În urmă cu vreo patru ani, când scriam despre un spectacol cu celebrissima piesă Omul care aduce ploaia de Richard Nash, pus în scenă de regizorul Vlad Cristache la Teatrul Anton Pann din Râmnicu Vâlcea, mărturiseam că îmi fusese imposibil să aflu data în care filmul cu același nume, regizat de Joseph Anthony, a intrat în cinematografele din România. Doream să aflu detaliul cu pricina stimulat de faptul că, în cronica spectacolului princeps din țara noastră, cel de la Bulandra, spectacol datorat lui Liviu Ciulei, cronică apărută în numărul din luna iunie 1957 al revistei Teatrul, semnatara ei, Ecaterina Oproiu, cea care mai târziu se va concentra asupra cronicii de film (din păcate, nu doar asupra ei, dar asta e altă poveste), admitea că știe foarte puține lucruri despre Richard Nash. Aproape că viitoarea feministă avant la lettre nu știa decât că respectivul este un nou venit în lumea showbizului american.
Cronica era cum nu se poate mai elogioasă atât la adresa textului cât și la aceea a spectacolului. Un spectacol ce avea importanța lui și datorită detaliului deloc minor că, după o pauză forțată de câțiva ani și numai după absolvirea unui curs în care i-a avut profesori pe Mihai Raicu și Dinu Negreanu, lui Liviu Ciulei i se permitea să revină la regia de teatru. Ciulei optase pentru o dublă distribuție. Ecaterina Oproiu observa corect caracterul cinematografic al textului, faptul că acesta îngăduia o seamă întreagă de comparații cu neorealismul scenariilor unor filme ale italienilor Cesare Zavattini și Vittorio De Sica. În același timp, cronicara remarca și o anume detașare față de modelul italian. Dacă în filmele neorealiste italiene era lesne sesizabilă o anume detașare față de destinul personajelor, în scrierea lui Richard Nash șochează înfocarea, implicarea, nedezmințita simpatie arătată măcar unora dintre eroi.
Atât montarea lui Liviu Ciulei cât și cele imediat următoare evidențiau măcar ceva din cinematografismul evident al piesei. Același cinematografism era lesne sesizabil și în spectacolul din anul 2022, regizat de Vlad Cristache. Indiciile cinematografismului în cauză erau vizibile încă din afișul spectacolului care trimitea cu gândul la afișele extrem de în vogă în anii ‘50-60-70 ai secolului trecut.
Și afișul spectacolului de la Teatrul Maria Filotti din Brăila, afiș despre care aflu că ar fi fost conceput de actrița Blanca Dobă, trimite cu gândul la filmul de odinioară. Și la interpreții lui cu totul remarcabili, în frunte cu Burt Lancaster și Katherine Hepburn. În ipostaza de regizor, excelentul actor care e Andrei Huțuleac nu se limitează însă nici pe departe la atât. El își concepe spectacolul sub forma unui film turnat pe scenă. Omul care aduce ploaia de la Teatrul Maria Filotti din Brăila are generice de film (care conțin, printre altele anunțul Studiourile TMF prezintă..),conține și biecunoscutul The End. Pe scenă mișună operatori de imagine, electricieni, recuziteri, persoane ce manipulează piesele componente ale decorului creat de Maria Nicola ori refac la vedere machiajul actorilor. Fiecare dintre cele trei acte concentrate în scenariul elaborat de regizor și de Corina Moise este prefațat de comanda Motor !. Unele prim-planuri sunt concretizate cinematografic, scena de tandrețe dintre Lizzi și cel ce se prezintă drept Starbuck este integral filmată. Interesant e că regizorul nu apare la vedere, nu dă comenzi, nu țipă, nu se isterizează, probabil un indiciu al faptului că Andrei Huțuleac a optat pentru o regie discretă, ne-egolatră. O regie de tip realist, concentrată pe actori. Simptomatică este și simpatia regizorului pentru vagabondul visător, pentru escrocul nedezmințit, înzestrat cu farmec și cu sensibilitate, pentru vânzătorul de iluzii și de speranțe ( de observat că în scrierea lui Richard Nash neorealismul este asociat cu un neoromantism de bună factură), a cărui interpretare a fost încredințată unui relativ nou component al trupei brăilene. Actorul Teofil Memelis. Înalt, prezentabil, bun posesor al artei de a cânta la chitară. Personajul său se află la antipozi cu toate celelalte personaje. Iar Teofil Memelis găsește mijloacele concrete pentru a arăta așa cum se cuvine asta. Bill Starbuck jucat de el are aproape mereu pe chip un zâmbet. E dezinvolt. Asta în vreme ce mai toți ceilalți sunt marcați de neîmpliniri, de eșecuri, de îngrijorări, de temeri. Începând cu temerea față de ceea ce va aduce cu sine ziua de mâine.
