marți, decembrie 1, 2020

Închisoarea noastră cea de toate zilele. Despre pedepse și alte sancțiuni

Motto: I see our freedom in my sight

No locked doors, no windows barred

No things to make my brain seem scarred

Metallica, Welcome Home (Sanitarium)

În culegerea de nuvele Different Seasons (1982), Stephen King include și textul Rita Hayworth and Shawshank Redemption al cărui subtitlu (în tema culegerii) este Hope Springs Eternal. Cei care nu au citit nuvela s-ar putea să-și amintească un film excelent cu roluri magistrale ale lui Tim Robbins și Morgan Freeman, tradus în limba română drept Închisoarea îngerilor (1994). Fără a povesti o istorie extrem de interesantă, este suficient să amintesc faptul că personajul principal este acuzat de o crimă pe care nu a comis-o și ajunge să ispășească o pedeapsă extrem de lungă într-o închisoare de maximă siguranță. Jocul de cuvinte din subtitlu face trimitere la primăvară și la speranță. Alegoria lui King pare a se potrivi îngrijorător de bine cu actuala situație generată de coronavirus. (Epopeea The Stand dedicată în 1978 de același Stephen King unei pandemii este mult prea distopică pentru a încerca să fac vreo paralelă.) În nuvelă, un om obișnuit ajunge să-și formeze o „familie” în închisoare și să transforme universul penitenciar într-un simplu loc de muncă. Este interesant că unul dintre personaje afirmă că toți deținuții (susțin că) sunt nevinovați (de aici adaptarea românească a titlului).

Pe măsură ce regulile de izolare se prelungesc, tot mai multe voci le aseamănă cu un veritabil regim de detenție. Tot mai des se aude că actuala situație reprezintă un veritabil experiment social extins la nivel mondial. În anul 1971, un grup de psihologi de la Universitatea Stanford a realizat un experiment în care un număr de voluntari (studenți) au fost „închiși” într-o închisoare simulată timp de o săptămână. Repartiția candidaților între rolurile de deținuți și gardieni s-a făcut în mod aleatoriu. Una dintre concluziile experimentului a fost aceea că în doar câteva zile comportamentul subiecților s-a schimbat radical, fiecare identificându-se cu rolul atribuit. Cei care se consideră deținuți în propria casă ar putea să se uite la adaptarea cinematografică din 2015 a acestui experiment pentru a vedea diferențele notabile de condiții.

Și eu cred că asistăm la un experiment social (chiar dacă desfășurarea lui nu a fost organizată de nimeni) extrem de interesant. Condițiile sunt mult mai reale decât în orice experiment „simulat” și ne permit să observăm o serie de schimbări de comportament. Dar, nepricepându-mă la psihologie, aș vrea să mă îndrept într-o altă direcție: ce ne arată acest experiment cu privire la sancțiuni. Pentru un jurist, sancțiunea este o componentă indispensabilă a oricărei norme. Această abordare are în vedere premisa că regulile (însoțite de sancțiuni) sunt făcute (mai ales) pentru cei care nu le-ar respecta în lipsa impunerii lor de către Stat. Or, singura modalitate de a le impune este să li se asocieze o pedeapsă în caz de nerespectare. De aceea, acest curent susține că o regulă fără sancțiune nu este, de fapt, o adevărată regulă. Alături de alții, eu cred că abordarea este mai nuanțată. Regula se adresează tuturor și spune ce trebuie făcut. Majoritatea vor respecta regula din convingere (adică pentru că au înțeles utilitatea și justețea acesteia). Doar câțiva indivizi o vor nesocoti. Dacă sunt o majoritate, vorbim deja despre o revoluție care sugerează că regula este una injustă și trebuie înlocuită. Atunci când (doar) unii încalcă regula, lor li se aplică o altă regulă (derivată din prima, în sensul că ea are ca ipoteză încălcarea regulii) care spune care sunt consecințele comportamentului contrar regulii. Sancțiunea este deci o (altă) regulă destinată doar celor care ar dori să încalce regulile de bază.

Dar ce am făcut eu? Despre tipologia sancțiunii

În teoria dreptului se vorbește despre o serie de noțiuni care au în subtext ideea de sancțiune. Astfel, de exemplu, în dreptul penal avem pedepse, măsuri preventive, măsuri de siguranță și măsuri de ocrotire. Nu vreau aici să fac analiza acestor noțiuni, dar o să prezint o serie de ipoteze. (Asemănarea dintre autoritatea statală și cea părintească este, poate, astăzi, forțată, amintind de un paternalism vetust, dar este încă utilă în demersul explicativ.) Imaginați-vă următoarele situații:

  1. Părintele care îi spune copilului care s-a bătut cu fratele lui că este pedepsit să nu mai iasă din casă. (Aici avem o pedeapsă.)
  2. Părintele care îi spune copilului că va sta în camera lui până când se lămurește dacă el este cel care a spart geamul. (Aici avem o măsură preventivă.)
  3. Părintele care îi spune copilului că are scarlatină și că nu poate ieși din casă până nu se însănătoșește, pentru a nu-i îmbolnăvi pe alții. (Aici avem o măsură de siguranță.)
  4. Părintele care îi spune copilului că a fost un accident la Cernobîl și este bine să nu iasă afară pentru a nu se îmbolnăvi. (Aici avem o măsură de ocrotire.)

