România pompează bani în proiecte, nu apă în lacuri: povestea celor 291,5 MW de stocare care nu stochează
România are pe hârtie 291,5 MW de hidrocentrale cu pompaj. În realitate, avem aproape zero capacitate de stocare prin pompaj. România este campioană la o disciplină în care nu există competiție: construim capacități energetice pe hârtie și apoi ne comportăm ca și cum ele ar produce efectiv ceea ce scrie în proiecte și în comunicatele de presă.
În statisticile oficiale apar 291,5 MW de capacități hidroenergetice cu pompaj. Tradus în limbajul sistemului energetic, ar putea însemna aproximativ 1.500 MWh de capacitate de stocare. O cifră deloc neglijabilă pentru România. Numai că există o mică problemă: cea mai mare parte a acestei capacități este, practic, inutilizabilă în regim de stocare prin pompaj.
Să ne întoarcem în 2014.
Atunci, Hidroelectrica inaugura cu surle și trâmbițe ceea ce era prezentat drept „prima Amenajare Hidroenergetică cu Acumulare prin Pompaj din România”. Cinci hidrocentrale de pe Oltul Inferior – Ipotești, Drăgănești, Frunzaru, Rușănești și Izbiceni – fuseseră retehnologizate pentru a putea funcționa în regim reversibil, pompă-generator. Capacitatea totală instalată era de aproximativ 200 MW, iar investiția ajunsese la circa 400 de milioane de euro.
Discursul oficial era pe măsură. România făcea „istorie”, intra pe „harta energetică a Europei”, iar proiectul urma să demonstreze că țara noastră poate intra în era modernă a stocării energiei. Remus Borza, administratorul judiciar al Hidroelectrica la acel moment, și ministrul Energiei, Răzvan Nicolescu, vorbeau despre importanța strategică a investiției și despre modelul pe care aceasta îl putea reprezenta pentru proiectul de la Tarnița-Lăpuștești.
Planul era simplu și logic: ziua, hidrocentralele produc energie; noaptea, când energia este mai ieftină, apa este pompată înapoi pentru a putea fi utilizată ulterior. Urma o perioadă de teste, după care trebuia luată o decizie privind exploatarea comercială.
Au trecut însă nu câteva luni, ci 12 ani. Și aici începe partea cu adevărat interesantă.
Astăzi, în 2026, același ansamblu de instalații nu reprezintă soluția de stocare prin pompaj pe care România o anunța triumfal în 2014. Cei aproximativ 200 MW de pe Oltul Inferior există pe hârtie și, sperăm, fizic, dar nu funcționează în regim de stocare prin pompaj în maniera în care sistemul energetic românesc ar avea nevoie de ei.
Motivul este unul aproape absurd pentru o investiție de asemenea dimensiune: configurația sistemului hidrotehnic nu permite o exploatare economică eficientă în actualele condiții. Rentabilitatea regimului de pompaj ar depinde de realizarea centralei de la Islaz, proiect care apare cu termen de finalizare în jurul anului 2030 în documentele de planificare energetică.
Cu alte cuvinte, am cheltuit sute de milioane de euro pentru o instalație care trebuia să rezolve o problemă a sistemului energetic, iar acum ni se explică faptul că ea va deveni cu adevărat utilă când vom mai construi ceva.
Poate peste patru ani!
Până atunci, celebrele turbine reversibile nu rezolvă problema fundamentală pentru care au fost prezentate: stocarea energiei.
Și povestea devine și mai greu de digerat: Pe aceleași lacuri, Hidroelectrica a început să ia în calcul și să instaleze panouri fotovoltaice plutitoare. Adică mai investim o dată pentru a produce energie într-un sistem hidroelectric în care avem deja instalații de pompaj care nu pot fi utilizate eficient pentru stocarea energiei.
Este imaginea perfectă a modului în care România își construiește politica energetică: investiții succesive, proiecte prezentate drept strategice, inaugurări cu discursuri patriotice și, după ani de zile, când avem nevoie, descoperim că sistemul nu funcționează așa cum ne-am imaginat.
Problema nu este că tehnologia de pompaj ar fi proastă. Dimpotrivă. Într-un sistem electric dominat tot mai mult de producție variabilă din eolian și fotovoltaic, hidrocentralele cu pompaj sunt una dintre cele mai mature soluții de stocare la scară mare.