Suntem undeva în Vestul american. un Vest nu neapărat dur ori sălbatec, ci, mai degrabă, măcinat, stors, secat de o secetă ce parcă nu ar mai avea sfârșit. Seceta își spune cuvântul și asupra familiei Curry, ca și asupra sufletului oamenilor. Mereu nemulțumitul, veșnic agitatul, cvasi-nevroticul Noah, fratele cel mare, contabilizează zilnic pierderile familiei. În interpretarea extrem de riguroasă a lui Ciprian Chiricheș, Noah lasă impresia că ar fi devenit un fel de om-registru. Ține neapărat să îi aducă pe toți ceilalți membri ai familiei cu picioarele pe pământ. Spulberă dur și categoric orice vis de fericire al surorii sale, Lizzi, cu necesara emoție și ingenuitate interpretată de Ileana Ursu. Noroc că intervine salvator Bill Starbuck. Noah se opune aventurilor de toate felurile ale năstrușnicului frate mai mic Jim, cu farmec și bine infuzat spirit comic interpretat în travesti de Blanca Dobă. Își interzice sie însuși dreptul la visare. Un handicap sesizat, și cenzurat, și ironizat de tatăl Harry Curry, riguros interpretat de Valentin Terente. Harry Curry realizează iminenta primejdie reprezentată de excesivul realism al lui Noah, simte că acesta ar putea fisura echilibrul familiei. Tatăl e încurajator față de Lizzi, e îngăduitor cu Jim. El e primul ce se dovedește gata să cheltuiască cei 100 de dolari percepuți drept taxă de Bill pentru făgăduita aducere a ploii, el e cel care îndeamnă mai întâi la salvarea de arestare a lui Starbuck. Sever Bârzan îl portretizează eficient pe inițial morocănăsul și nefericitul File, ajutorul de șerif căruia, către final îi cade masca, personajul recăpătându-și încrederea în sine. Marcel Turcoianu îl interpretează pe Șeriful, om al datoriei, imprimându-i de la bun început o doză de umanitate.
Muzica originală și sound design-ul semnate de Sever Bârzan ca și light-design-ul creat de Lucian Moga contribuie în mod specific și reușit la transmiterea mesajului încurajator al spectacolului. Nimeni nu îți poate interzice să visezi. Fiindcă, nu-i așa?, există totuși cazuri când visele se împlinesc. Când, simbolic sau faptic, ploaia vine.
Teatrul MARIA FILOTTI din Brăila
OMUL CARE ADUCE PLOAIE de Richard Nash
Traducere de Vlad Cristache
Adaptare text de Corina Moise&Andrei Huțuleac
Regia: Andrei Huțuleac
Scenografia: Maria Nicola
Asistența de regie: Dora Bârzan
Muzica originală@sound design: Sever Bârzan
Lighting design: Lucian Moga
Lupte scenice: Ciprian Chiricheș
Cu: Ileana Ursu (Lizzi Curry), Teofil Memelis (Bill Starbuck), Valentin Terente (Harry Curry), Ciprian Chiricheș (Noah Curry), Blanca Doba (Jim Curry), Sever Bârzan (File), Marcel Turcoianu (Șeriful Thomas)