Se observă cu ușurință că în toate ipotezele (1)-(4), măsura luată este aceeași: copilul nu are voie să iasă din casă. Cu toate acestea, justificarea măsurii este de fiecare dată alta, ceea ce îi modifică însăși natura. Evident că această justificare poate să fie greșită sau pur și simplu inventată. Fanii francizei Cloverfield își aduc aminte cât de puternică poate fi o înșelătorie cu privire la necesitatea izolării. Iar admiratorii lui Joker își amintesc poate despre rolul ambiguu al Azilului Markham… (Michel Foucault are o analiză extrem de interesantă a paralelelor dintre închisori și spitale în perioada modernității.) În perioada abuzurilor comuniste din anii ’50-’60, internarea unor persoane în instituții „spitalicești” a ascuns uneori încercări de a scăpa de persoane prea vocale împotriva regimului, dar care erau suficient de cunoscute pentru a nu putea „dispărea” pur și simplu. Dar nu vreau aici să analizez posibilitatea de abuz de calificare, ci doar faptul că avem o paletă mult mai largă de măsuri decât pare la prima vedere.

Interesant este faptul că toate aceste măsuri arată (în plan fizic) la fel pentru individ: este precum copilul nu are voie să iasă din casă. Din punct de vedere psihologic, însă, raportarea individului la fiecare dintre măsuri este diferită. Iar binomul care subliniază aceste diferențe este cel dintre interesul individului și cel al societății. Aici, modul de evaluare al acestor interese trebuie să vină de la societate pentru că aceasta este singurul actor cu o doză de obiectivitate dată de multitudinea de indivizi (organizați în instituții). Dacă ne-am raporta la percepția individuală, contingențe personale pot schimba calificarea în mod aleatoriu. (De exemplu, o persoană care are o înclinare psihologică mai accentuată către teorii ale conspirației se va considera mai tot timpul pedepsit, deși nimeni nu intenționează acest lucru.) Astfel, putem să „dozăm” amestecul dintre interese astfel:

(1’) La pedeapsă, interesul societății (de a-l izola pe vinovat) este predominant și principal.

Prin aceasta vreau să spun că măsura este una care este (aproape) exclusiv în beneficiul societății și în detrimentul persoanei pedepsite. (Este adevărat că se vorbește și de rolul educativ al pedepsei, dar scopul reeducării este oarecum secundar.) Rațiunea constă în aceea că persoana în cauză a greșit deja (a încălcat regula) și, implicit, și-a asumat consecințele. Pedeapsa este considerată de unii autori (mai ales nord-americani) ca „preț” al încălcării regulii. Încălcând regula, contravenientul a acceptat să plătească acest „preț”.

(2’) La măsura preventivă, interesul societății (de a-l izola pe vinovat) este tot predominant, dar este relativ.

Relativizarea vine din nevoia de a explica limitele acestei izolări în funcție de interesele celorlalți indivizi din societate. În definitiv, până la condamnare, individul trebuie să fie prezumat nevinovat, ceea ce face ca măsura preventivă să fie o excepție. Prin urmare, de vreme ce nu știm că a fost încălcată regula de către acea persoană, nu putem să o pedepsim (încă). Dacă o lăsăm liberă, însă, este posibil ca alte reguli să fie încălcate, inclusiv să o expunem unei reacții violente din partea altor persoane. Chiar și în această din urmă ipoteză, izolarea suspectului nu are în vedere interesul acestuia, ci interesul societății ca altă încălcare (violența contra suspectului) să nu se producă. În orice caz, măsura preventivă nu trebuie să devină o regulă și nu trebuie luată pentru că așa este mai comod pentru anchetatorul faptelor (să îl aibă pe suspect „la îndemână” și „sub presiune”).

(3’) La măsura de siguranță, interesul preponderent este al individului de a fi readus la standardele care îi permit o reintegrare în societate, iar în subsidiar este interesul celorlalți indivizi de a fi protejați.

Vedem deja o schimbare de accent: interesul avut în vedere nu mai este al societății (în ansamblul său), ci al unui individ (sau grup de indivizi). Este drept că de multe ori individul însuși nu-și dă seama că este în interesul său să fie izolat (internat, tratat) și această măsură îi este impusă de stat. Dar măsura luată trebuie să fie una curativă, iar nu punitivă. Statul este interesat de bunăstarea individului. În același timp, statul are responsabilitatea de a se îngriji ca și ceilalți indivizi să fie protejați de eventualul pericol (involuntar) adus de existența unui individ afectat.

(4’) La măsura de ocrotire, interesul este (aproape) numai al individului de a fi protejat de restul societății sau de elemente externe care îi pot face rău.

Aici măsura izolării (obligatorii) este cel mai greu de justificat. În principiu, un individ este răspunzător de deciziile pe care le ia cu privire la persoana sa. Dar atunci când acele decizii pot afecta societatea (și instituțiile sale), lucrurile se complică. Una dintre problemele etice extrem de dificile este de a distinge între sinuciderea unei persoane în propria locuință și cea realizată prin aruncarea în fața metroului. Dincolo de tragismul ambelor ipoteze, cea de-a doua mai aduce un element: costurile (economice și emoționale) aduse societății de oprirea circulației metroului și de șocul provocat celorlalți călători. Iată cum interesul societății se poate insinua pe nebănuite acolo unde (aparent) se apără doar un interes individual.

Este drept că marea dificultate este dată de agentul care decide ce este mai bine pentru individ, respectiv pentru societate în ansamblul său. Dar aici intrăm pe tărâmul teoriilor politice cu privire la rolul guvernării și al guvernanților. Așa că voi presupune că statul (și autoritățile sale) își fac treaba și identifică în mod corect aceste interese.

Acum, pe schema propusă de mine (care nu este nici pe departe originală și simplifică lucrurile destul de mult), diferitele măsuri luate de autorități în timpul stării de urgență pot fi gradate în funcție de gravitate. Astfel, sancționarea acelor persoane care au încălcat regulile impuse în timpul carantinei vor fi veritabile pedepse. De exemplu, dacă se dovedește că o persoană (știind sau bănuind că este infectată) a continuat să circule în comunitate fără a-și lua vreo măsură de protecție, ea va putea fi condamnată pentru infracțiunea de răspândire a bolilor. Dacă doar se suspectează că au existat îmbolnăviri cauzate de acea persoană, până la judecarea cauzei, persoana poate fi supusă unei măsuri preventive de izolare (carantină).