Problema este că nu este suficient să ai turbine reversibile. Trebuie să ai și infrastructura hidrotehnică, diferența de nivel, volumele de apă, profilul de consum, volatilitatea prețurilor și, mai ales, arhitectura întregului sistem care să permită exploatarea economică a pompajului.
Noi am făcut lucrurile invers: am pus pompa și generatorul înainte să ne asigurăm că avem sistemul care să le facă rentabile.
Iar după 12 ani avem ceea ce știm să producem cel mai bine: o capacitate energetică impresionantă în comunicate și mult mai puțin impresionantă în realitate.
Și nenorocirea nu se oprește aici. Pentru că cei aproximativ 200 MW de pe Olt nu sunt toată povestea. Pe hârtie, România mai are încă 91,5 MW în instalații hidroenergetice cu pompaj. La Lotru – prin stațiile Petrimanu, Jidoaia și Lotru-Aval – apar 61,5 MW, la Gâlceag, în județul Alba, încă 20 MW, iar la Săcuieu, în județul Cluj, alți 10 MW. Cu alte cuvinte, mai avem aproape 100 MW pe care îi putem trece frumos în statistici, în prezentări și în strategii naționale. Problema este aceeași: cât din această capacitate poate fi folosită efectiv astăzi pentru ceea ce numim stocare prin pompaj? Iar dacă punem lângă cele aproximativ 400 de milioane de euro cheltuite pe amenajarea de pe Olt și costurile aferente retehnologizării și modernizării acestor instalații – inclusiv contractul de aproape 98 de milioane de euro pentru stațiile de pompare Petrimanu, Jidoaia și Lotru – nota de plată depășește jumătate de miliard de euro. Aproape 500 de milioane de euro investiți într-o capacitate de stocare pe care România o invoca acum 12 ani când își lauda sistemul energetic, dar pe care trebuie să o privim cu mult mai multă atenție atunci când întrebăm simplu: câtă energie putem stoca efectiv, când avem nevoie de ea? Pentru că între „avem 291,5 MW de pompaj” și „avem 291,5 MW disponibili pentru stocare” este exact diferența dintre o statistică frumoasă și un sistem energetic funcțional.
291,5 MW pe hârtie. Aproximativ 1.500 MWh de stocare dacă am socoti cifrele din documente. Dar când sistemul energetic are nevoie efectiv de stocare, întrebarea nu este câți megawați avem în statistici.
Întrebarea este simplă: câți dintre ei pot fi folosiți, acum, atunci când avem nevoie de ei?
Iar răspunsul este cel care ar trebui să ne dea serios de gândit.
Au inaugurat pompajul, au cheltuit banii și apoi au uitat să întrebe dacă funcționează
Întrebarea trebuie pusă direct, fără perdea și fără limbaj de lemn administrativ: cine răspunde pentru faptul că România a băgat sute de milioane de euro într-o capacitate de pompaj despre care, încă din momentul inaugurării, exista recunoașterea publică faptului că nu este rentabilă?
Primii care trebuie să răspundă sunt cei care au aprobat, contractat și plătit retehnologizarea. Și aici avem un element pe care nu-l mai putem ascunde după ani de tăcere. În mai 2014, chiar Remus Borza, administratorul judiciar al Hidroelectrica și unul dintre oamenii care au participat la inaugurarea instalației, spunea public că retehnologizarea celor cinci hidrocentrale ajunsese la 400 de milioane de euro, față de 123 de milioane de euro cât fusese valoarea inițială a contractului cu compania germană Andritz. Mai mult, Borza afirma că, din cauza costurilor de amortizare, centralele nu vor fi rentabile în urma modernizării și că există riscul ca funcția de pompaj să nu poată fi utilizată. Aici nu mai vorbim despre o concluzie formulată după 12 ani într-o analiză. Vorbim despre o avertizare făcută de un oficial chiar în momentul inaugurării.
Și atunci apare întrebarea care ar trebui să-i urmărească pe toți cei care au avut responsabilitate în această poveste: dacă știai, tu stat român, că în 2014 că investiția costase de peste trei ori mai mult decât valoarea inițială și că amortizarea putea face imposibilă exploatarea economică în regim de pompaj, de ce ai inaugurat-o drept un „moment istoric”?
