, i, î, pă, dă, ăăă , fă , mă ,cî , hu, hu, hu sau hehehe am tot vorbit de ni se limbă plimba-n gură nu vom apuca sa comentam decit finalul ala unde ni se zice duios (Anastasia trecea) :Pe copcă ne-am dus. Românul și România kaput: pe veci dispărute! (Să nu ziceți că nu v-am spus.)Haideti sa fim olecutî seriosi .Cum necum cuciula sau căciula cusma sau crîsma tot acolo vom ajunge ca niste bravi romanasi de vita veche .Vrem nu vrem , ne place sau nu ne place,mortul (comunismul ) de la groapa nu se mai dezgroapă. Dorul de basca(o fi aia iliesciana ) cea fermecata si musai atasata tractorului de linie, brasovean fiind ,inca ne bintuie batrinetile .Cucurigu gagu (rimeaza cu toiagul ) strigam neincetat de 33 de ani batuti pe muchie (ce naiba o fi insemnînd aia nu prea stim ) fara sa schimbam registrul . Oare om avea si noi doua registre spre a putea fenta capitalismul decadent aflat , de cind lumea si pămintul, in decadere .Nu stiti, nici acum , cum a intrecut comunismul , atunci cind sovietele au eradicat blenoragia prin anii 65,toate binefacerile capitaliste ?Cum Romania a disparut deja (vorba aia sa nu ziceti ca nu v-am zis )sa ne apucam sa vorbim cu totii frantuzeste ca doara asta ne-a mai ramas pe lume . Bine ca ne-a blagoslovit al de sus (sa nu cumva sa ziceti al de jos ) cu NATO si UE ca altfel vorbeam acum muscaleste si scriam in chiriliceste prin Siberia noastra draga(cel adaptat de rusi ) si taiam, prin acele pustietati „ frunza la căini ” sau poate chiar viceversa si asta doar spre desfatarea sufletelor interschimbabile de atita stiinta de carte stiut fiind ca si scrisul rusnacilor „modifică nu doar limba, ci și inima, sufletul, sinele, eul”.Doamne feri de o asa mare belea pe capul nostru sa fim noi, aia de ne credem neaosi ,obligati a renunta la (unii ar zice cum mult îi dulce limba moldovenesca ca doara ne zise chiar Putin, ieri,cum se trezira ,unii moldoveni, romăni peste noapte, la Chisinau )la limba noastra cea draga mult schimbata acum cu asa numitele momentan barbarisme .Fake Fake si iarăsi Fake pare a ne fi destinul .
Iar despre ă, e, i, î, pă, dă, ăăă (și gata)
https://www.contributors.ro
Obositor…
obositor = (adică e ceva care caracterizează pe) omul obosit;
pt. acesta, nefamiliarizat cu truda mentală, nici cu concentrarea (ori ambele pierdute cu vremea și vârsta), există televizorul; bașca mămăliguța articolelor simple și școlărești, de mai pretutindeni, tot mai multe.
Măcar la nivelul declarațiilor, ca să mă exprim astfel, vorbim ca să ne putem înțelege.
Preocuparea pentru forma „corectă” este într-adevăr dusă la absurd de mulți dintre cei cu certificate de studii, care rîd de regionalisme și de stîngăcii, lăsînd nesancționate barbarisme care mai mult încurcă (aștfel ar fi neologisme în devenire), cuvinte folosite în afara domeniului lor legitim de definiție și, deci, golite de sens, în general, formulări fără înțeles, ca să nu mai vorbim de viciile de logică care zburdă senin, la nivel supralingvistic, în comunicarea în româ.
Pe de altă parte, evoluții minoritare care nu prind sau prind foarte greu în masa vorbitorilor, trebuie evitate, indiferent dacă ies din gura unui șmecher de cartier, a unui corporatist sau din tastatura lui Horia-Roman Patapievici. Nu, așa cum prea des se întîmplă, pe motiv că încalcă regulile indicate de doamna învățătoare, ci pentru că limba încetează să mai fie un instrument de comunicare. Uneori, un asemenea proces poate fi necesar, ca, de pildă, în sec. XVIII – XIX cînd limba română a trebuit să se reinventeze masiv pentru a reflecta concepte pe care Occidentul le crease în decurs de cîteva secole, cînd limba cărturarilor s-a rupt de limba țăranilor, lăsînd larg la mijloc limbii semidocților de tranziție din proza lui Caragiale. Acum, trebuie să evităm – ca oameni, nu ca „proiect de țară” – procesul invers, în care apare un Newspeak al străzii, care face imposibilă pentru utilizatorii ei manipularea conceptelor avansate, în final a gîndirii critice.
Gata, cred că mi-am găsit Omul!