În schimb, persoanele care sunt infectate sunt obligate să stea în carantină pentru o anumită perioadă (considerată a fi perioada de contagiune), ca o măsură de siguranță. Iar dacă o persoană prezintă anumite probleme de sănătate care îi afectează sistemul respirator sau pe cel imunitar, măsura autoizolării va fi una de ocrotire. În acest din urmă caz, interesul statului este de a evita un blocaj al sistemului de sănătate care nu este pregătit să trateze simultan un număr ridicat de cazuri de infectare. Este drept că toți vor sta în casă, dar din motive diferite.

Despre arestul la domiciliu

Aceste distincții ridică însă o altă întrebare: dacă toți suntem obligați să stăm în casă, de unde ne dăm seama cine este pedepsit și cine nu? Problema a fost pentru un scurt moment în această nebunie în lumina reflectoarelor atunci când a fost „reînviat” un mai vechi proiect legislativ care își propunea să generalizeze posibilitatea ispășirii pedepsei penale prin așa numitul „arest la domiciliu”. Fără a intra în detalii, o variantă a proiectului propunea ca unele persoane să execute pedeapsa închisorii (după ce au fost condamnate definitiv, adică pedepsite) prin izolarea în propria locuință (cu varianta izolării doar în afara orelor de program la serviciu, când persoana condamnată se putea deplasa la locul de muncă).

În actualul context, cred că ar putea fi deschisă o dezbatere veritabilă cu privire la caracterul de sancțiune al acestei modalități. Acum, când majoritatea persoanelor sunt supuse unui regim similar, oare nu am putea să vedem în ce măsură arestul la domiciliu este o veritabilă sancțiune? O persoană condamnată pentru o faptă penală și care ar alege această variantă se va afla exact în situația în care ne aflăm acum cei mai mulți dintre noi, care nu am făcut nimic reprobabil. Este oare echitabil?

O întrebare și mai grea este aceea care are în vedere o altă măsură propusă. Ca urmare a răspândirii accelerate a virusului în spațiile închise unde locuiesc comunități extinse, s-a argumentat că deținuții ar trebui eliberați (pe durata pandemiei) și plasați în arest la domiciliu. (Nu discut aici eficiența unei măsuri de izolare care nu poate fi verificată în mod obiectiv „în teren”. Să presupunem că persoana eliberată respectă măsura arestului la domiciliu.) Oare o astfel de persoană mai poate fi considerată ca fiind în executarea unei pedepse, de vreme ce are același tratament ca și restul persoanelor (nevinovate)?

Aici pot fi găsite o serie de nuanțe: izolarea într-o garsonieră de bloc (fără balcon) poate fi mult mai restrictivă (psihic) decât izolarea într-o vilă cu o curte considerabilă. În plus, izolarea împreună cu alte persoane (membrii familiei) mai este oare o izolare cu efect punitiv? A sta cu cei dragi în propria locuință mai este oare o pedeapsă? (Statisticile cu privire la creșterea ratei violenței domestice poate oferi un indiciu pentru răspunsul la această întrebare.) Altfel spus, nu cred că o măsură care astăzi este impusă tuturor ca o măsură de ocrotire poate deveni o pedeapsă generalizată pentru cei care au săvârșit o infracțiune. Așa cum nu cred că astăzi suntem cu toții ținuți de Guvern „în arest”, tot așa nu cred că „arestul la domiciliu” este o măsură punitivă eficientă.

În definitiv, A man’s home is his castle. Domiciliul este considerat locul unde individul se simte cel mai bine, unde este protejat de orice pericol. (Butada că majoritatea accidentelor se întâmplă acasă este distractivă tocmai prin încercarea de a nega acest adevăr.) Poate un spațiu al siguranței personale să fie transformat într-un spațiu al pedepsei? Parafrazând titlul care face referire la o celebră carte, în care Ion Ioanid explică experiența sa penitenciară din închisorile comuniste, nu ar deveni atunci închisoarea casa noastră cea de toate zilele? În loc să ne simțim la închisoare ca acasă (precum Andy Dufresne și Red, eroii din Închisoarea îngerilor) ne vom simți acasă ca la închisoare?

Notă: Materialul a fost publicat în revista online a Facultății de Drept, Universitatea din București, AUBD – Forum Juridic (https://drept.unibuc.ro/Forum-juridic.htm)

Distribuie acest articol

30 COMENTARII

  1. „Universitatea Standford a realizat un experiment…”

    … Cu privire la raportarea indivizilor la Autoritate și efectele psihologice ale modului în care este exercitată și percepută Puterea.

    În altă ordine de idei, dar în același context, eu mă înțeleg bine cu soția proprie sub acoperișul conjugal și singurul diferend legat de exercitarea puterii în vreme de izolare în „închisoarea noastră cea de toate zilele” este cu privire la „toaster”. Nu știu cum face, dar în fiecare dimineață mă domină și își pune pâinea la prăjit înaintea mea.

    • Mă bucur că în isteria generalizată există insule de normalitate :-) Înțeleg că „bătălia” se dă pe resursa limitată a toaster-ului. Ca în orice comuniune spontană, nu există o relație de putere. Puterea este necesară (ca formă de organizare) în gruuri mai mari de 100 de persoane, aceasta fiind (se pare) limita în care un individ îi poate cunoaște pe toți ceilalți din comunitate. Peste această limită, este nevoie ca relațiile să devină „sociale”, adică organizate conform unei ierarhii.

