România pompează bani în proiecte, nu apă în lacuri: povestea celor 291,5 MW de stocare care nu stochează
România are pe hârtie 291,5 MW de hidrocentrale cu pompaj. În realitate, avem aproape zero capacitate de stocare prin pompaj. România este campioană la o disciplină în care nu există competiție: construim capacități energetice pe hârtie și apoi ne comportăm ca și cum ele ar produce efectiv ceea ce scrie în proiecte și în comunicatele de presă.
În statisticile oficiale apar 291,5 MW de capacități hidroenergetice cu pompaj. Tradus în limbajul sistemului energetic, ar putea însemna aproximativ 1.500 MWh de capacitate de stocare. O cifră deloc neglijabilă pentru România. Numai că există o mică problemă: cea mai mare parte a acestei capacități este, practic, inutilizabilă în regim de stocare prin pompaj.
Să ne întoarcem în 2014.
Atunci, Hidroelectrica inaugura cu surle și trâmbițe ceea ce era prezentat drept „prima Amenajare Hidroenergetică cu Acumulare prin Pompaj din România”. Cinci hidrocentrale de pe Oltul Inferior – Ipotești, Drăgănești, Frunzaru, Rușănești și Izbiceni – fuseseră retehnologizate pentru a putea funcționa în regim reversibil, pompă-generator. Capacitatea totală instalată era de aproximativ 200 MW, iar investiția ajunsese la circa 400 de milioane de euro.
Discursul oficial era pe măsură. România făcea „istorie”, intra pe „harta energetică a Europei”, iar proiectul urma să demonstreze că țara noastră poate intra în era modernă a stocării energiei. Remus Borza, administratorul judiciar al Hidroelectrica la acel moment, și ministrul Energiei, Răzvan Nicolescu, vorbeau despre importanța strategică a investiției și despre modelul pe care aceasta îl putea reprezenta pentru proiectul de la Tarnița-Lăpuștești.
Planul era simplu și logic: ziua, hidrocentralele produc energie; noaptea, când energia este mai ieftină, apa este pompată înapoi pentru a putea fi utilizată ulterior. Urma o perioadă de teste, după care trebuia luată o decizie privind exploatarea comercială.
Au trecut însă nu câteva luni, ci 12 ani. Și aici începe partea cu adevărat interesantă.
Astăzi, în 2026, același ansamblu de instalații nu reprezintă soluția de stocare prin pompaj pe care România o anunța triumfal în 2014. Cei aproximativ 200 MW de pe Oltul Inferior există pe hârtie și, sperăm, fizic, dar nu funcționează în regim de stocare prin pompaj în maniera în care sistemul energetic românesc ar avea nevoie de ei.
Motivul este unul aproape absurd pentru o investiție de asemenea dimensiune: configurația sistemului hidrotehnic nu permite o exploatare economică eficientă în actualele condiții. Rentabilitatea regimului de pompaj ar depinde de realizarea centralei de la Islaz, proiect care apare cu termen de finalizare în jurul anului 2030 în documentele de planificare energetică.
Cu alte cuvinte, am cheltuit sute de milioane de euro pentru o instalație care trebuia să rezolve o problemă a sistemului energetic, iar acum ni se explică faptul că ea va deveni cu adevărat utilă când vom mai construi ceva.
Poate peste patru ani!
Până atunci, celebrele turbine reversibile nu rezolvă problema fundamentală pentru care au fost prezentate: stocarea energiei.
Și povestea devine și mai greu de digerat: Pe aceleași lacuri, Hidroelectrica a început să ia în calcul și să instaleze panouri fotovoltaice plutitoare. Adică mai investim o dată pentru a produce energie într-un sistem hidroelectric în care avem deja instalații de pompaj care nu pot fi utilizate eficient pentru stocarea energiei.
Este imaginea perfectă a modului în care România își construiește politica energetică: investiții succesive, proiecte prezentate drept strategice, inaugurări cu discursuri patriotice și, după ani de zile, când avem nevoie, descoperim că sistemul nu funcționează așa cum ne-am imaginat.
Problema nu este că tehnologia de pompaj ar fi proastă. Dimpotrivă. Într-un sistem electric dominat tot mai mult de producție variabilă din eolian și fotovoltaic, hidrocentralele cu pompaj sunt una dintre cele mai mature soluții de stocare la scară mare.
Problema este că nu este suficient să ai turbine reversibile. Trebuie să ai și infrastructura hidrotehnică, diferența de nivel, volumele de apă, profilul de consum, volatilitatea prețurilor și, mai ales, arhitectura întregului sistem care să permită exploatarea economică a pompajului.
Noi am făcut lucrurile invers: am pus pompa și generatorul înainte să ne asigurăm că avem sistemul care să le facă rentabile.
Iar după 12 ani avem ceea ce știm să producem cel mai bine: o capacitate energetică impresionantă în comunicate și mult mai puțin impresionantă în realitate.
Și nenorocirea nu se oprește aici. Pentru că cei aproximativ 200 MW de pe Olt nu sunt toată povestea. Pe hârtie, România mai are încă 91,5 MW în instalații hidroenergetice cu pompaj. La Lotru – prin stațiile Petrimanu, Jidoaia și Lotru-Aval – apar 61,5 MW, la Gâlceag, în județul Alba, încă 20 MW, iar la Săcuieu, în județul Cluj, alți 10 MW. Cu alte cuvinte, mai avem aproape 100 MW pe care îi putem trece frumos în statistici, în prezentări și în strategii naționale. Problema este aceeași: cât din această capacitate poate fi folosită efectiv astăzi pentru ceea ce numim stocare prin pompaj? Iar dacă punem lângă cele aproximativ 400 de milioane de euro cheltuite pe amenajarea de pe Olt și costurile aferente retehnologizării și modernizării acestor instalații – inclusiv contractul de aproape 98 de milioane de euro pentru stațiile de pompare Petrimanu, Jidoaia și Lotru – nota de plată depășește jumătate de miliard de euro. Aproape 500 de milioane de euro investiți într-o capacitate de stocare pe care România o invoca acum 12 ani când își lauda sistemul energetic, dar pe care trebuie să o privim cu mult mai multă atenție atunci când întrebăm simplu: câtă energie putem stoca efectiv, când avem nevoie de ea? Pentru că între „avem 291,5 MW de pompaj” și „avem 291,5 MW disponibili pentru stocare” este exact diferența dintre o statistică frumoasă și un sistem energetic funcțional.