De foarte multă vreme caut pe cineva cu care să dezbat/combat o chestiune limbistică a dialectului daco-roman al țărișoarei în care trăiesc fără teama de a fi luat drept neserios sau, și mai rău, răuvoitor. Nu am îndrăznit s-o abordez pe Doamna Rodica Zafiu, autoritate a lingvisticii, pe care o citesc săptămânal cu mare plăcere în paginile Dilemei Vechi, cu această chestiune mai mult dacât frivolă. Citindu-i însă scrierile din ultima vreme pe Contributors, despre Porcul mioritic (evocându-l savant și pe Creangă cu a lui Poveste …) și despre curiozitățile fonetice ale românei, dar și văzându-i chipul aceea de hâtru șturbulatic, care parcă îți face cu ochiul invitându-te la aventuri limbistico-filozofice care de care mai neortodoxe și mai jucăușe, mi-am zis că da, îmi pot permite să-l abordez pe filozoful mucalit și erudit Dl. Marin Marian-Bălașa, cu chestiunea care mă frământă (!) de ani de zile. În altă ordine de idei, obișnuiam să abordez aceleași gânduri jucăușe ale mele în ale limbisticii cu prietenii mei români (eu fiind bozgor get-beget) tachinându-i după câteve cinzeci de pălincă și niscaiva beri consumate împreună pentru a nu risca să mă trezesc cu ceva „mângâieri” amicale după ceafă.
Despre ce este vorba? Cum se face că în limba română, literară ori ba, perechea de cuvinte de bază a oricărei limbi, care exprimă afirmarea și negarea, una este de origine latină (nu), cealaltă de origine slavă (da) și de ce nu sunt ambele de aceeași origine? Mai rău, o altă pereche de cuvinte de bază, în limbajul boborului, care denumesc organele genitale masculin și feminin – respectiv p…ă și p…ă – sunt, deasemenea, de descendență diferită: latină pentru mădularul bărbătesc și slavă (sau o fi de origine dacă, în rând cu barză, varză, viezure, toate cu z-ul nelipsit??) pentru receptaculul femeiesc al respectivului mădular. Să înțelegem de aici, simbolic desigur, că tatăl poporului român, înzestrat cu p…ă, este latin iar mama, cu p…ă între picioare, slavă? Întreb și eu, nu dau cu parul. Cer scuze de la pudibonzi!
Ș-apoi, colac peste pupăză, cum se face că substantivul, care desemnează „obiectul” cel mai bărbătesc cu putință – aceeași p…ă – gramaticalmente este de genul feminin? Acestea sunt nedumeririle sincere ale unui exemplar al speciei Homo sapiens în a cărui limbă maternă, ca și în engleză, nu există genuri.
Pentru a încheia aceste rînduri, în care am încercat – pe semne fără succes – să-i imit stilul pe cât de alambicat pe atât de amuzant și de atractiv și presupunând că are ceva de a face cu Clujul în care trăiesc, îmi permit să-l provoc pe Dl. Marian-Bălașa la o dezbatere principială, seriosă și constructivă, filozofică chiar, têt-a-têt despre p…ă și p …ă la o crâșmă adecvată tematicii (plătesc eu!). Adresa mea e-mail o poate afla de la redacția Contributors pentru a pune la punct detaliile … dacă domnia sa ridică mănușa.
Semnat: Un Guru (furat/plagiat de la defuncta Academie Cațavencu)
desigur, șogore, batem palma! lucrurile semnalate de dumneata sunt, precis, mult mai puțin simple, iar sporovăiala orală e posibil s-ajute mai mult decât scrisul; ne căutăm/găsim reciproc adresele ori telefoanele, iar când/dacă mai trec prin koloșvar, sau când dai matale prin capitală, povestim
Cum niciun „ maghiar” neaos aflat oriunde-n lume atasat nevoie mare de binecunoscutele lui pretentii se stie ca nu poate fi „get beget ”doar daca o fi turc , din mosi stramosi , poate doar legyen nagy ( indiferent ce o insermna asta )si asta doar daca google translate a scris corect traducerea si nu putem decit sa ii intelegem spusele si sa incercam ai explica deficitul cunoasterii . Cit despre „limbistica ” textierului nu putem decit sa ii cerem macar o mica atasare a gestului spre a ne delecta si noi cu mimica celui autodeclarat „bozgor ”stiut fiind si etimologia cuvintului lingvistica ce nu este aidoma celui numit .Linguistique sau limbistique inca nu ne pronutam .Oricit de „sturbulatic ”ar fi ,chocolate” Comentatorului ii oferim cu toata condescendenta noastra tot sturbulaterismul nostru neaos .
Aloha Kakahiaka,
In atentia mineducului: toate cele savarsite cu tastatura, de mai sus, tremusainumaidecat stransentro boccccceluta si date elevilor, tuturor, ca lec tura obliga. Asis(j)derea dornicilor dea manca romaneaesca etilica (ori elitica,tot1a).
Nu pot să înțeleg, de unde specialiștii ăia de birou au scos, că este corect Ucrainean și nu Ucrainian, de parcă nu ar simți limba.
Antebelic era clar Ucrainian. În anii ’60,’70 era un joc de cărți pt copii, Păcălici, trebuie să împerechezi cărți e care era un bărbat și o femeie în costume naționale din diferite etnografii și acolo era scris Ucrainian.