  2. Putem doar face diferenta . In cazul nostru nu este vorba de un experiment asumat ce contine in el si o doza de incercare , de proprie vointa ,ceea ce schimba major datele problemei in sine , nici de vreo pedeapsa ce implica automat si o fapta pedepsibila . Suntem cu toti in alta forma de izolare, cauzata de solidaritatea ce ne face sa nu dorim a ne imbolnavi si nici a nu imbolnavi pe altii . Ca aceasta solidaritate trebuie reglementata de stat este alta treaba . In mijlocul a tot ceea ce se intimpla este viata omului prioritar aparata de noi toti si de statul ce este responsabil atunci cind vine vorba de proceduri . Procedurile pot fi discutate ,analizate , combatute , dar in final trebuie, in virtutea unui bine comun ,sa le acceptam . Deci problema sanctiunii iese din discutie , sanctionatul este doar cel care nu respecta regulile , nu cel care sta izolat sau in carantina . A fi izolat in cazul nostru nu este o sanctiune este doar o necesitate de moment , iar omul percepe diferit sanctiunea de ceea ce este necesar .

    • Vă mulțumesc pentru că mă aprobați. Mulți prieteni mi-au explicat că pedepsa este o percepție subiectivă („every man is closed in a cage of its own making”) și că nu contează dacă ți se spune că nu ești pedepsit atât timp cât tu crezi că este o pedeapsă (nedreaptă) pentru ceva ce nu ai făcut…
      Știu că nu este un experiment (dacă nu acceptăm că și Natura poate fi un experimentator), dar cred că această situație poate fi folosită de cercetători ca o situație perfectă de analiză comportamentală cu statistici extrem de largi.

  3. Philip Zimbardo își descrie experimentul ‘inchisorii’ intr-o carte (Efectul Lucifer) publicată pentru publicul larg la mare distanță in timp in raport cu desfășurarea lui. Experimentul in sine este verificat și confirmat prin reproducerea academica in alte centre teritoriale, cu alți agenți decidenți. Rezultatele experimentelor converg tulburător spre concluzii puțin favorabile naturii umane. In aceasta privința este întemeiată afirmația:

    “Este drept că marea dificultate este dată de agentul care decide ce este mai bine pentru individ, respectiv pentru societate în ansamblul său.”

    Plasate pe o axa comuna, binele și răul au o forța de tracțiune diferită in pofida regulilor postulate a urmări și prezerva interesul general. De partea raului, in experiment, alege sa se plaseze marea majoritate a actorilor și numai o mică minoritate a lor găsește resurse de împotrivire susținând binele. In plus, fascinat de derularea experimentului, decidentul organizator nu se poate desprinde de consecințele evident negative ce afectează participanții. Obsedat de un presupus spor de cunoaștere decidentul este pregătit pentru continuarea experimentului pana in pânzele albe chiar cu prețul alienării lui. Doar intervenția exterioara pune capăt încercării.
    S-ar zice ca nu e mare lucru. Ce mai contează ca la scara experimentala au fost afectați 10-20 de oameni de bine când ochii se deschid spre luminile cunoasterii? Tocmai s-a reușit explicarea pandemiei războiului.
    Suntem consolați ca de decenii bune razboaiele globale s-au stins. Moartea in masa nu mai este justificabila rațional. Ciuma -indiferent cum ar fi colorata- s-a stins. Chiar așa sa fie?
    Sa admitem pentru o clipa ca nu moartea și patologia agoniei este miza ci viața pur și simplu. Este ea o miza suficient de mare încât s-o apărăm cu orice preț? Se zice ca închisorile suedeze au un grad de confort și niște reguli de utilizare ieșite din comun in ce privește prezervarea vieții. Anders Breivik poate confirma din plin. Cu toate acestea suedezii nu se înghesuie sa le populeze preferând libertatea de mișcare, chiar cu riscul de a da colțul.

    • Din cartea lui Zimbardo nu mi se pare clar dacă el (încă mai) este convins de justețea experimentului sau regretă ceva. Cert este că rezultatele obținute sunt în continuare folosite și citate în toate sudiile cu privire la comportamentul uman în situații de criză.
      În schimb, acum (așa cum ați precizat foate corect) nu mai este un experiment controlat de om, ci de virus. În fața fricii de moarte a cetățenilor, Guvernele au reacționat diferit, dar în final toți guvernanții vor suporta nota de plată. Nici măcar nu cred că guvernanții se plasează de partea răului, pentru că nu au conștiința opțiunilor pe care le au. Pare că acționează pe metoda „trial and error” (sau, pe românește, „metoda brodelilor succesive”).
      Nici măcar nu pot să le bănuiesc de ceea ce unul dintre „gardienii” lui Zimbardo argumenta când încerca să-și justifice acțiunile abuzive: „am făcut și eu un experiment personal”…

  4. Foarte frumos articolul. Multumesc.

    Este important ca de fiecare data cand primim o pedeapsa sa o intelegem si aici este rolul celui care o ofera de face lucrurile clare. este la fel de posibil, ca indiferent de cat de clar a fost explicata pedeapsa sa nu o acceptam pentru ca… – evident fiecare persoana are un alt set de argumente.

    Se presupune ca intre stat si cetateni exista un dialog real – nu unul mimat. Pozitionat in fruntea unei institutii a statului este fara discutie o pozitie privileghiata care iti ofera mai multa putere, indiferent de competenta de care da dovada, persoanei respective. De aceea legea prevede abuzul de putere numai in raport cu institutiile si persoanele care reprezinta statul si aici am iarasi obiectii dar le las pentru mai tarziu.

    Dialogul real dintre cetatean si reprezentatul statului ar trebui sa fie onest, de ambele parti, echilibrat, cat se poate de civilizat si de ordonat, daca este posibil. Numai prin dialog democratia se poate consolida si realiza respectul reciproc dintre stat-cetatean. Altfel derapam spre altceva.

    Boii au fost scapati de sub control.
    Pe de o parte statul nu prea a explicat, sau hai sa zicem ca nu a fost suficient de clar.
    Pe de alta parte statul nu a raspuns argumentelor aduse de cetateni – le-a respins de pe pozitia de atotstiutor si indelung indestulator. Multumesc dar aici filmul se rupe.