291,5 MW pe hârtie. Aproximativ 1.500 MWh de stocare dacă am socoti cifrele din documente. Dar când sistemul energetic are nevoie efectiv de stocare, întrebarea nu este câți megawați avem în statistici.
Întrebarea este simplă: câți dintre ei pot fi folosiți, acum, atunci când avem nevoie de ei?
Iar răspunsul este cel care ar trebui să ne dea serios de gândit.
Au inaugurat pompajul, au cheltuit banii și apoi au uitat să întrebe dacă funcționează
Întrebarea trebuie pusă direct, fără perdea și fără limbaj de lemn administrativ: cine răspunde pentru faptul că România a băgat sute de milioane de euro într-o capacitate de pompaj despre care, încă din momentul inaugurării, exista recunoașterea publică faptului că nu este rentabilă?
Primii care trebuie să răspundă sunt cei care au aprobat, contractat și plătit retehnologizarea. Și aici avem un element pe care nu-l mai putem ascunde după ani de tăcere. În mai 2014, chiar Remus Borza, administratorul judiciar al Hidroelectrica și unul dintre oamenii care au participat la inaugurarea instalației, spunea public că retehnologizarea celor cinci hidrocentrale ajunsese la 400 de milioane de euro, față de 123 de milioane de euro cât fusese valoarea inițială a contractului cu compania germană Andritz. Mai mult, Borza afirma că, din cauza costurilor de amortizare, centralele nu vor fi rentabile în urma modernizării și că există riscul ca funcția de pompaj să nu poată fi utilizată. Aici nu mai vorbim despre o concluzie formulată după 12 ani într-o analiză. Vorbim despre o avertizare făcută de un oficial chiar în momentul inaugurării.
Și atunci apare întrebarea care ar trebui să-i urmărească pe toți cei care au avut responsabilitate în această poveste: dacă știai, tu stat român, că în 2014 că investiția costase de peste trei ori mai mult decât valoarea inițială și că amortizarea putea face imposibilă exploatarea economică în regim de pompaj, de ce ai inaugurat-o drept un „moment istoric”?
Mai mult, de ce nu s-a oprit atunci problema la o analiză serioasă a investiției? A anunțat cineva Procuratura?
În 2014, s-a convenit ca cele cinci hidrocentrale să funcționeze experimental timp de o lună, tocmai pentru a se determina costurile reale și modul în care puteau fi integrate în piață. Ministrul Energiei de atunci, Răzvan Nicolescu, vorbea despre necesitatea pompajului pentru integrarea producției regenerabile și despre utilizarea rezultatelor pentru decizia privind proiectul Tarnița.
A trecut însă luna. A trecut anul. Au trecut cinci ani. Au trecut zece. Acum au trecut doisprezece.
Și unde este concluzia? Unde este răspunderea? Unde este raportul care să spună cine a greșit, cât a costat greșeala și ce facem cu investiția? Acționarii de pe bursă din H2O știu de această problemă?
În locul unei asemenea clarificări, România a ales soluția clasică: tăcerea administrativă.
Al doilea nivel de responsabilitate aparține decidenților politici și managementului companiei din acea perioadă. În ziua inaugurării, Răzvan Nicolescu declara că România avea, „într-o manieră operațională”, 200 MW prin pompaj și că momentul era unul „istoric”.
Astăzi știm că realitatea era infinit mai complicată.
România nu avea o capacitate de stocare funcțională în sensul în care avea nevoie sistemul. Avea niște turbine reversibile integrate într-o configurație hidrotehnică care nu le permitea să ofere ceea ce promitea discursul politic. Iar problema fundamentală – realizarea cascadei și a amenajării de la Islaz – a rămas nerezolvată.
Asta este diferența dintre o inaugurare și o investiție energetică funcțională.
O centrală nu devine strategică pentru că tai panglica. Devine strategică atunci când poate fi exploatată eficient, când produce valoare pentru sistem și când își justifică economic investiția.
În cazul de față, România a avut panglica. A avut discursul. A avut comunicatul de presă PR-istic. A avut cei 200 MW în statisticile oficiale. Dar nu a avut ceea ce era esențial: serviciul energetic pentru care a plătit.
Și există o întrebare și mai grea: cine a verificat diferența dintre 123 și 400 de milioane de euro?
O asemenea diferență nu poate fi tratată ca o simplă variație de cost într-un proiect de infrastructură. Vorbim despre aproximativ 277 de milioane de euro peste valoarea inițială. Vorbim despre bani publici și despre o companie, pe atunci, 100% de stat. Vorbim despre o investiție care trebuia să producă un avantaj strategic pentru sistemul energetic.
Dacă există explicații tehnice, economice sau contractuale pentru această explozie de costuri, ele trebuie prezentate public. Dacă nu există, atunci cineva trebuie să răspundă!
Iar dacă au existat suspiciuni privind modul în care au fost realizate anumite retehnologizări, ele nu pot fi îngropate în sertarele instituțiilor doar pentru că au trecut anii.
Dar problema nu este doar trecutul. Este și prezentul! România are astăzi nevoie disperată de flexibilitate și stocare. Avem tot mai multă producție eoliană și fotovoltaică, avem perioade cu supraproducție și prețuri până la negative, urmate de perioade în care sistemul are nevoie rapid de energie și prețuri explodate. Într-un asemenea sistem, pompajul hidro nu este un moft tehnologic. Este infrastructură strategică.
