Inchiziția și demonii ei. De la Torquemada la Big Brother

      ”Absența vulpii e un semn al prezenței ei.”
      Afirmația de mai sus pune în cuvinte tiparul distopiei, absurdul dus până la ridicol, siluirea logicii, semnul definitoriu al oricărui regim dictatorial și al tuturor fundamentalismelor. Exprimă fenomenul care apare acolo unde adevărul își pierde nuanțele și capătă valori absolute până la metamorfozarea lui în minciună. Granița dintre cele două se șterge și nu mai contează care este una și care este cealaltă. Pentru orice eșec, pentru orice accident, societatea are nevoie de un vinovat, indiferent care ar fi acela, indiferent dacă el există sau nu. Un țap ispășitor este cu atât mai util, cu cât este mai lipsit de substanță reală. Nu mai contează a cui este răspunderea, vina o poartă dușmanul imaginar, așa cum îl regăsim la Umberto Eco, în ”Cum ne construim dușmanul”:

       ”A avea un dușman este important nu numai pentru a ne defini identitatea, ci și pentru a ne procura un obstacol în raport cu care să ne evaluăm sistemul de valori și să ne arătăm, înfruntându-l, propria valoare. De aceea, atunci când dușmanul nu există, el trebuie construit.”

Eseul lui Eco ajunge până în măruntaiele istoriei, acolo unde s-a construit dușmanul imaginar primordial: evreul, dușmanul creștinismului, dimpreună cu păgânul și ereticul.

Piesa Foxfinder a lui Dawn King a fost scrisă în 2011. A beneficiat de mai multe premieri și nominalizări, de critici generoase, de alăturarea cu The Crucible a lui Arthur Miller și cu Kafka. Mărturisesc că, din punctul meu de vedere, apropierea mi s-a părut mai mare de Orwell sau Huxley decât de Kafka. De altfel, scriitoarea are și o adaptare pentru scenă după Minunata lume nouă a lui Aldous Huxley, iar una din piesele scrise de ea se numește Distopia 987.

Foxfinder, deși cea mai veche dintre piese, pare un summum al tuturor distopiilor posibile, fără o plasare temporală exactă. Este ceea ce mi-a atras atenția atunci când am văzut afișul de la Teatrul Excelsior, împreună cu afirmația de la început, pe care un manager iscusit a aruncat-o ca pe o nadă, pentru a ademeni spectatorul: ”Absența vulpii este un semn al prezenței ei.” Eram ca Hänsel în pădure, adulmecând fărâma de turtă dulce și totuși, încă, ezitam. Apoi s-a întâmplat. Am ajuns în sală, chiar la una din cele două premiere.

Pe scena în fața căreia sala tocmai se umple, o siluetă stă nemișcată, așezată la o masă, într-un colț, cu fruntea sprijinită într-o mână. A stat neclintit în toată foiala mulțimii, până când sala s-a liniștit, complet absorbit de o pagină invizibilă.

”Este un manechin sau un om real?”, sunt întrebată.

”Este Dan Pughineanu.” Știu că l-am recunoscut, dar ezit după câteva secunde. Am citit distribuția și câteva cuvinte despre spectacol. E îmbrăcat în mantia galbenă a căutătorilor de vulpi. Mai sunt încă trei trecuți pe afiș. Dacă e unul din ceilalți?

Și totuși, e Dan Pughineanu. Amfitrionul, Marlene din Opera de trei parale de la același teatru. Rolul cu care mie mi-a intrat pe sub piele. Sunt câțiva actori tineri la Excelsior care transformă scena ponosită din sala mică în Broadway, Old Vic sau orice altă scenă consacrată la nivel mondial. În seara asta, patru dintre ei s-au reunit în piesa lui Dawn King, jucată în premieră absolută în România.