    Reglarea relatiei STAT – CETATEAN revine conform constitutiei PRESEDINTELUI.
    Eu inca mai astept desi …

    • Apropo de dialog, puteți compara conferințele de presă ale guvernanților noștri cu cele ale Guvernatorului Cuomo din NY. Cu toții sunt politicieni și este evident că nu au cum să fie specialiști în medicină, dar la Cuomo se vede că a înțeles (la nivel de politici publice și procese) despre ce este vorba (din ce i-au spus specialiștii), în timp ce la mulți dintre ai noștri este evident că răspund ca un elev care nu și-a învățat lecția și este scos la tablă…

  5. În toată seria asta de articole, încă nu s-a văzut vreo referire la diferența între sancțiunile aplicate de judecători, ca în vest, și sancțiunile aplicate de polițiști și jandarmi, ca în România. Ca de–obicei, se încearcă justificare măsurilor polițienești din RO cu argumente ținând de lumea civilizată, de parcă jandarmul român ar fi totuna cu judecătorul britanic, ambii abilitați să aplice amenzi comparabile.

    În realitate e vorba de patologia puterii, românul aflat la putere nu-și stabilește limite derivate din propria educație, limitele lui trebuie impuse din exterior.

    • Mărturisesc că nu știu cum face judecătorul englez, dar mă gândesc că nu dă el amenda de circulație, ci agentul de poliție. La noi, polițistul/jandarmul decide sancțiunea și apoi tu poți să o contești în fața unui judecător, căruia îi explici ce s-a întâmplat de fapt. Până când judecătorul nu spune că nu ai dreptate, nu trebuie să plătești amenda.
      Problema este alta, judecătorul se va uita pe cererea ta peste 1 an și chiar și atunci nu va avea timp să te asculte prea mult, pentru că are încă 100 de cereri în aceeași ședință. Și nici nu vreau să mă gândesc câte cereri per ședință va avea după pandemie…

      • @Radu Rizoiu – în UK, o amendă de 60 de lire o dă într-adevăr polițistul și poate fi contestată de contravenient, dar o amendă de 500 sau 1.000 de lire o dă numai judecătorul. De asemenea, suspendarea permisului de conducere o decide numai judecătorul, polițistul se rezumă la a constata contravenția sau infracțiunea. Reținerea sau suspendarea permisului nu e niciodată treaba polițistului, în UK. Instrucțiunile oficiale chiar recomandă șoferilor să nu poarte asupra lor permisul de conducere, ca să nu le fie furat și folosit pentru furt de identitate.

        Nu contează câte cereri are de examinat judecătorul, asta e una dintre cele mai ridicole justificări pentru abuzurile care se comit în România ”cu legea în mână”. Dacă statul vrea să aibă credibilitate în fața cetățeanului, justiția trebuie să fie dreaptă. Dar dacă însuși cineva care pregătește viitorii avocați și viitorii judecători preferă să justifice abuzurile în manieră comunistă (soluțiile expeditive considerate mai importante decât soluțiile corecte) atunci nu există multe speranțe de la politicieni.

        Exact ăsta e motivul pentru care polițistul român primește șpagă, tocmai faptul că dreptatea nu poate fi obținută nici măcar în fața judecătorului. Dar dacă polițistul ar fi avut capacitatea să fie judecător, s-ar fi făcut judecător. Există o diferență de calificare și o diferență de mod de gândire între ei, nu credeți?

        • Mulțumesc pentru explicații. Am scris altă dată că eu nu sunt de acord cu sancțiuni disproporționate, ci prefer sancțiuni mici, dar aplicate frecvent (adică gradul de sancționare a contravențiilor să fie ridicat pentru a ști de la început că riscul de a fi sancționat este mare). Nu sunt de acord nici cu practici prin care organul de control „te pândește” să încalci regula…
          Înțeleg îngrijorările Dvs. și vă asigur că nu am încercat să justific o proastă funcționare a justiției prin volumul de muncă. Era doar o explicație a stării de lucruri, nu o aprobare a ei. Și aici este o discuție extrem de complicată pe care o deschideți Dvs.: noi nu avem manageri (nici) în justiție. Adică alocarea resurselor se face „din ochi”, iar nu conform realității din teren. Dacă avem multe plângeri contravenționale, ar trebui să organizăm instanțe specializate, care să aibă o procedură simplificată și care să rezolve repede cazurile de acest gen (ca în UK), care sunt de regulă simple. Și formalitățile ar trebui să fie simplificate (e.g. de ce trebuie să mă duc la un judecător d ela locul unde a fost contravenție și nu la unul de lângă casa mea?). Dar mai trebuie și un efort de educație în care să-i explici cetățeanului să nu mai conteste absolut tot pentru că așa mai amână suspendarea permisului pe perioada verii când vrea să plece în concediu…
          Dar atunci când pe unii viitori judecători îi interesează mai degrabă care sunt răspunsurile corecte (de tip grilă, preferabil) pentru a lua notă mare, iar nu cum trebuie ei să gândească pentru a-și face meseria cum trebuie, mai avem mult de lucru (și) aici.
          În rest, nu aș generaliza: am văzut mulți judecători pasionați de ceea ce fac (indiferent de volumul de activitate) și chiar și polițiști corecți și empatici. (Ah, și mi-am plătit mereu amenzile de circulație :-))

          • @Radu Rizoiu – dreptul de a contesta o sancțiune reprezintă tocmai esența unui sistem de justiție. Iar exemplul cu ”suspendarea permisului pe durata verii” ar dispărea de la sine, dacă decizia ar aparține unui judecător.