Mai mult, de ce nu s-a oprit atunci problema la o analiză serioasă a investiției? A anunțat cineva Procuratura?
În 2014, s-a convenit ca cele cinci hidrocentrale să funcționeze experimental timp de o lună, tocmai pentru a se determina costurile reale și modul în care puteau fi integrate în piață. Ministrul Energiei de atunci, Răzvan Nicolescu, vorbea despre necesitatea pompajului pentru integrarea producției regenerabile și despre utilizarea rezultatelor pentru decizia privind proiectul Tarnița.
A trecut însă luna. A trecut anul. Au trecut cinci ani. Au trecut zece. Acum au trecut doisprezece.
Și unde este concluzia? Unde este răspunderea? Unde este raportul care să spună cine a greșit, cât a costat greșeala și ce facem cu investiția? Acționarii de pe bursă din H2O știu de această problemă?
În locul unei asemenea clarificări, România a ales soluția clasică: tăcerea administrativă.
Al doilea nivel de responsabilitate aparține decidenților politici și managementului companiei din acea perioadă. În ziua inaugurării, Răzvan Nicolescu declara că România avea, „într-o manieră operațională”, 200 MW prin pompaj și că momentul era unul „istoric”.
Astăzi știm că realitatea era infinit mai complicată.
România nu avea o capacitate de stocare funcțională în sensul în care avea nevoie sistemul. Avea niște turbine reversibile integrate într-o configurație hidrotehnică care nu le permitea să ofere ceea ce promitea discursul politic. Iar problema fundamentală – realizarea cascadei și a amenajării de la Islaz – a rămas nerezolvată.
Asta este diferența dintre o inaugurare și o investiție energetică funcțională.
O centrală nu devine strategică pentru că tai panglica. Devine strategică atunci când poate fi exploatată eficient, când produce valoare pentru sistem și când își justifică economic investiția.
În cazul de față, România a avut panglica. A avut discursul. A avut comunicatul de presă PR-istic. A avut cei 200 MW în statisticile oficiale. Dar nu a avut ceea ce era esențial: serviciul energetic pentru care a plătit.
Și există o întrebare și mai grea: cine a verificat diferența dintre 123 și 400 de milioane de euro?
O asemenea diferență nu poate fi tratată ca o simplă variație de cost într-un proiect de infrastructură. Vorbim despre aproximativ 277 de milioane de euro peste valoarea inițială. Vorbim despre bani publici și despre o companie, pe atunci, 100% de stat. Vorbim despre o investiție care trebuia să producă un avantaj strategic pentru sistemul energetic.
Dacă există explicații tehnice, economice sau contractuale pentru această explozie de costuri, ele trebuie prezentate public. Dacă nu există, atunci cineva trebuie să răspundă!
Iar dacă au existat suspiciuni privind modul în care au fost realizate anumite retehnologizări, ele nu pot fi îngropate în sertarele instituțiilor doar pentru că au trecut anii.
Dar problema nu este doar trecutul. Este și prezentul! România are astăzi nevoie disperată de flexibilitate și stocare. Avem tot mai multă producție eoliană și fotovoltaică, avem perioade cu supraproducție și prețuri până la negative, urmate de perioade în care sistemul are nevoie rapid de energie și prețuri explodate. Într-un asemenea sistem, pompajul hidro nu este un moft tehnologic. Este infrastructură strategică.
Și tocmai aici absurdul devine complet. În loc să avem de 12 ani o capacitate funcțională de aproximativ 200 MW care să absoarbă energie ieftină și să o redea sistemului atunci când este nevoie, avem o instalație a cărei utilizare în regim de pompaj este limitată de configurația sistemului și care așteaptă, practic, ca alte investiții să-i dea sens. Avem esporturi ieftine la prânz și importuri scumpe seara.
Iar România începe acum să cumpere baterii. Private. Nu pentru că bateriile private ar fi rele. Sunt necesare și vor avea un rol important. Dar este greu de explicat de ce o țară care a cheltuit sute de milioane de euro pe infrastructură hidro de pompaj ajunge, după 12 ani, să caute soluții de stocare în altă parte.
