Pentru cei născuți sau crescuți în lumea liberă, întâlnirea concretă cu urmele universului concentraționar al comunismului reprezintă o experiență șocantă.
Închisoarea de la Râmnicu-Sărat scoate în fața vizitatorului atmosfera grea și apăsătoare a celulelor foștilor deținuți politici. Strâmte, mizere și întunecoase, pariind pe efectul de claustrofobie, aceste domicilii forțate au găzduit viața interioară a zeci, poate sute de pușcăriași. Reținem mai cu seamă memoria acelor conștiințe democratice, însuflețite de crezul în libertate, dreptate, ordine constituțională, proprietate privată, demnitatea persoanei, solidaritate comunitară, pluralism și subsidiaritate.
Ion Mihalache, Ilie Lazăr, Victor Pogoneanu, Ioan Bărbuș, Ion Diaconescu sau Corneliu Coposu au reprezentat elita național-țărăniștilor de inspirație creștin-democrată, ostracizată la Râmnicu-Sărat și supusă unui teribil program de exterminare prin foame, bătăi și tăcere. Acolo, zona de confort psihic a dispărut pentru „dușmanii poporului”. Regimul absolut de penurie și stresul inculcat de gardienii închisorii aveau ca scop distrugerea inelelor de rezistență din sufletul fiecărui deținut. Pușcăriașii resimțeau zilnic frica determinată față de violența fizică punctuală a paznicilor și angoasa nedeterminată în fața răului comunist. Mișcarea liberă a corpului, dialogul spontan cu aproapele, pentru a nu mai vorbi despre hrana sănătoasă ori îmbrăcămintea decentă — toate acestea erau accesorii de lux pentru locatarii închisorilor comuniste. Deloc întâmplător, salvarea sănătății psihice a depins de practica monologului interior, de reflexul credinței și licărul speranței. Cum putea arăta discursul motivațional al unui octogenar țărănist, umilit de torționarii Securităţii (avatar al fiorosului NKVD)? Ce altceva decât credința și onoarea puteau susține rezistența unor vinovați fără vină, a unor bărbați doborâți la pământ și încătușați de viforul istoriei? „Nu toată lumea a colaborat, nu toți au îngenuncheat iar complicitatea nu a fost universală” – cu aceste cuvinte evoca profesorul Vladimir Tismăneanu onoarea lui Ioan Bărbuș.
La Râmnicu-Sărat, lupta cu frigul și foametea a căpătat dimensiuni epice. Pentru societățile devastate de moda consumerismului, realitățile descrise de martorii acestui calvar sunt greu de imaginat. A rezista demn și vertical, fără asistență medicală, cu doar 600 de calorii zilnic într-un devastator regim de subnutriție și hipotermie, a supraviețui prin comunicarea în alfabetul Morse — iată proba de rezistență și de profundă umanitate la care suntem chemați să reflectăm astăzi, cu pietate și nevrednicie.
La jumătate de secol de la sfârșitul ororilor, continuă să plouă, să ningă ori să se aștearnă praful peste celula lui Coposu sau Mihalache de la Râmnicu Sărat. Vizitatorii, încă puțini la număr, așteaptă ca vechea temniță să fie transformată (printr-o conjuncție a inițiativei private cu decizia statală) într-un spațiu memorial, demn de strălucirea morală și spirituală a victimelor acestui experiment comunist. Ca și închisorile de la Aiud, Sighet, Gherla sau Pitești, Râmnicu-Sărat reprezintă un reper al rezistenței pentru demnitate într-un secol sfâșiat de ură, violență și bestialitate.
Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc își dorește sensibilizarea marelui public cu privire la relevanța închisorii de la Râmnicu-Sărat pentru educația democratică a tinerelor generații. Între 7-17 iunie, la Palatul Șuțu, va avea loc o expoziție despre Închisoarea Tăcerii, unde vor participa rude ale victimelor (în mod special, reprezentanții Fundației Corneliu Coposu). Tot IICCMER va lansa – în parteneriat cu Ordinul Arhitecților din România și Fundația Pro Patrimonio -un concurs pentru tinerii arhitecți dornici să transforme vechea închisoare într-un spațiu memorial.
Fără modele, orice societate își pierde busola. Pentru noi toți, puternici sau becisnici, tineri sau vârstnici, români sau europeni, celula fiecărui național-țărănist trecut pe la Râmnicu-Sărat indică Nordul conștiinței morale.