Dar dom’ĺe, cere limba, nu regula de birou de doi ani și mai ales e vorba de ceva ce exista în lb, română, chiar dacă URSS estompase utilizarea tot mai accentuat.
Că doar nu zicem Argentinean, Canadean, Israelean, Chilean, Salvadorean.
Plus Sârb, dar Serbia, calchiat din franceză / engleză, în loc de Sârbia. De parcă Sârbia e vecină cu Franța, Anglia și prin intermediul acelorlimbi am aflat de … Serbia.
Și încă ceva: săi învețe jurnaliștii, cum să preia denumirile ucrainiene de localități, cum să folosească corect transliterarea din alfabetul chirilic, pt că ne pomenim cu denumiri gen Kakovka, Karkiv În loc de Kahovka, Harkiv (ăn ucrainieană -ov rusesc este -iv), pt că francezii nu au sunetul h și îl transliterează kh, transliterare pe care o preiau și o grămadă de anglofoni imbecili. Am văzut la imbecilii de jurnaliști de la CNN, care aveau transliterat Bucha (Bucea, orășelul ăla ucrainian, unde au omorât rușii civili), dar din exces de zel pronunțau Buha…
Nici dracu’, apoi, cu Buha, Karkiv etc nu măi găsește pe hartă, pe unde sunt localitățile astea.
Avem și la „moldovenii” noștri din RîMî, imbecilitatea asta cu transliterarea hăis și apoi cea.
Ex. Cioban: „io în alfabetul chirilic rusesc se redă prin E cu umlaut. Dar înapoi în alfabetul latin, au tăiat doar umlautul și azi e plină Basarabia de Cebani în loc de Ciobani (, pt că de ciobani dă pe afară, pt că atât ai ce învăța de la ruși).
Iar asta cu E din alfabetul chirilic rusesc e groasă rău și în România: E-ul ăsta se pronunță IE, dar în română s-a transliterat doar E, fiindcă dé, seamănă (dar nu răsare). Iar de asta e Voronej și nu Voroniej, cum sună în limba rusă, absolut facil de pronunțat în lb română.
E-ul din română în alfabetul chirilic rusesc este Э.
ce limba romaneasca corecta vreti sa pastrati domnule!? cea armonioasa a lui maciuca si ciolacu, frumos curgatoare ca apa limpede a ozanei!? cind prostii sar in frunte (ca paduchii) cum vreti s arate/vorbeasca tara!? eu mi as focusa(sic)/concentra energia spre stirpirea putorilor si hotilor. altfel, oricind se pot infiinta o suta de academii c o mie de academicieni fiecare, sa va spuna (de la inaltimea/statura lor impozabila) cum sa vorbiti corect romaneste. daca n aveti piine mincati cozonac.
Avem habar: vezi a lui Dan Alexe, pag 127-128
Dacopatia si alte rataciri romanesti
pt. semnalarea celor 2 pagini: bravo și mersi!
sper că respectivele pagini sunt de-adevăratela asumate/asimilate (devenind realizare personal), altminteri, doar ca știre… Mă refer la tristețea de a reține (din 2 pagini) doar că există, apoi doar de a ne reaminti de asta la modul bibliografic, în rest, în viața personală a spiritului, efectul/ecoul/„practica” să difere. Cu 2 pagini de carte (iată, aci de față mai aveți 10-12 pagini), ba chiar și cu o bibliografia a 100 de cărți, prea rareori printre semeni înseamnă și a pricepe, a asuma și a aplica (în propria gândire și vorbire reale, cotidiene) cele știute/luate la cunoștință. Pe scurt: sunt multe lucrari despre avem (oareșce) cunoștință, dar până să ne devină bunuri proprii, stăpânite/posedate… e cale (neuro-cerebrală și afectivă) lungă. Acum, după o săptămână-2ă-3 de la citirea celor 2 articole aci prezente, oare va mai fi reținut („„învațat”) cineva oareșce nou sau interesant, sau măcar vreo infimă ceva, fie și un picuț cam pe lângă?…
Dom’le, unu’ și cu unu’ fac doi: îmi place mult truda asta mentală la care ne invitați, in care intru și poposesc, domnule Bălașa. Dumneata nu doar că ne inviți dar și participi la șezătoare, ca Moromete pe buturugă. Ce bucurie să îmi amintesc de zicerile neaoșe ale lu’ mamaie și veteran-tataie! În lipsa „educației finalizate” ei aveau totuși bunul simț iar faptul că și eu am de unde să îl transmit e ceva, un mare CEVA. Aveau și vorba de duh și cuvântul de spirit la ei, fără sa fi citit vreun Freud sau despre acte ratate. Iar profesoara de mate când a lăsat pentru doar o oră limbajul „pur” și „corect” și ne-a zis povestea celor cinci pâni știam că doar așa poate fi zâsă, că e ceva autentic.
Iau distanță de toate gaunoșeniile orgolioase și dau cu căciula în pământ până spun ce-am de transmis de la ei, doar o vorbuliță: rușii e dreacu pă pământ (învățătură din 1970).