În chip și fel

1.Explicații de texte

Încheiată în 1915-1916, foarte rapid jucată (în martie 1916) pe scena Naționalului bucureștean (rolul Tofanei a fost interpretat atunci de Elvira Popescu), socotită de foarte mulți critici drept un moment de răscruce în evoluția dramaturgiei naționale, Patima roșie, inițial numită Amoruri anormale, pe urmă Marginile firii, reprezentată uneori cu titlul Tofana, este cea mai cunoscută scriere destinată scenei a lui Mihail Sorbul.

Titlul definitiv este explicat indirect într-una dintre replicile lui Sbilț în care acesta analizează exaltarea la care a ajuns Tofana: “în medicină se numește congestie, iar popular, patimă”.

La mai bine de 100 de ani distanță de la momentul premierei, piesa mai poate interesa grație amestecului de psihologie și filosofie, de pasional și maladiv. Caracteristică sesizată de critică încă de la momentul premierei, Au fost comentatori, precum  E. Lovinescu, care au plasat piesa în siajului naturalismului lui Zola (și Tofana, și Sbilț sunt marcați de ereditate, de descendența dintr-o familie de hingheri) ori în acela al realismului lui Gorki. Mihail Dragomirescu socotea că Șbilț ar fi un personaj în descendență shakespeareană. Tudor Vianu, stimulat de statutul de tragi-comedie al scrierii, îi identifica originile în dramaturgia sentimentală a secolului al XVIII lea.

Chiar dacă Patima roșie nu poate fi, în nici un caz, catalogată drept o scriere de muzeu ori de arhivă, chiar dacă locul ei este încă pe scenă și nu doar pe un raft de bibliotecă, nu prea am știință ca ea să fi fost în anii din urmă foarte des jucată.  Iată că acum s-a apropiat de ea, la Teatrul Național Aureliu Manea din Turda, o foarte tânără regizoare, pe nume Luana Hagiu, care o îmbracă în haine noi, complet neașteptate. Pe alocuri chiar extravagante. Luana Hagiu citește textul din perspectiva zilelor noastre, sau cel puțin intenționează să o facă astfel. Patima roșie, jucată acum cu titlul Patima , înseamnă o istorie pasională respusă de Tofana. Care aici e un amestec de femeie aprigă, năvalnică, de viitoare profesoară care ne explică și didactic, și pedagogic de ce au plecat prematur pe lumea cealaltă și ea, și aventurierul Rudy, dar și de diseusă.

Așadar. Tofana și Rudy ne sunt prezentați de la bun început ca fiind personaje d’outre tombe și preț de vreo 80 de minute ne este detaliată povestea morții lor. Regizoare formulează o serie de întrebări la care ne dă răspuns Tofana. E vorba despre întrebări precum: de fapt, de ce au murit cei doi? Sau: de ce Tofana l-a ucis pe Rudy și de ce apoi și-a pus ea însăși capăt zilelor? De ce nu s-a mulțumit ea cu Castriș care e și bogat, și influent, și îndrăgostit de ea până peste urechi?  Vin, desigur, și răspunsurile. Toate se întâmplă fiindcă Rudy, etern cuceritor, aici fără chitară, a recidivat,  a căzut iar victimă obiceiurilor lui proaste de odinioară, așa cum, de altfel, i-o reproșează Crina. Din nefericire, în spectacol nu ne este lămurit chiar foarte clar de unde are Crina cunoștință de trecutul tumultuos al lui Rudy. Și de ce Tofana se plictisește prematur de viața  presupus comodă pe care i-ar putea-o oferi o căsătorie cu Castriș preferându-l în schimb pe tumultuosul Rudy. Care trece printr-un moment de rătăcire, însă de la un moment dat încolo, ba nu vrea, ba nu se lasă.

Luana Hagiu deconstruiește textul. Îl rezumă, îl concentrează, îl contemporaneizează. Câteodată, din păcate, chiar îl masacrează.  Intenționând, pesemne, să transforme tragi-comedia lui Sorbul într-o comedie neagră. Dacă nu cumva chiar într-un fel de cabaret noir.  În spectacolul de la Turda se și cântă, se și dansează, uneori  în ritm de tango argentinian executat de mariachi, alteori în formulă de break dance. Decorul creat de Eliza Labancz este unul de factură thriller& mystery. Toate personajele poartă niște costume gen mantale de parcă actorii înveștmântați în ele s-ar pregăti să joace în Hamlet. Jucând însă în Patima, unii o fac bine . E cazul lui Vali V. Popescu care e un veridic Castriș. Alții o fac numai pasabil. E vorba despre George Sfetcu  care  e chiar credibil în Castris, excepție făcând momentul morții, sau despre Alexandru Condurat, distribuit în Șbilț, atâta doar că actorul trebuie să își mai lucreze vocea. Îmi scapă motivele în virtutea cărora Ancăi Markos i s-a impus secvența revuistică, aceea cu cafeaua, din confruntarea ei cu Rudy. Distribuirea actriței Ingrid Neacsu în generosul rol al Tofanei mi se pare din capul locului greșită.   

Teatrul Național “Aureliu Manea” din Turda

PATIMA  după PATIMA ROȘIE de Mihail Sorbul

Regia: Luana Hagiu

Scenografia: Eliza Labancz

Cu: Ingrid Neacșu (Tofana), Vali V. Popescu (Castriș), Alexandru Condurat (Sbilț), Anca Markos (Crina), George Sfetcu (Rudy)

2.Mai mult decât un zâmbet pentru vârsta a treia

Autor industrios de piese bulevardiere, multe dintre ele metamorfozate în scenarii de filme, Pierre Barillet a cunoscut punctul maxim al succesului odată cu asocierea cu Jean-Pierre Grédy. Produsul lor artistic și cel mai durabil, și cel mai vandabil fiind Floare de cactus, scriere devenită exemplu de manual pentru ceea ce înseamnă regulile de fier ale așa-numitei piese bine făcute.