Stiti cum este treaba asta cu inchisorile comuniste ? Ele au fost in atentia comunistilor ca si locuri de exterminare celor ce se-mpotriveau regimului pana la un moment dat ; dar mai interesante mi se par spitalele de psihiatrie in care erau inchisi si oameni potrivnici regimului . Daca in cazul inchisorilor comuniste se poate face o dovada , este mult mai greu sa faci dovada celor ce-au fost inchisi in spitalele de psihiatrie ( gen Urlesca- judetul Braila , in perioada comunista ) , sau fortati sa munceasca la canalul Dunare-Marea Neagra . Regimul comunist a facut victime nenumarate si era un mare curaj sa ai incredere chiar si in rudele de grd 1 . Dar daca suntem sinceri nu era prea bine nici in libertatea sociala comunista : mancarea rationalizata , lipsa caldurii , lipsa apei calde , lipsa curentului electric , magazinele goale , oamenii obligati sa faca norme de munca istovitoare , si multe altele de acest gen . Oricum s-a vorbit foarte , foarte putin despre detinutii politici din acele timpuri . Cu atat mai putin s-a vorbit despre cei care au suferit din motive religioase , sau de aceia care au suferit din cauza orientarii sexuale , si de multi altii . Ramnicu Sarat este doar varful unui regim totalitar dominat de politicienii tarani comunisti prosti si criminali !
In fostul bloc estic comunist inca se perpetueaza atmosfera de condamnare publica a celor ce ataca subiectele de istorie moderna despre incalcarea drepturilor omului din perioada comunista . Copiii fostilor capi comunisti au acum pozitii privilegiate si continua traditia parintilor in a descuraja cunoasterea adevarulilor traite de unii oameni in acea vreme . Dosarele fostei securitati sunt secretizate si au trecut 20si ceva de ani de la ,,revolutie,, fara sa vedem in clar numele tuturor detinutilor pe un monument ridicat in cinstea celor ce-au murit sau au trecut prin inchisoarea Ramnicu Sarat de exemplu – asa cum vedem numele celor ce-au murit in ,,revolutia,, din 88 . Este un viciu de fond pe care generatiile viitoare nu-l vor intelege . Imi este foarte drag acest subiect pe care l-ati atins , din motivul ca am avut a face cu detinuti politici si am cunoscut personal unele aspecte mai delicate ale regimului comunist – chiar daca in acea perioada eram un adolescent . In mare parte aceste forme de pedepsire concepute de comunisti nu sunt foarte diferite de lagarele naziste ale lui Hitler . Tinerii de 20 de ani de acum habar nu au de acele vremuri si cat de probabil poate fii ca istoria sa se repete . Cunosc de exemplu tineri homosexuali care acum traiesc foarte normal , dar nu cunosc istoria inaintasilor lor si ce a insemnat cu adevarat articolul 200 . Cred ca societatea are o inclinatie deosebita spre uitare , si ramane in mana istoricilor sa scrie si sa le reaminteasca oamenilor ce-a insemnat acea perioada cu adevarat . Ce-a insemnat Periprava si multe altele …. Este posibil ca atunci cand nici eu nu voi mai fii sa se afle adevarurile perioadei comuniste . Ar fi minunat sa continuati sa scrieti despre aceste subiecte . Putini stiu ca regimul comunist nu era asa darnic cu locurile de munca si locuinte cum se crede de fapt . Putini stiu ca acei comunisti scoteau lumea in strada din locuinte fara sa le pese de ei catusi de putin . Pe langa inchisorile comuniste , sa se scrie ce-au insemnat casele de copii – care aveau o deosebita atentie din partea conducerii de partid . Eu vorbesc aceste caci sunt mai atipic , dar cunosc oameni care stiu foarte multe si nu vor sa spuna nimic ; si cred ca inca le este frica .
Domnule Ghituica, aduceti precizari, informatii si comentarii foarte importante si bine venite.
Nu cred ca „Putini stiu ca regimul comunist nu era asa darnic cu locurile de munca si locuinte…”. Dimpotriva, cred ca stiu foarte multi, si cu casele de copii la fel, dar e mai convenabil sa uite ei insisi si sa schimbe subiectul. Nici macar neaparat de frica, poate doar fiindca e mai la indemana sa idealizezi trecutul, sau cine stie, sa incerci cumva sa-ti recuperezi pozitiv propria tinerete, atunci cand nu poti sa-ti explici un prezent de care esti nemultumit. Eu am vazut cazuri incredibile de oameni „altfel normali”, care inainte de 1989 se vaitau si injurau regimul din rarunchi, isi doreau sa poata fugi din tara si tanjeau dupa stilul de viata „capitalist”, iar acum par loviti de o amnezie grava si sustin nu numai ca era mai bine atunci decat acum, dar ca si-ar dori ca vremurile de atunci sa fi continuat. Si asa se umplu forumurile de oameni care tot incearca sa salveze diverse bucati: ba ca in anii ’70 era bine, ca nu mai era teroarea din anii ’50, ba ca la inceput Ceausescu era ok si ca Elena a fost de vina ca s-a prostit la batranete, ba chiar ca oricat ar fi fost de rau atunci, tot era mai bine decat acum. Si ce e mai trist e nu ca i-a lovit pe ei amnezia, ci faptul ca asa ajung si cei mici sa nu mai stie nimic si sa-si imagineze ca in 1989 au venit niste oameni rai sa strice fericirea care domnea in Romania.