Scena se întunecă, silueta din colț dispare și apar alte siluete îmbrăcate în mantalele galbene ale căutătorilor de vulpi, cu lampioane în mâini. Costumele se aseamănă cu cele ale lucrătorilor de pe domeniul public și, totuși, atmosfera de Ev Mediu și trimiterea la Inchiziție sunt copleșitoare. Simți frica pe care trebuie că o resimt oamenii cătunului englezesc care începe să se distingă pe scenă. În clar-obscurul căsuței de lemn de la marginea pădurii, Judith și Samuel așteaptă pe cineva, așezați față în față la masa din centrul scenei. E noapte, e ora la care apar duhurile și sunt vânate vrăjitoarele. Plouă și ropotul apei în butoiul amenajat pe scenă amplifică senzația de lugubru și încă ceva. Frica… E tema prezentă a întregului spectacol. O simți pe scenă, o simți în aer, o simți în oase. Dublată de sunetul apei și corul căutătorilor de vulpi. Vocile bărbaților par să intoneze pe tonuri grave ceva care aduce cu un imn bisericesc de rit bizantin. Și totuși, acolo, pe scenă, e Inchiziția. Sau, cel puțin, fantoma ei. Nu există nici o îndoială. Cuplul de fermieri e bănuit de sabotaj, o formă de erezie. Urmează să fie investigat. Poate e contaminat de vulpi sau, poate – Doamne ferește! – chiar a colaborat cu ele. Dar cine sunt vulpile? Și unde sunt? Nimeni nu le-a văzut, dar, totuși, toată lumea știe că ele sunt vinovate pentru tot. Tânărul inchizitor căutător de vulpi William Bloor cu siguranță știe. N-are nevoie să le vadă ca să știe că există. Pe asta se bazează credința adevărată și devotamentul pentru sistemul care l-a format, încă din copilărie, după ce l-a luat din casa părinților săi și l-a îndoctrinat. L-a învățat că vulpea există și că este la originea tuturor relelor. Este responsabilă pentru foametea care bântuie țara, pentru recoltele slabe ale fermierilor sabotori, pentru dorințele carnale care îl hăituiesc pe William, pentru visele înșelătoare, ba chiar și pentru moartea copilului familiei Covey. Este diavolul însuși. Așa că misiunea lui este să vâneze vulpea și să ceară exterminarea ei. Iar dacă nu o găsește, să-i pedepsească, în locul ei, pe fermierii bănuiți de colaborare cu ea.

Atâtea metafore într-o singură vulpe! Cel puțin tot atâtea câte încap într-un dușman imaginar. De-a lungul timpului s-a construit o listă lungă: păgânii, ereticii, evreii, femeia-vrăjitoare, străinul, celălalt întotdeauna, prin definiție. Și desigur, atâtea semne care să indice prezența ei! Un craniu de iepure, blana oilor, zgomotele ciudate pe care le aude fermierul noaptea. În Evul mediu, scolasticii vedeau în orice literă a alfabetului ebraic, scrisă posibil dintr-o eroare, într-un loc neobișnuit, un semn. O profeție. De cele mai multe ori, concluzia era că cineva încearcă să corupă textele sacre ca să ascundă profeția. O vulpe materializată în fantomele evreilor expulzați după așa-zisul proces al Talmudului din 1240. În Anglia lui King, care aparține vremurilor trecute, prezente și, din păcate, dacă nu vom fi atenți, posibil și viitoare, profețiile sunt la fel de obscure și Bloor, asemenea scolasticilor medievali, se luptă să le tălmăcească. Este o luptă pe care o va pierde până la sfârșit, pentru că acest personaj, interpretat cu talent de Dan Pughineanu care nu dezamăgește nici de această dată, este un personaj plin de convulsii și contradicții, în care fanatismul autoritar se luptă cu vulnerabilități pe care nu poate să și le reprime. Cea mai mare vulnerabilitate este pericolul de a se îndrăgosti. Fără să înțeleagă prea bine ce înseamnă asta. Într-o lume a fricii și a minciunii, dragostea este dușmanul de moarte al întunericului. Așa că mai bine să dăm vina pe vulpi și pe slăbiciuni decât să iubim.