Și tocmai aici absurdul devine complet. În loc să avem de 12 ani o capacitate funcțională de aproximativ 200 MW care să absoarbă energie ieftină și să o redea sistemului atunci când este nevoie, avem o instalație a cărei utilizare în regim de pompaj este limitată de configurația sistemului și care așteaptă, practic, ca alte investiții să-i dea sens. Avem esporturi ieftine la prânz și importuri scumpe seara.
Iar România începe acum să cumpere baterii. Private. Nu pentru că bateriile private ar fi rele. Sunt necesare și vor avea un rol important. Dar este greu de explicat de ce o țară care a cheltuit sute de milioane de euro pe infrastructură hidro de pompaj ajunge, după 12 ani, să caute soluții de stocare în altă parte.
Și nici măcar cei 200 MW de pe Olt nu reprezintă întreaga poveste.
Pe hârtie, cum am mai spus, România mai are încă 91,5 MW de instalații de pompaj: aproximativ 61,5 MW în zona Lotru – Petrimanu, Jidoaia și Lotru-Aval –, 20 MW la Gâlceag, în Alba, și 10 MW la Săcuieu, în Cluj. Iar în 2025, Hidroelectrica a semnat numai pentru retehnologizarea stațiilor Petrimanu, Jidoaia și Lotru-Aval un contract de 97,88 milioane de euro fără TVA.
Adică mai apar bani spânzurați. Alți bani. Alte retehnologizări. Alte contracte.
Și din nou apare întrebarea fundamentală: câtă capacitate de stocare efectiv utilizabilă cumpără România cu toate aceste sute de milioane de euro?
Dacă adunăm investiția de aproximativ 400 de milioane de euro de pe Olt cu aproape 100 de milioane de euro pentru retehnologizarea celor trei stații de pompare de la Lotru, ajungem deja la ordinul de mărime de jumătate de miliard de euro. Și nici măcar nu am pus în calcul toate costurile istorice ale celorlalte instalații.
Așadar, nu mai este suficient să spunem că România „are pompaj”. Trebuie să spunem cât pompaj funcționează, cât poate stoca, cât poate restitui sistemului, cu ce randament și la ce cost.
Pentru că altfel riscăm să repetăm exact aceeași greșeală. Să construim ceva. Să inaugurăm. Să raportăm capacitatea. Să cheltuim banii. Și peste zece ani să descoperim că instalația există, dar sistemul pentru care a fost construită nu o poate folosi. Aceasta nu mai este doar o problemă tehnică. Este o problemă de responsabilitate publică. Este o problemă penală!
Cine plătește nota de plată?
Cei aproximativ 400 de milioane de euro cheltuiți pentru retehnologizarea sistemului de pe Olt nu s-au evaporat. Sunt bani reali, transformați în investiții, amortizări, costuri financiare și costuri de exploatare care se regăsesc, într-o formă sau alta, în economia Hidroelectrica și, în final, în costul energiei și în eficiența sistemului energetic.
Iar dacă adăugăm și celelalte investiții în instalațiile de pompaj, inclusiv aproape 100 de milioane de euro pentru retehnologizarea stațiilor Petrimanu, Jidoaia și Lotru-Aval, ajungem deja la ordinul de mărime de jumătate de miliard de euro.
Jumătate de miliard de euro! Pentru ce? Pentru o capacitate despre care România continuă să o ascundă prin niște hârtii dintr-un sertar care spun că o are, dar pe care sistemul energetic nu o poate utiliza în condițiile în care ar avea cea mai mare nevoie de ea.
Aici este adevărata dimensiune a scandalului! Nu faptul că o investiție a fost scumpă. Ci faptul că, după 12 ani, nu avem serviciul energetic pentru care am plătit.În 2014 ni se spunea că România va avea „la dispoziție într-o manieră operațională” 200 MW prin pompare.
În 2026 ni se spune că „caracteristicile operaționale nu permit o exploatare rentabilă în modul de pompare”.
Între cele două propoziții sunt 12 ani. Sunt sute de milioane de euro. Și este o întrebare la care nimeni nu pare să vrea să răspundă: cine își asumă eșecul?
Pentru că sistemul energetic nu poate funcționa cu promisiuni. Nu poate echilibra rețeaua cu comunicate de presă. Nu poate absorbi energia produsă în exces cu panglici tăiate la inaugurări. Și nu poate face stocare cu megawați care există doar în tabele.
În 2014, România avea deja nevoie de capacități de flexibilitate. În 2026, nevoia este infinit mai mare. Avem mult mai multe capacități eoliene și fotovoltaice, producția este mai volatilă, diferențele dintre prețurile din timpul zilei și cele din orele de vârf pot fi uriașe, iar costurile de echilibrare ale sistemului devin o problemă strategică.
Exact în acest moment, România ar fi trebuit să aibă la dispoziție infrastructura de pompaj construită cu banii de acum 12 ani.
În schimb, ce facem? Investim din nou!Pe aceleași lacuri apar proiecte cu panouri fotovoltaice plutitoare. Se discută despre baterii. Se caută noi soluții de stocare. Se lansează noi proiecte. Nu este nimic rău în a investi în fotovoltaice plutitoare sau în baterii. Dimpotrivă, sistemul energetic are nevoie de diversificarea tehnologiilor de flexibilitate.
Dar există o întrebare pe care nimeni nu ar trebui să o evite:
De ce trebuie să construim acum alte soluții pentru o problemă pentru care am plătit deja sute de milioane de euro să o rezolvăm în urmă cu 12 ani?
Asta este întrebarea care contează. Pentru că, dacă o investiție publică nu livrează ceea ce trebuia să livreze, problema nu se rezolvă prin a construi încă o investiție peste ea.
Altfel riscăm să intrăm într-un mecanism perpetuu: prima investiție nu funcționează, facem a doua investiție, a doua nu rezolvă complet problema, facem a treia investiție. Și așa mai departe … Fiecare generație de manageri și politicieni trebuie să inaugureze câte ceva! Factura însă rămâne. Rămâne neplătită? Este plătită de companie, de investitorii de la BVB, de consumatori, de economie și, în cele din urmă, de contribuabil.