            Există o problemă neînțeleasă în România, deși foarte ușor observabilă: atât timp cât decide personal sancțiuni majore, polițistul se află în conflict de interese. Între a da 5.000 amendă sau a lua el însuși o șpagă de 1.000, tentația de a alege greșit e foarte mare. Pe când o amendă de maxim 500 ar însemna că și șpaga lui e maxim 100, deci tentația ar fi mai mică. Ar constata contravenția sau infracțiunea și ar trimite procesul-verbal la Judecătorie pentru că înțelege gradul de pericol public, nu pentru că n-a avut contravenientul bani de șpagă.

            La fel și suspendarea permisului, atât timp cât o decide polițistul, evident că o va negocia în propriul beneficiu cu ”șmecherii”, astfel încât suspendarea o vor încasa doar ”fraierii”. Mai mult decât atât, există tot felul de relații și aranjamente în care se implică polițiștii, pentru a nu reține permise ”cui nu trebuie”, în timp ce un judecător ar fi, inevitabil, mai puțin supus tentațiilor și cu mai puține contacte în fauna interlopă de la nivelul străzii. În plus, judecătorul poate decide suspendarea permisului pe 5 ani, pe 10 ani, pe cât consideră el necesar. Ceea ce polițistul evident că nu poate decide, nici măcar într-o isterie justițiară cum e cea românească.

            Rezultatul se vede cu ochiul liber: indisciplina rutieră din România nu are egal în nicio țară din UE, în schimb ne bucurăm că reține direct polițistul permise. Însă pe acelea pe care nu le reține, nu le vedem. Îi vedem doar pe posesorii lor, circulând în continuare iresponsabil pe stradă.

      • raspunsul dvs spune mult despre justitia romana si despre militianul prost scos la impartit amenzi. militianul prost este alaturi de justitiarul de spiru haret bratul armat al politrucului cleptocrat. li s a dat puteri si privilegii nepermise tocmai pentru a mentine aceasta ordine strimba, in fapt o dictatura a hotilor si slugilor inepte. daca militianul ti a retinut permisul, cetateanul ce trebuie sa faca ? sa renunte la job si sa se tina dupa justitiar un an de zile (dupa cum ati spus) pentru a i se face drepttate ? in tarile civilizate politia (adevarata) nu emite si nici nu suspenda permise. cind menirea militianului prost este sa pedepseaca si induca teroarea vorbim de dictaturi africane sau sud americane. am vazut ca atunci cind e vorba de aparat cetateanul si destructurat clanuri interlope (cazul caracal) militeanul isi arata adevarata fata : prost, in cidasie cu infractorii, simpla unealta a unui stat corupt. cam asta i adevarul. militia trebuie desfiintata (nu reorganizata ca n ai ce) si puse bazele unei structuri cu oameni onesti in slujba cetateanului (cel care i plateste)

        • Să știți că eu nu cred că Poliția (ca instituție) își propune să persecute oamenii. Cred însă că ar trebui să se reformeze în ceea ce privește modul în care acționează, pentru a fi mai atentă la modul în care operează. În definitiv, nu suntem ca în filmele de acțiune americane din anii 80 în care distrugeai jumătate de oraș în urmărirea suspectului…
          Sunt însă perfect de acord cu Dvs. în ceea ce privește competența oamenilor din justiție. Cu cât sunt mai competenți, cu atât vor fi mai siguri pe ceea ce fac și mai puțin dispuși să asculte ce le spun alții să facă.

  6. Interesant punct de vedere cu privire la situatia detinutilor. Chiar m-am uitat sa vad cu ce se ocupa autorul fiindca mi s-a parut ca scrie bine.

    Eu am alte intrebari cu privire la modul de aplicare a carantinei (pe care nu o vad ca un experiment social, in sensul unui test facut pentru a vedea cum reactioneaza populatia, ci ca un mod efectiv de a limita imprastierea molimei).

    1) De ce e atit de mare cuantumul amenzii (2000-20000 lei) raportat la salariul mediu? Pina si in Danemarca (pentru a nu mai vorbi de Spania) amenda e mai mica decit in Romania (https://www.theguardian.com/world/2020/apr/13/spain-relaxes-lockdown-as-daily-coronavirus-death-toll-falls-to-517)

    2) Ce importanta are testarea daca nu e posibil sa testezi la granita pe cei care intra in tara si sint obligati sa intre in carantina?

    • Am scris cu altă ocazie că nu cuantumul sancțiunii este important. Mult mai important este să știi sigur că vei fi sancționat dacă încalci regula. La care am mai adăugat eu că este util ca prima dată să fi doar avertizat și să ți se explice de ce este greșit ceea ce ai făcut. La noi, însă, tendința (dată de multe ori de incompotența sau de prezumția de incompetență) este de a măsri cuantumul sancțiunii pe ideea că lumea se va speria și va respecta regula „de frică”. Acest argument merge pentru cei care oricum respectau regulile. Ceilalți știu că riscul de a fi sancționați este redus și fac un calcul de probabilitate (uneori acest „calcul” nu este mai complex decât „doar nu o să mă oprească tocmai pe mine”, dar sunt studii psihologice care arată că majoritatea populației – din orice stat – are acest tip de atitudine „optimistă”).
      Cu privire la testare, marea problemă este că rezultatul testului vine la câteva zile după administrarea testului. Și nici nu este foarte sigur, ceea ce impune repetarea testului. Și atunci cum organizezi logistic acest proces? Ar trebui să ai o locație de carantină pentru durata confirmării rezultatului, unde să-l „cazezi” pe subiect. Adică trebuie tu autoritate să te gândești cum să faci ceva cu sens pentru cetățean, nu doar să sancționezi, că asta e cel mai simplu.

      • @Radu Rizoiu – înainte de orice avertisment și de orice explicație din partea autorităților, regula respectivă trebuie să fie una justă, sustenabilă, nu una impusă arbitrar de către cine deține puterea.