Foxfinder este o poveste despre întuneric, în care până și dragostea s-a refugiat într-un loc cenușiu și nesigur. Iubirea dintre cei doi soți Covey rămâne în aceeași zonă gri în care sexualitatea este reprimată și înlocuită de coșmaruri și vinovății. Samuel (interpretat cu candoare de un Bogdan Nechifor care aduce cu el ceva din inocența și cruzimea personajului din Solaris în pitorescul tulburat al fermierului englez) fuge de soția lui (Dana Marineci într-un joc echilibrat, dar cu mai puțin relief decât mă obișnuisem la celelalte roluri), care încearcă să îmblânzească inchizitorul căutător, să-și îmblânzească soțul, să-și îmblânzească prietena, să îmblânzească vulpea care nu există, dar, dacă, totuși… Judith pare expresia resemnării, în contrapartidă cu toate celelalte personaje ale piesei și în primul rând cu propriul ei soț care fuge de această înțelepciune resemnată, dar și de el însuși, pentru a nimeri până la urmă în vizuina vulpii, în locul lui Bloor. Răsturnarea de situație din final ne arată cât de fragili suntem și cât de ușor putem cădea în capcana autoamăgirii, acolo unde sunt implicate mecanisme de autoapărare peste care tronează, mai presus de toate, frica. Dublată de ignoranță, poate să ne împingă spre fapte abominabile.

Singura contrapondere în întunericul lumii pe care o închipuie piesa este Sarah Box, construită din linii abrupte, tragi-comică, singura care are curajul adevărului, ceea ce o face să fie prezența antitetică a revoltei, în opoziție cu familia Covey. Iar aici nu pot să nu subliniez prezența Oanei Predescu care face mai mult decât un rol. Spuneam cândva despre ea că este cameleonică. Este mai mult de atât, e un fenomen! Greu de recunoscut pentru cei care au văzut-o și în alte piese pe scena Teatrului Excelsior, Oana demonstrează că este o actriță completă. Jocul ei nu se oprește doar la față sau la voce sau la mâini. Tot corpul ei este prezent în arhitectura rolului. Joacă cu toracele, cu spinarea, cu picioarele, fiecare mișcare aduce o nouă parte a corpului în joc. Cred că, dacă am putea vedea, am constata că joacă până și cu degetele de la picioare. Oana Predescu se topește pe scenă și în locul ei o vedem doar pe Sarah Box. Trebuie să recunosc că ea a fost revelația serii pentru mine și nu-mi mai amintesc, încă din copilărie, să fi rămas cu gura căscată, astfel transpusă în fața unui personaj interpretat de un actor.

Nu vreau să trec cu vederea nici regia lui Cristi Juncu sau coloana sonoră, realizată de Cristina Juncu, despre care am mai amintit atunci când am vorbit de corul căutătorilor de vulpi care contribuie mult la atmosfera de gotic a piesei. Combinația de solemn a muzicii cu absurdul versurilor generează un efect de comic sumbru, generator de piele de găină. După cum, dacă tot suntem aici, trebuie pomeniți cei trei căutători de vulpi, interpretați de Visarion Udatu, Iulian Sfircea și Andrei Ionescu, ale căror voci și prezență aduc fantoma Inchiziției pe scenă. De asemenea, scenografia, cu decorul minimalist și jocul de lumini mai degrabă sugerate, pentru că personajul principal rămâne întunericul, alături de alternarea turnantelor care schimbă decorul de la o scenă la alta, dau o dinamică vizuală, menită să țină alertă atenția spectatorului și să mărească tensiunea.

Foxfinder nu e o piesă confortabilă. Optimismul este mai degrabă absent într-o lume care pare să ruleze la nesfârșit mituri fondatoare ale urii, intoleranțe, stereotipuri și fanatisme. Este mai degrabă un semnal de alarmă asupra felului în care putem sfârși. Punerea în scenă de la Excelsior, în regia lui Cristi Juncu, reușește să scoată în evidență tema centrală a pericolului extremist, a imaturității unei societăți care, deși numără peste două mii de ani, nu reușește să iasă din Epoca Întunecării. În anul în care a apărut piesa, Michael Billington scria în The Guardian că este ”o piesă unică și frapantă, care te bântuie mult după ce ai văzut-o… cea mai convingătoare piesă nouă pe care am văzut-o în acest an”. În 2024, treisprezece ani mai târziu, cele spuse de el rămân valabile.