România nu duce lipsă de proiecte energetice. România duce lipsă de proiecte energetice gândite până la capăt. Nu ne lipsește talentul de a inaugura. Ne lipsește capacitatea de a verifica dacă ceea ce am inaugurat funcționează. Nu ne lipsește capacitatea de a cheltui. Ne lipsește disciplina de a întreba ce primim în schimbul banilor. Nu ne lipsesc strategiile. Ne lipsește răspunderea pentru nerealizarea lor.
Așa se face „istorie energetică” în România. Se anunță proiectul. Se taie panglica. Se fac fotografiile. Se rostesc cuvintele „strategic”, „istoric” și „model pentru Europa”. Apoi proiectul este uitat. Până când sistemul are din nou nevoie de exact ceea ce am plătit deja. Și atunci mai facem un proiect. Mai cheltuim niște bani. Mai tăiem o panglică.
Iar nota de plată o trimitem, ca întotdeauna, aceluiași destinatar: poporul român.
”dacă știai, tu stat român, că în 2014 că investiția costase de peste trei ori mai mult decât valoarea inițială și că amortizarea putea face imposibilă exploatarea economică în regim de pompaj, de ce ai inaugurat-o drept un „moment istoric”?
Pentru că Andritz AG e o companie din aceea austriacă, la care România trebuie să cotizeze. Nu contează cât costă și nu contează dacă folosește sau nu la ceva. Se stabilește suma și România plătește. În zilele noastre urmează Rheinmetall, să mănâncă (sic!) şi gura lui ceva 😀
Fara intrebari,cine cine raspunde,atata vreme cat nu exista Justitie,sa-i cerceteze,ca de condamnat nici vorba.
Și….. Și…..
Unii incompetenți, alții vânzători!
Coana Lia ce păzește?
Din pacate “Coana Lia” II PAZAESTE SI ….ALBESTE”! Sorry : Nu stim … pretul !
„INCOMPETENTA SAU SABOTAJ ?”
Cred ca definitia de mai sus e rezultatul unei definitii mai largi …adica:
– este dovedit (si oricine si poate vedea asta !) ca in Romania s-a creat UN SISTEM politico-economic, premeditat INCOMPETENT, care permite desfasurarea si extinderea larga a IRESPONSABILITATII, si care sa faciliteze exercitarea INFLUENTEI diverselor cercuri de interese economice-interne si externe-, conectate politic, care sa actioneze in consecinta.
– rezultatele acestor actiuni conduc cam la aceleasi efecte ca si un SABOTAJ, dau impresia de sabotaj, dar nu este…DE CE ?…pentru ca toate astea se petrec in cadrul clamat al „pietei libere”, diverselor reglementari, legi sau regulamente. care in multe cazuri, chiar FACILITEAZA acestea de mai sus, in mod „legal”..
Deci, nu suntem bolnavi de gripa (ceea ce semnaleaza autorul mai sus) , suntem bolnavi de cancer…sa vedem cind intram in faza terminala sau intram pe paleative (vine din nou FMI sa ne mai usureze chinul cu niste refoerme pt reducerea datoriei…la care energia va contribui din ce in ce mai mult prin auto-adaugarea sa la lista lunga a produselor importate care ne creeaza deficite !)
Idea cu considerarea pompajului ca fiind miezul problemei este exagerata intentionat. Pentru a analiza corect problema trebuie început cu trecutul de pe vremea lui Ceaușescu când s-a derulat tema inițială avand ca scop realizarea proiectului care cuprindea și pompajul. Toate încercările au fost o nereușită a proiectului. Ulterior când s-a repus pe tapet proiectul s-a reconsiderat tema din anii 80 care a fost un eșec. Prin urmare trebuie plecat de la început cu considerarea insucceselor din anii 80.
”trecutul de pe vremea lui Ceaușescu (…)Toate încercările au fost o nereușită a proiectului.”
Hai să nu rescriem istoria. Pe vremea lui Ceaușescu exista o anumită logică: Tarnița-Lăpuștești ar fi urmat să funcționeze împreună cu Cernavodă, folosind pentru pompaj energia produsă în timpul nopții. Atât timp cât U1 a intrat în exploatare comercială abia în 1996, nu au existat niciun fel de ”încercări” în anii ’80. Pentru că nu exista deloc energia respectivă.
”Prin urmare trebuie plecat de la început cu considerarea insucceselor din anii 80.”
Ca să agităm mâlul în apă până nu se mai vede nimic, așa e? Singurul ”insucces” din anii ’80 este întârzierea cu care a intrat în funcțiune Cernavodă, U2 abia în 2007. Ce sens are să pierdem vremea în discuții sterile despre anii ’80? Pentru ca băieții deștepți din energie să continue să producă bani astăzi?
„cine a verificat diferența dintre 123 și 400 de milioane de euro?” !!!
Să fim sobri. E numai de 3x mai mult.
In momentul de față recordul absolut in sistemul de pompat bani i-l deține „trenul glonț” Shinkansen de Făurei a cărui modernizare de cale ferată, deja electrificată, de 40 km până la Buzău, costă 150 milioane euro, în condițiile in care, la un an distanță, de la Buzău la Făurei linia a costat numai 12 milioane. Adică de 3×4= 12x mai mult.
Valoarea orientării politice contează!
https://ziare.com/cale-ferata/faurei-buzau-diferenta-investitii-usr-drula-psd-grindeanu-1719559
Dle Pacuraru aveti mare dreptate, dar ramaneti cu aceasta. Jaful Romaniei, pornit cu asa zisele privatizari si actiuni ipocrite date populatiei. Cand au secat privatizarile, au trecut reped la investitii directe false dar pe bani multi. Si acesta dat de dv.se inscrie in aceasta hotie. Dar fenomenul apare in toate domeniile si a fost agreat de toate partidele. Iar justitia a avut si are partea ei.