@ Mihail Neamtu: Felicitari pentru initiativa! Cu cat mai multe „Sigheturi” in tara, cu atat mai bine.
Excelent articol !
Cu atât mai relevant cu cât este si o marturie personala a unui tânar din generatia pentru care martiriul acestor bunici si parinti este la fel de straniu si îndepartat ca ispravile lui Gingis Han.
Felicitari !
Bunicul meu a fost în închisoarea de la Râmnicul Sărat, de unde a fost trimis la canal. Mi se pare și mie o perioadă extrem de importantă care trebuie să fie documentată și (re)amintită constant!
Fără modele, orice societate își pierde busola. Pentru noi toți, puternici sau becisnici, tineri sau vârstnici, români sau europeni, celula fiecărui național-țărănist trecut pe la Râmnicu-Sărat indică Nordul conștiinței morale.
Elegant punct pe I ati pus dle Neamtu.
Numai ca „societatea romanesca” si-a ales alte „modele”: vantu(ri), columbeni, gurnaliste/i, nicoleta luciu, mutu, becali, va(n)dim-de-butimanu, vanghelie-care-este, marean-playboy-de-vn, fasole-nazist-de-c-ta, nepoti-de-tamara, nutzi-de-plescoi, ogica-de-loto, ddd…etc. Peste toate acestea presarati cele peste 80 de procente de idolatrizare a unei „entitati” ideologice (care doar a inlocuit o alta cu „reprezentare materiala”) si veti avea raspuns la intrebarea: de ce romanii isi ignora, deliberato-ignorant, trecutul apropiat.
Pe de alta parte, e inca prematur sa vb despre societate intr-o tara populata de indivizi si individualitati, „cultivate” chiar de modul de implementare a celor mai „indraznete idealuri ale socialismului si de inaintare spre comunism”.
Au fost timpuri extrem de rele pentru toti , dar ce mi se pare cel mai rau dintre toate relele de atunci este faptul ca in perioada comunista ( eu sunt nascut in 1973 – deci vorbesc de perioada cand am inceput sa constientizez eu lumea sociala ) existau chiar neamuri de sange care in viata particulara vorbeau de rau regimul comunist si ascultau seara de seara pe Petre Mihai Bacanu la Europa Libera – dar din motive pe care inca nu le-nteleg au fost dispusi sa-si bage-n inchisori frati si surori pe motive politice ; sau si-au dat concursul sa-i interneze in spitale sanatorii de psihiatrie- pe rudele si fratii lor de sange ; sau cei mai fericiti au ajuns la canal …. Reusisera comunistii sa transforme omul incat acesta nu mai avea nici frate , nici sora,; nici mama si nici tata . Eu am fost unul dintre victimele lor , chiar daca eram ruda de gradul 1 cu secratari de partid judeteni si nomenclaturisti de varf – chiar in securitate am avut neamuri . Eu pe furatalea am reusit sa aflu unele vagi amanunte – caci nimeni nu vrea sa vorbeasca nici la 20 si ceva de ani de la revolutie. Eu tind sa cred ca tot despre frica este vorba , caci betii oameni ii vad pe fostii nomenclaturisti si copii acestora ca sunt acum oameni de afaceri de succes , sau au devenit politicieni – si le este frica sa vorbeasca deschis . Chiar si acum exista gandirea in unele capete umane ca daca eu vorbesc anumite subiecte trebuie sa fiu imediat clasat drept nebun – ceeace era si atunci exact la fel . Printr-un concurs de imprejurari am cunoscut personal pe preotul Iustin Parvu care multi ani a stat inchis la Periprava ; am cunoscut credinciosi adventisti si martori ai lui Iehova care au facut inchisoare si canal , si am auzit unele povestiri despre viata de acolo . Mereu m-am gandit ce tarie au avut acei oameni sa nu faca compromisuri cu regimul comunist ! Apoi sa ne amintim de stramutatii in baragan , unde au aparut asezari omenesti in plina salbaticie . Opinia mea este ca in 1988 comunistii se saturasera de comunisti si in imperiul fricii s-au unit cu totii sa se libereze de frica . Caci stim cu totii ca daca nu faceai si nu te dovedeai mai devotat partidului , din orice functie puteai ajunge la sapa de lemn sau mai rau . Pe langa chinul care l-au suferit unii , mai stiu si despre cum se distrau ofiterii de securitate si cei din fruntea partidului – si ce-nsemna prostitutia in acel timp . Mi-a placut sa imagazinez informatii de acest gen in timp auzite din stanga si dreapta ; dar cred ca foarte putin au fost rasplatiti cei ce-au suferit in acea perioada . Abia acum se gandesc niste tineri sa faca muzeu din Ramnicu Sarat – asta trebuie sa ne spuna multe !!! Cred ca acei detinuti politici din vremea comunistilor vor fii cu adevarat cinstiti abia dupa ce se va stinge generatia cu carnet de partid comunist .