        Actuala criză este de ținut minte în România, tocmai fiindcă regulile impuse au fost generate de mentalitatea și de educația palestiniană, nu de una europeană. Cine și-a petrecut copilăria și adolescența sub autoritarismul armatei israeliene, evident că abia așteaptă să se ”despăgubească” psihic, să ajungă el într-o poziție de putere și să impună altora măsuri draconice.

  7. Stimate domnule Rizoiu,

    poate gasiti timp / cu cale sa abordati problema dureroasa a caselor (inchisorilor) de batrini

    legislatia este total deficitara, in conditiile in care patronii din aceastra industrie forteaza profitul

    • Aveți dreptate. Voi vedea dacă mă încumet la așa o sarcină dificilă. Știu din experiență cum funcționează asemenea „instituții”. Din păcate, aici statul a eșuat total, iar „privatizarea” acestor servicii este lipsită de un control eficient din partea statului.

  8. Prea multe subtilități de interpretare pentru o chestie clară. Unor cetățeni (cei peste 65 ani) asupra cărora nu sunt probe de a fi infectați, doar pe prezumpția că ar putea fi, prin obligația „stai acasa” li se interzice fără nicio vină accesul în orice spatii publice. Nu li se spune că sunt încarcerați, ci că nu pot să iasă, ceea ce este același lucru, având în plus „posibilitatea” de se întreține singuri (pentru care au pauză de plimbare supravegheată). Este o măsură exagerată în raport cu cerințele de nerăspândire a epidemiei, spatii publice le sunt intezise, deși, cu respectarea condițiilor de distantă, locurile pot fi accesibile foarte bine, ca și celorlalți cetățeni. Măsuri, cum spune Elon Musk, de-a dreptul fasciste, asemănătoare cu categorisirea tuturor evreilor ca vinovați și separați de restul lumii. Unii naziști au fost numiți criminali și au plătit cu viata pentru asta, iar acum se aplica în văzul lumii.

    • Ceea ce spuneți Dvs. mie mi se pare că arată o lipsă de comunicare din partea autorităților. Nici ceilalți nu pot accesa spațiile publice decât dacă au un motiv (pe baza infamei „declarații”). Deci nu văd care este diferența aici. Limitarea este dată de intervalul de timp. Și am criticat deja că intervalul pentru persoanele în vârstă este oricum suprapus peste cel în care toți ceilalți pot fi în aceleași spații (ar fi trebuit ca în acel interval restului persoanelor să le fie interzis accesul, dacă era să justificăm regula intervalului limitat de timp).

      • Doar ca un punct de vedere nu neaparat adevarat . Persoanele in virsta stiu ca nu pot merge decit intre anumite ore la cumparaturi sau oriunde , in baza – infamei declaratii – ,dar tot atit de bine stiu si ceilalti acest lucru .In aceasta situatie , ideea de a li se interzice accesul celorlalti ,nu mai are relevanta si ea nici nu antagonizeza doua categorii de cetateni ce sunt deja separati de ordonanta militara (aceasta este cred eu ratiunea de a nu interzice ) .Interzicerea produce in fapt o discriminare fie ea si greu vizibila . Se induce automat in mintea fiecaruia ideea de a – nu se calca pe bataturi- , ca sa folosesc niste cuvinte cumva mai populare .

      • Înțeleg ca vi se pare ca nu înțeleg bine și ca dv. înțelegeți mai bine ca mine. Se poate, dar cu argumente la obiect. Răspundeți la argument: exista sau nu discriminare de vârsta? Se poate ajutor fără voie doar în cazul dovezii unei debilitați mintale. Interzicerea accesului la spațiul public pe categorii e vârstă în intervalul orar este sau nu discriminare? Celelalte categorii de vârstă nu au aceasta interdicție. Iar ideea sa le moara capra și altora, adică sa le fie și altora interzis pentru ca este interzis unora ilogic? Plus ca este discuția imposibila a alegerii intervalului, insurmontabila. Iar interdicția tuturor în spațiul public este sau nu o exagerare, când motivul este distanta? Numai cei fără discernământ nu pot aprecia distanta, de ce statul o apreciază el pentru indivizi, cu supra măsură?

        • Păi nu cred că am spus că Dvs. nu înțelegeți și eu înțeleg (mai bine). Spuneam doar că nu am văzut unde scrie că „ceilalți” pot să acceseze liber spațiile publice. Pentru toți este valabil să stea în casă dacă nu au motive să iasă. Problema este că „unii” pot ieși (chiar justificat) doar în anumite intervale (dar nu ca să acceseze spații publice, ci cu treabă).
          Cât despre discriminare, este o discuție pe care nu pretind că o stăpânesc foarte bine între ce înseamnă egalitatea (diferită de egalitarism): trebuie tratament egal pentru cei aflați în situații asemănătoare, nu pentru toți. Și dacă se ajunge la concluzia că anumite persoane se află în situații diferite (unele categorii au un risc mai ridicat), atunci nu vorbim despre discriminare (nu din punct de vedere juridic). Evident că există întrebarea dacă definirea categoriilor este corectă sau nu (dpdv științific), dar aici mă pricep și mai puțin.

  9. Problema este data de relatia de incredere dintre cetateni si institutiile statului. Dupa 1990, statul prin reprezentantii sai a mintit mereu si a aratat coruptie si legi dupa interese. Pe de alta parte si cetatenii fenteaza statul prin orice mijloace. Masurile si amenzile pentru aceasta pandemie sunt extrem de exagerate si aceasta pentru ca nu au existat dotarile medicale necesare si nici proceduri. Da, sustin ca aceste masuri au incalcat drepturile omului si sunt de tip nazist si partidul actual va plati foarte scump la viitoarele alegeri si mai multi romani vor emigra, inclusiv medici si asistente.