Poate că sistemele cu pompare sunt prea complexe și prea costisitoare pentru a merita investițiile. Poate că apar probleme și după ce se finalizează restul lucrărilor necesare, te poți trezi că sistemul tot nu este rentabil economic. Pe de altă parte, fără a fi o soluție miraculoasă, astfel de investiții ar trebui făcute cu capital privat, dacă reușește proiectul, păstrează profitul, dacă nu, acoperă din banii lor pierderea. Când statul face investiții, apar genul acesta de riscuri, nu știe nimeni dacă proiectul va fi rentabil. Acum 10-20 de ani, sau mai mult, nu aveai alternativă, dar acum e mai sigur să investești în baterii, cu bani privați. Iar acum, nu garantez că un sistem cu pompaj, excelent proiectat, poate stoca energia produsă de fotovoltaice în 6-8 ore și să o reintroducă în sistem în 3-4 ore, și să iasă pe prifut. Zilele trecute, bateriile au asigurat, la oră de vârf, circa 700 de MW, similar unui reactor de la Cernavodă. Iar puterea instalată în baterii și capacitatea de stocare cresc rapid, sunt testate și ieftine. Nu văd de ce ar trebui aruncați alți bani în groapa existență, în loc să ne concentrăm pe ceva ce merge.
”astfel de investiții ar trebui făcute cu capital privat, dacă reușește proiectul, păstrează profitul, dacă nu, acoperă din banii lor pierderea.”
Numai statul face asemenea ”investiții”, niciodată capitalul privat. Pe înțelesul oricărui elev de liceu: fiecare MWh obținut dintr-o hidrocentrală cu pompaj necesită 1,4 MWh consumați. Iar un model clasic de funcționare, la cele care există deja în țările cu apă caldă, presupune ca hidrocentrala să termine apa în 6 ore. Numai statele finanțează asemenea pierderi, nimeni altcineva.
Într-un exemplu clasic din UK, hidrocentrala cu pompaj Dinorwig din Snowdonia funcționa împreună cu o termocentrală, nu cu eoliene și nici cu panouri solare. Pentru că vântul poate să nu bată deloc, timp de 3 zile la rând, iar cerul poate fi înnorat și câte 3 săptămâni la rând, în ianuarie-februarie. Hidrocentralele cu pompaj sunt o falsă soluție pentru eoliene și fotovoltaice. România le are de 12 ani, da? De ce nu le folosește? Pentru că nu se justifică.
Producția excedentară de la eoliene și fotovoltaice se exportă la prețuri ridicole, pentru că așa se obțin totuși niște bani. La hidrocentrala cu pompaj ai terminat apa în 6 ore și nu mai obții nimic.
Peste maxim 10 ani, dar cu siguranta mult mai puțin, aceste baterii vor ajunge la sfârșitul vieții în același timp. Bateria este buna dar nu trebuie sa fie unica tehnologie. Producție în banda asta e nevoie, România nu este doar casa pensionarilor cărora trebuie sa asiguri un bec si frigiderul este si economia care trebuie sa consume puternic pe timp nelimitat si continuu..
Din pacate azi in Romania sun multi „super experti” care n-au lucrat o ora intr-o centrala sau statie de transfer, care nu stiu cum se acopera curba de sarcina si care sunt plimbati de la o televiziune la alta, de la un podcast la altul si care, nefiind contrati de specialisti sunt luati de mari guru. Iar apoi ideile lor promovate ca mari adevaruri. Nici cei ce le pun intrebari nu se pregatesc sau nu stiu, dar nici nu cheama pe altii care sa-i contreze. Daca le spui ca grupul de la Iernut de 450 MW trebuia sa mearga din 2020-2021 se fac ca n-au auzit. Daca-i intrebi cu ce vor inlocui de la anul grupul 1 de la Cernavoda care face 30 de ani si trebuie scos in reparatie iar dau din umeri. Daca ii intrebi cit dureaza oprirea grupului 1 iar dau din umeri. EI o tin pe a lor, acum bateriile. Pina acum au fost solarele si eolienele. Acum bateria… Si stii citi d-astia sunt pe „piata” in Romania? Mai mult decit iti inchipui. Despre carbune sa n-auda, desi adevarul este ca exista rezerve pentru sute de ani de carbune. SI exista tehnologii pentru noxe si altele. Dar ei pun certificate de CO2 sa le faca si mai greu accesul. Dar ei ipotecheaza energia pe gaz, desi nu se stie cit timp este gaz in Marea Neagra.
”Zilele trecute, bateriile au asigurat, la oră de vârf, circa 700 de MW, similar unui reactor de la Cernavodă.”
”Zilele trecute” era august. Ce predicții se pot face pentru ianuarie-februarie? Încât timp se încarcă bateriile și cât timp pot furniza energie?
Am făcut teste pe cont propriu, timp de 3 ani la rând, iar bateriile care au nevoie de două zile însorite ca să se încarce la 100%, au nevoie de 10 zile înnorate pentru a atinge același nivel. Plus că nu pot fi descărcate mai jos de 25% fiindcă se deteriorează și trebuie înlocuite.