Floare de cactus a intrat rapid în repertoriile teatrelor de pretutindeni, însă gradul ei de reprezentabilitate a crescut după ce pe ecranele cinematografelor din toată lumea a ajuns varianta filmată a poveștii. Principalul atu al producției, datând din anul 1969, datorată regizorului Gene Saks, a fost, indubitabil, distribuția. În rolul simpaticului și sensibilului mic, însă defel escroc sentimental ( sau, mă rog, un escroc cu răspundere limitată) care e doctorul Desforges, expert în minciuni pioase al căror rol e acela de a-și ajuta emițătorul în operațiunea de conservare a burlăciei prin inventarea a tot felul de siropoase povești de familie evolua Walter Mathau, în cel al asistentei medicale (de fapt, registratoare) super-devotate, expertă avant la lettre și în ceea ce azi numim PR,  și în făcutul de sandviciuri cu pui putea fi văzută Ingrid Bergman, în vreme ce,  pe atunci, foarte tânăra Goldie Hawn o juca pe Toni Simmons.  Și o făcea atât de bine încât actrița a dobândit o nominalizare la Oscar-ul pentru rol secundar.

Floare de cactus s-a jucat și la noi în forță. Și în anii 70, și în a doua jumătate a ultimului deceniu comunist când, prin cine știe ce minune, instituțiile noastre de spectacol au putut achiziționa drepturile de reprezentare, deși acestea trebuiau plătite în valută forte, iar pe atunci accesul la devize era cvasi-interzis. După 1989, piesa părea a fi uitată, piesa nu și genul, care, dacă va muri, vreodată o va face eminamente din voința publicului și nu prin diktatul criticilor, repertoriile fiind și acum asediate de alte titluri. Totuși, prin 2010, Floare de cactus  s-a jucat la Metropolis, regizoarea spectacolului, Alice Barb, gândindu-l și ca un omagiu adus deținătorilor rolurilor principale. Actorii Adela Mărculescu și Damina Crâșmaru.

Iată că scrierea lui Barillet și Grédy a intrat acum în repertoriul Teatrului Municipal din Baia Mare, regia spectacolului fiind asumată de actorul orădean Daniel Vulcu. Poate și din nostalgie fiindcă în urmă cu aproape 40 de ani nimeni altul decât Daniel Vulcu  l-a interpretat pe Igor într-un spectacol regizat de Farkas István.

Cum sună acum pe scenă textul scris de Barillet și Grédy și tradus, pesemne, tot de Angela Plati? Spun pesemne fiindcă numele traducătorului este ținut, din nu știu ce motive, la secret. Nici mai bine, nici mai prost decât acum șaizeci de ani. Floarea nu s-a ofilit, personajele și replicile sunt pe mai departe drăguțe,  pe alocuri chiar simpatice. Dacă Daniel Vulcu a luat decizia ca între feluritele scene să plaseze intermezzo-uri muzicale ( a căror alegere și coordonare a căzut în sarcina lui Dorin Griguță) nu e fiindcă nu a avut încredere în piesă, ci pentru a preveni plictisul ce ar fi intervenit în timpul schimbărilor de decor. Reamintesc că acțiunea din Floare de cactus  se petrece când în cabinetul stomatologului Laforge, când acasă la vulcanico-sensibila Toni, când într-un magazin de muzică, când într-un local de fițe. Decorul creat de Mihai Vălu este unul oarecare, făcut, pesemne, din existent, din existent cred că sunt făcute și costumele.

Greul pământului, cum se zice, a căzut pe umerii distribuției. Actorilor le revine misiunea ca orice nou spectacol cu Floare de cactus să fie ceva mai mult decât Un zâmbet pentru vârsta a treia. E excelent Dragoș Călin în rolul stomatologului Desforges, Sanda Savolzcky cântă bine, însă și ea, și regizorul parcă trebuiau să pună câte un bemol și pentru Stéphanie cea urâțică, și pentru Stéphanie care a înflorit pe neașteptate, Denisa Blag (Tony) și Alex Macavei (Igor) sunt plini de energie, Alex Macavei evoluând de parcă ar fi de gumilastic. Dorin Griguță (Norbert Chatillon), Wanda Farkas (doamna Durand Bénéchol), Ioan Costin (Domnul Cochet), Larisa Miskolczi (Primăvara lui Boticelli) au sarcina rolurilor de coloratură. Câteodată ar mai fi fost de lucru la nuanțe. Cert e că la final toată lumea râde, cântă și dansează.

Dansează în ritmul impus de tânărul Igor și de coregraful Raul Hotcaș.

Teatrul Municipal din Baia Mare

FLOARE DE CACTUS de Pierre Barillet& Jean-Pierre Grédy

Regia: Daniel Vulcu

Scenografia: Mihai Vălu

Asistent regie: Dragoș Călin

Coregrafia: Raul Hotcaș

Cu: Dragoș Călin (dr. Julien Desforges), Sanda Savolzcky (Stéphane Vigneau), Denisa Blag (Antonia), Alex Macavei (Igor), Dorin Griguța (Norbert Chatillon), Wanda Farkas (Doamna Durand- Bénéchol), Ioan Costin (Domnul Cochet), Larisa Miskolczi (Primăvara lui Boticelli)