    • Aveți perfectă dreptate. Și persoane cu adevărat specializate au analizat aceste aspecte (inclusiv pe contributors) în trecut. Eu doar am făcut un mic studiu empiric acum câțiva ani cu privire la evaluarea încrederii la acordarea unui credit. Și rezultatele nu au fost încurajatoare :-)
      Dar dacă doar găsim explicația, nu vom rezolva problema. Ar trebui ca acest cerc vicios să fie rupt. Și eu cred că el poate fi rupt doar cu bunătate, nu cu o cursă a înarmărilor prin sancțiuni. În loc să pândim care controlori de bilete iau șpagă nu ar fi mai util să facem mai facilă plata online a biletului de călătorie? Astă toamnă, în trenul de Constanța au venit trei controlori să-mi verifice biletul (electronic) și nici unul nu avea vreun mijloc să verifice ce îi arătam eu pe ecranul telefonului (deși îmi printasem biletul, am reușit să uit „foaia” acasă). Dar au zis că este OK (inclusiv supracontrolul). În Franța, nu intri pe peron dacă nu pui biletul într-un automat (ca la metrou – pere de ce Metrorex nu are controlori de bilete?).
      Extrapolând, poate că această criză ar fi șansa să se faciliteze accesul la servicii publice și astfel să se elimine o serie întreagă de „ocazii” car esă genereze neîncredere. Apoi putem încet-încet să contruim o relație de încredere: achizițiile publice să fie transparente și analizate de către presă în mod onest, nu numei pe cazuri „speciale”, ci la nivel statistic, pe baza unor informații disponibile într-un sistem care să permită prelucrarea și sortarea automată etc.

  10. Apropo de sanctiuni. Daca cei din MAI tipareau circa 100 de milioane de declaratii simple doar pentru 10 milioane de cetateni, cate 10 bucati pe luna/locuitor cu 2 lei bucata aveau 200 de milioane de lei iar la 1 leu doar 100 milioane lei. Se puteau vinde la fiecare magazin de paine sau date prin adm de blocuri. Plus niste amenzi la 1000 -3000 lei maxim ajungea la suma cu care se lauda acum si nici nu aveau mii de procese. Dar la noi la probleme de gestionare toti sunt corigenti si ar trebui trimisi la scolit.

    • Așa este. Una din marile noastre probleme este administrația (sau lipsa ei ca sistem integrat și funcțional). Franța a reușit să devină o mare putere europeană și să se mențină relevantă pe scena mondială printr-o administrație eficientă. Altfel, latini ca noi, ar fi trebuit să fie ca Spania și Italia… Noi am copiat de la ei ENA (la noi îi spune INA), dar este o formă fără fond.

  11. Va multumesc pentru raspuns, domnule Rizoiu

    ar fi tare bine sa „atacati” subiectul, mai ales ca aveti experienta de care scrieti

    e posibil ca din analiza pe care o veti face, parlamentari responsabili sa se inspire, facind legi

    castigul analizei va fi, in orice caz, constientizarea celor care-l citesc, ceea ce-i nu-i putin

    daca la virf pute (serban nicolae, nicolicea, fl. iordache, tariceanu, …),

    singura solutie e luminarea maselor

    ma mir ca adevaratele elite nu au declansat un asemenea cutremur pentru politica romaneasca

    sporadic pot fi citite aici contributii / analize incintatoare, dar fenomenul de masa lipseste

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Autor

Radu Rizoiu
Radu Rizoiu
Radu Rizoiu este conferențiar universitar la Facultatea de Drept din cadrul Universități București, unde predă discipline legate de dreptul civil: actul juridic, prescripția extinctivă, persoanele și garanțiile civile. În același timp, este formator la Institutul Național al Magistraturii, unde predă tot dreptul civil, dar sub aspectul litigiilor cu profesioniștii. În timpul care-i mai rămâne, Radu este avocat, specializat în drept bancar. Autor a mai multor cărți de specialitate și a zeci de articole juridice, Radu publică în general pe teme legate de regimul juridic al garanțiilor reale (ipoteci), de organizarea persoanelor juridice și de teoria actului juridic civil.

Colectia Contributors.ro

Carte recomandata

Esential HotNews

E randul tau

Observ cu uimire că invocați, ca reper intelectual creștin, cartea lui Noica, „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru”. Și cumva indirect îi reproșați lui Gabriel Liiceanu un soi de trădare a acestui crez ( „am neplăcuta senzaţie că mă aflu ȋn faţa unui tată care şi-a abandonat, simbolic, copiii”). Mă tem că tocmai această carte a lui Noica este o trădare a suferinței victimelor de: Cristina Cioaba la Dincolo de Isus. Gabriel Liiceanu şi portretul României religioase

Carti recomandate de Contributors.ro

 

 

 

Top articole

“Tradiţia” Sf Andrei, moaştele lui Eminescu şi cruciadele IPS Teodosie Tomitanul

Arhiepiscopul Teodosie de Constanţa, acest Radu Mazăre al BOR, se agită periodic pentru organizarea câte unui carnaval televizabil, în bunul obicei local....

Netflix, Sir David Attenborough și morsele care se „sinucid” din cauza încălzirii globale – Un nou exemplu de fake news și manipulare climatică

Pentru a șoca și manipula cu succes opinia publică naivă și mai puțin informată, o parte a mass mediei recurge la ceea...

… drumul spre iad al Papei Francis

... si-atunci aveti a ma ierta daca nu voi discuta acum nici alegerile din Romania sau din Statele Unite, nici Ziua Recunostintei,...

Țara noastră în termeni de destin*

In interviurile pe care le-am făcut în marginea recentului dialog epistolar cu Andrei Pleșu intitulat Despre destin, am fost întrebat în câteva...

The Winter Is Coming

Am scris despre Karabah! Da, da. Nu e nicio glumă: în 2005 am făcut o lucrare de master pe tema războaielor din...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.