corect, asta vad si eu la mine cu graficul de productie (sunt prosumator cu un fronius de 5kw din 2022), de la 1.2mwh produsi intr-o iunie foarte buna (toate lunile mai iunie iulie august sunt peste 1 mwh), apoi septembrie 700-800 mwh noiembrie pe la 400 media, si decembrie ianuarie – de la 120mwh max 360mwh intr-o ianuarie, 0. Anul trecut din 15 octombrie puteai avea mama stocarii – nu aveai ce sa stochezi in baterii, au fost si cate 3 saptamani fara soare, nu a fost vant, apa la fel cu seceta cronica etc
@dl.Sorin,
Si dvs. si cei mai multi dintre comentatori, nu inteleg rostul stocarii, la ce e buna si de care trebuie. Stiinta system planning (pentru ca e o stiinta) spune asa:
– trebuie stocare la nivel TSO (Transport System Operator) si stocare la nivel DSO (Distributed System Operator). Sunt 2 „piete” diferite. TSO pastreaza in general echilibrul transfrontalier la nivel de sistem general, iar DSO pastreaza echilibrul la nivel local
– nu va luati dupa ce zice Busoi….pe el intrebati-l despre colesterol si glicemie nu despre stocare
– mai departe: pe. TSO centralele CHEAP, prin definitie sunt (trebuie) sa fie de capacitati in general mari (azi, trafcul transfrontalier depaseste cu mult 1000 MW. Celebra Tarnita este foarte economica – daca am fi avut-o, si iarasi in general, e o prostie sa spuna cineva ca nu e economica (sunt analize/am facut pina si eu, cu modele specifice…nu mai discutam acum). O astfel de centrala o construiesti si o ai 80 de ani, cel putin. Sa nu uitam ca astazi, pe plan mondial, cele mai mari capacitati de stocare (peste 90%) sunt cele de CHEAP ! (China este de departe pe primil loc, cit SUA si UE la un loc !). Un CHEAP care are viata de cca 80 de ani (uitati-va la Portile de Fier….un asset amortizat care si astazi, mai ales astazi, face o gramada de bani).
– mai departe pe DSO: Bateriile electrice servesc local (echiliobrul local !) si cu cit sunt mai multe (granular) riscurile de dezechilibre, paradoxal, cresc si ele, fara un management integrat al acestora (asta inca Romania nu a desxcoperit-o inca, dar, mai avem timp sa invatam.) Imaginati-va diverse DSO-uri, cu capacitati de stocare diferite SI INTERESE DIFERTIE, cit de usor se pot incurca intre ei, pot aparea „conflicte”, etc., daca nu e „unul mare deasupra lor”.
Poanta cea mai tare este ca in timp ce un CHEAP traieste 80 de ani, in acest timp, schimbam vreo 5 generatii de baterii electrice – alti bani alta distractie- plus balamucul „cum sa scapi de ele” ca-s poluante ca dracu, de stau francezii acum cu ele si nu stiu ce sa faca.
Bottom line: te apuci de stocare de sus in jos, nu de jos in sus …adica, faci 1-2 stocari mari la nivel TSO , adica vrei nu vrei de ex. 2 Tarnite, si apoi restul…faci baterii elecrtrice cite vrei.
NOTA: nu uitati ca Bulgaria are stocare CHEAP, mare si mai au si in constructie inca 1 CHEAP mare (pe fonduri UE) , si apoi au introdus Baterii mici-electrrice, dar nu se stie ca grosul e reglat de CHEAP mari in relatia cu RO, iar bateriile electrice mai mici isi fac treaba lor local….
Daca nu ma credeti, intrebati-l pe Busoi
”centralele CHEAP, prin definitie sunt (trebuie) sa fie de capacitati in general mari (azi, trafcul transfrontalier depaseste cu mult 1000 MW. ”
Dacă o turbină generează 200 MW în funcționare normală și consumă 240 MW în regim de pompaj, atunci orice centrală CHEAP (*) o să fie multiplu de 200 MW și atât. Nu e nevoie să construiești o centrală cu 5 turbine, când la Tarnița nu ai apă nici măcar pentru 3.
”sunt analize/am facut pina si eu, cu modele specifice… ”
Foarte bine, scrie rezultatele aici, cu mânuța hand: câtă apă trebuie urcată din lacul de jos în lacul de sus la fiecare ciclu complet? Pentru câte ore de generare îți ajunge acea apă, de unde iei respectiva apă și care sunt taxele din RO pentru apa uzinată de hidrocentrale.
E plină lumea de proiecte fanteziste, care ar funcționa în Japonia sau în Elveția, dar nu la taxele din România și nu la cantitatea de apă disponibilă pe Someșul Cald. ”Reînvierea” Tarnița-Lăpuștești a fost șmenul lui Victor Ponta cu chinezii, banii publici trebuiau să-i aloce România și UE, dar să-i încaseze chinezii la Sinohydro.
(*) acronimul CHEAP e o mare mizerie propagandistică. Hidrocentralele cu pompaj produc 35-40% pierderi by design. Dacă un deținător privat de parcuri fotovoltaice și/sau eoliene vrea să-și construiască așa ceva, n-are decât. Dar nu e treaba statului să îngroape bani în așa ceva.
Nea Haralde, ai lipsuri
– la Tarnita e lac jos si lac sus…deci cam e ciclu cam inchis,…iar riul doar completeaza
– pompez sus de 1000 MW si generez la vale 850 MW (care e problema ta ?)….cea mai eficienta cetrala de cogenerare are tot cam 85%….iar cel mai eficient ciclu combinat are 50 %…care e problema ta, din nou !)
– Bateriile Li-Ion au eficienta 85-90 %…ce mare scofala…de ex. numai inergia lipsa face toti banii
-CHEAP tine si 100 de ani, Bateriile trebe schimbate la 10-15 ani….+ pierderi de eficienta
Ma opresc aici…si nici nu-ti trimit vreo simulare ca n-o intelegi (oricum, am publicat ceva pe aici acu vreo 4 ani…inainte sa vina Busoi la putere sa ne zica ca ne trebe baterii)
”pompez sus de 1000 MW si generez la vale 850 MW”
MW înseamnă putere, nu volum de apă. Volumul de apă e acela în mc (metri-cubi). Atât timp cât susții că pompezi putere, pompezi povești nemuritoare, asta pompezi.
Ca să înțeleagă toată lumea problema: același volum de apă poate fi pompat folosind continuu, timp de o oră, o pompă de 200 MW sau folosind continuu, timp de două ore, o pompă de 100 MW. Problema e că apa deja pompată în lacul de sus se evaporă de-acolo. Dispare pur și simplu din sistem și trebuie înlocuită mereu.
Pompele au o anumită putere (în MW) dar ele consumă energie (în MWh). Randamentul hidrocentralei derivă din raportul dintre energia produsă și energia consumată, în MWh. Puterea pompelor e practic nerelevantă, în materie de randament.
Mai departe: pe Someșul Cald sunt deja mai multe hidrocentrale în funcțiune, iar apa e deja captată de pe versanții din jur. O hidrocentrală nouă, intercalată acolo, va reduce căderea de apă la cele deja existente, deci va diminua producția acelora. Scopul promovării Tarnița-Lăpuștești e sifonarea de bani publici.
of,of of, nea Haralde…pompez MWh/h….las-o naibii de energie, credeam ca vorbesc cu ciraci din breasla…iar matale imi vorbesti ca lu Busoi sau Ciolacu….inca odat, las-o naibii !
Apoi, omoriti lumea si prostimea cu evaporarea apei, cu randamente, cu hidrocentrale d epe somes (nu stiu citi kilowati produc astea – pardon…KWh), cu ape de pe versanti care se varsa in strimtoarea Hormuz…prostii….toate astea nu fac nici pe deprate valoarea unui asset de 1000 MW pompare intr-un lac superior de cca 15 mill m3 utili, si o cadere (in jos) de cca 550 m…vezi ce-ti da din cifrele astea folisindu-te de E=mgh si vezi citi Amperi iti rezulta la final. Poanta este ca locatia are caracteristicile dintre cele mai bune pe plan mondial…iti recomand sa citesti pe orice site vrei, si vei vedea ca cei mai tari in lume in domeniu sunt chinezii (cit SUA si UE la un loc), iar Japonezii sunt cei mai tari in turbine reversibile cu turatie variabila, ideale la Tarnita (nu te mai obosesc cume e cu turatia variabila si de ce, si mai ales, ce inertii mari au ! (apropos de Spanish blackout)…
nu te mai lua de maruntisuri,,,,ujita-te la problema mare…si mai intreaba-te de ce sunt elvetienii atit de prosti sa faca gigantul de 3000 MW PHP…si mai intreaba-te de ce Bulgarii au deja 800 MW pompare demult si mai fac una pe bani PNRR cu UE…pina si sirbii fac Djerdap…iar noi doi stam si batem cimpii, impreuna cu Busoi si Ciolacu
Domnule Dragostin, eu personal nu resping apriori ideea. Până la urmă în condițiile în care avem segmente orare în care avem excedent de electricitate, randamentul nici măcar nu contează prea mult, devreme ce pot pompa apa cu preț zero la deal nu conteză decât întrebarea dacă există și alte modele cu randament mai bun. Critica mea, principială, e legată de faptul că situația sistemului s-a schimbat; la momentul apariției proiectului acesta era o rezervă pentru Cernavodă. Din ce văd eu (ca amator cât de cât avizat) această utilizare nu prea se mai justifică. Opinia mea e că (în ciuda criticilor) , pentru alternanța zi/noapte și pentru intervenții de urgență de câteva ore bateriile vor prelua acest task în curând. Am văzut zilele trecute pe site-ul SEN puteri instantanee de 600MW pe stocare, din care probabil mare parte sunt prosumatori. Evident sunt niște probleme tehnice cu prosumatorii, ei sunt în rețeaua locală, dar asta nu înseamnă că nu se pot face, și unele sunt deja în lucru, stații mai mari care să fie direct dispecerizabile. În final și prosumatorii vor trebui dispecerizați, o dată ce Transelectrica o să admită că nu îi poate elimina o să apară și soluțiile. Și atunci mi se pare că un astfel de proiect s-ar justifica doar în condițiile în care ar putea debita energie timp de mai multe zile, să zicem o săptămână, în care de pildă nu ar fi nici soare nici vânt, sau ca acum, ai avea o lipsă in sistem pe o perioadă mai îndelungată. Altfel costurile inițiale cam minează proiectul… Deci întrebarea e simplă: nu mă interesează randamentul ci dacă lacul e suficient ca să țină măcar o săptămână , la o putere semnificativă . Aici ar fi o „nișă” pe care ar putea să se justifice. Nu am mai zis de faptul că pentru alternanța zi/noapte Hidroelectrica își modulează producția și acum, din lacurile existente, aici nu prea văd oportunitate.
”Japonezii sunt cei mai tari in turbine reversibile (…) de ce sunt elvetienii atit de prosti sa faca gigantul de 3000 MW PHP”
Am explicat deja asta :
”E plină lumea de proiecte fanteziste, care ar funcționa în Japonia sau în Elveția, dar nu la taxele din România și nu la cantitatea de apă disponibilă pe Someșul Cald.”
https://www.contributors.ro/incompetenta-sau-sabotaj-stocarea-pe-hartie-prin-hidrocentrale-cu-pompaj-de-jumatate-de-miliard-de-euro/#comment-686962
Organizează un grup de investitori privați și nu mai pune la cale tot felul de blestemății pe bani publici.
”hidrocentrale d epe somes (nu stiu citi kilowati produc astea”
Hidroelectrica știe și nu are nimic de ascuns:
https://www.hidroelectrica.ro/article/37
”Amenajarea Hidroenergetica a Somesului Mic, judetul Cluj (C.H.E. Mariselu, C.H.E. Tarnita, C.H.E. Somesul Cald, C.H.E. Gilau I, C.H.E. Gilau II, C.H.E.Floresti I, C.H.E. Floresti II, M.H.C. Cluj I)”
Toate cele menționate sunt în funcțiune, produc efectiv energie electrică.
Perfect răspunsul. Mie proiectant sau constructor mi-ar fi teamă să mă angajez la o asemenea afacere. Un lac artificial creat la altitudine fără un studiu geotehnic bine susținut de probele din teren ar însemna o inepție. Pe românește cine-mi garantează etanșeitatea acelui lac. Mai ales dacă ținem seama de realizările românesti în domeniu.
NU există incompetență la nivelul ala. Este doar rea intenție, sabotaj, tradare, contracte nescrise, santaj, etc.
Ba da. The Peter Principle
… si de fapt dl. Pacuraru a folosit un termen condescendent/politicos.
Ceea ce a descris dansul in articol se numeste prostie in limbaj colocvial.
Perfect adevărat!
Nemernicii ăștia sunt perfect organizați.
„Statul sunt …ei”!
Dacă la prețuri negative pe multe intervale și multe mii de lei pe altele, nu este rentabil pompajul, nu avem ce comenta. Ne merităm soarta!
La urma urmei, pare-se că totul se reduce la găselnițe de natură lexicală: hoției și jafului, vocabule lipsite
de rafinament, îi fac loc roiuri de proiecte de tot soiul: zumzăie ori încotr-o ai privi, păstorite de trântorii
știuți de toată lumea, dar care se fac nevăzuți ca prin farmec, la mijloc fiind un tărâm fermecat.
Eu am o singură întrebare: cum reușește România să mai supraviețuiască ca nație, cum nu se volatilizează în eter ?
Și la autostrăzi s-a întâmplat la fel. Pe hârtii e plină România de autostrăzi. S-ar încinge GPS-ul dacă ar fi să meargă pe hârtiile României. Nu merge! Așa că mergem noi pe unde putem, bară la bară, în timp ce alții și-au băgat milioanele de euro în buzunar, la schimbul a tot felul de studii, fezabilități, hărți, toate hârtii și stick-uri sortite prafului. Faliment etic. Vorbim singuri pe aici în timp ce altora le cresc vilele pe la Monaco și grădinile de cocotieri de aiurea.
Raspunsul e: da!, adevarul este la mijloc. 50% incompetenta si 50% reavointa dar mascata.
Nu cred ca exista analize de risc cand se aproba astfel de proiecte si celalata jumatate: nu cred ca decidentii acestor solutii adoptate au background energetic. E simplu, Cand aceste conditii se vor indeplini totul va decurge controlat si profesionist. A, si inca un lucru, orice proiect de asa anvergura se face cu un pilot inainte care sa dovedeasca sau sa infirme.
De aceea e mare incompetenta si in aceeasi masura reavointa ministerului-Romania sperie si nu trebuie sa se dezvolte energetic!
sunt doua lucruri total diferite, cei 200mw de pe Olt facuti cu Andritz – aici intr-adevar au umflat devizele initiale, Ca sa functioneze insa bine ar trebui sa stiti ca Oltul inferior a fost proiectat cu 6 trepte, Ipotești Drăgănești Frunzaru Rusănești Izbiceni realizate, si a 6-a treapta Islaz nu a mai fost inceputa niciodata – au mai fost discutii dupa inundatiile din 2014 cand a urcat Dunarea pe Olt si au fost inundatiile cu „personalitati” in costum si cu ministra mediului din vremea aceea, „Fa” – nu cred ca astazi s-ar mai apuca cineva sa o faca.
Nerentabilitatea a ramas de pe vremea lui Borza – erau alte vremuri si alte tarife, poate astazi cand ai 20 de euro la 12.30 si 180 de euro la varful de seara ar fi rentabile
Ideea e ca cei 200 de mw instalati pe Olt sunt singurii folositi similar unei baterii de stocare – ei apa din barajul de jos si o pompezi in cel de sus cand e energie regenerabila de stocat, si cand e varf de sarcina uzinezi apa din barajul de sus si tot asa
Celelalte pe care le mentionati sunt cu totul altceva. In lacul Vidra ajung gravitational (ex din Galbenu) sau prin pompare (ex Petrimanu) apele colectate din raurile din zona. Apa din Vidra cand e uzinata ajunge in lacul Malaia de unde nu mai poate fi pompata inapoi https://www.hidroelectrica.ro/article/23bc55cd-0759-d6fc-ff4d-278848c0037b – complet diferit fata de ce e la Olt
Proiectul Andritz pentru Ipotești–Drăgănești–Frunzaru–Rusănești pare să fi rămas doar pe hârtie. Nu există dovezi că grupurile bulb reversibile au fost vreodată puse în funcțiune. Situația este similară cu eșecul primei retehnologizări de la Porțile de Fier I (1997- 2004). Centralele de pe Olt funcționează în continuare cu regimuri simple, nereversibile, la puteri mici. Hidroelectrica a pivotat spre hibridizare hidro–solar + BESS, abandonând ideea pompajului pe Olt.
Referitor la Stațiile de Pompare Petrimanu, Jidoaia și Balindru: ele fac parte din Amenajarea Hidroenergetică Lotru și este cât se poate de normal ca după aproape 50 de ani de exploatare să fie retehnologizate. Dacă ramurile de aducțiuni secundare prin pompaj nu vor funcționa alimentând lacul Vidra, uzina subterană Ciunget nu va dispune de debit util pentru acoperirea curbei de sarcină.
”Pentru a căuta câteva răspunsuri, “Cotidianul” a stat de vorbă cu Dan Stematiu, profesor universitar emerit, conducător de doctorat la Departamentul de Inginerie Hidrotehnică din Universitatea Tehnică de Construcţii Bucureşti.” https://www.cotidianul.ro/exclusiv-expert-in-inginerie-hidrotehnica-despre-scufundarea-barjelor-in-dunare-frectie-la-picior-de-lemn/ , unde alături de CNE Cernavodă se fac referiri la unele eforturi în mare parte nerealizate din domeniul hidro.
De asemenea merită spicuită o întreagă istorie a SPEEH Hidroelectrica SA scrisă de un fost șef de centrală hidro, în prezent președinte de sindicat. Nicolae Aurariu – Fluviul care urcă muntele. Hidroelectrica, un lider contra curentului
Nicolae Aurariu,18/06/2026, Contributors
https://www.contributors.ro/fluviul-care-urca-muntele-hidroelectrica-un-lider-contra-curentului/#comments