Și nici măcar cei 200 MW de pe Olt nu reprezintă întreaga poveste.
Pe hârtie, cum am mai spus, România mai are încă 91,5 MW de instalații de pompaj: aproximativ 61,5 MW în zona Lotru – Petrimanu, Jidoaia și Lotru-Aval –, 20 MW la Gâlceag, în Alba, și 10 MW la Săcuieu, în Cluj. Iar în 2025, Hidroelectrica a semnat numai pentru retehnologizarea stațiilor Petrimanu, Jidoaia și Lotru-Aval un contract de 97,88 milioane de euro fără TVA.
Adică mai apar bani spânzurați. Alți bani. Alte retehnologizări. Alte contracte.
Și din nou apare întrebarea fundamentală: câtă capacitate de stocare efectiv utilizabilă cumpără România cu toate aceste sute de milioane de euro?
Dacă adunăm investiția de aproximativ 400 de milioane de euro de pe Olt cu aproape 100 de milioane de euro pentru retehnologizarea celor trei stații de pompare de la Lotru, ajungem deja la ordinul de mărime de jumătate de miliard de euro. Și nici măcar nu am pus în calcul toate costurile istorice ale celorlalte instalații.
Așadar, nu mai este suficient să spunem că România „are pompaj”. Trebuie să spunem cât pompaj funcționează, cât poate stoca, cât poate restitui sistemului, cu ce randament și la ce cost.
Pentru că altfel riscăm să repetăm exact aceeași greșeală. Să construim ceva. Să inaugurăm. Să raportăm capacitatea. Să cheltuim banii. Și peste zece ani să descoperim că instalația există, dar sistemul pentru care a fost construită nu o poate folosi. Aceasta nu mai este doar o problemă tehnică. Este o problemă de responsabilitate publică. Este o problemă penală!
Cine plătește nota de plată?
Cei aproximativ 400 de milioane de euro cheltuiți pentru retehnologizarea sistemului de pe Olt nu s-au evaporat. Sunt bani reali, transformați în investiții, amortizări, costuri financiare și costuri de exploatare care se regăsesc, într-o formă sau alta, în economia Hidroelectrica și, în final, în costul energiei și în eficiența sistemului energetic.
Iar dacă adăugăm și celelalte investiții în instalațiile de pompaj, inclusiv aproape 100 de milioane de euro pentru retehnologizarea stațiilor Petrimanu, Jidoaia și Lotru-Aval, ajungem deja la ordinul de mărime de jumătate de miliard de euro.
Jumătate de miliard de euro! Pentru ce? Pentru o capacitate despre care România continuă să o ascundă prin niște hârtii dintr-un sertar care spun că o are, dar pe care sistemul energetic nu o poate utiliza în condițiile în care ar avea cea mai mare nevoie de ea.
Aici este adevărata dimensiune a scandalului! Nu faptul că o investiție a fost scumpă. Ci faptul că, după 12 ani, nu avem serviciul energetic pentru care am plătit.În 2014 ni se spunea că România va avea „la dispoziție într-o manieră operațională” 200 MW prin pompare.
În 2026 ni se spune că „caracteristicile operaționale nu permit o exploatare rentabilă în modul de pompare”.
Între cele două propoziții sunt 12 ani. Sunt sute de milioane de euro. Și este o întrebare la care nimeni nu pare să vrea să răspundă: cine își asumă eșecul?
Pentru că sistemul energetic nu poate funcționa cu promisiuni. Nu poate echilibra rețeaua cu comunicate de presă. Nu poate absorbi energia produsă în exces cu panglici tăiate la inaugurări. Și nu poate face stocare cu megawați care există doar în tabele.
În 2014, România avea deja nevoie de capacități de flexibilitate. În 2026, nevoia este infinit mai mare. Avem mult mai multe capacități eoliene și fotovoltaice, producția este mai volatilă, diferențele dintre prețurile din timpul zilei și cele din orele de vârf pot fi uriașe, iar costurile de echilibrare ale sistemului devin o problemă strategică.
Exact în acest moment, România ar fi trebuit să aibă la dispoziție infrastructura de pompaj construită cu banii de acum 12 ani.
În schimb, ce facem? Investim din nou!Pe aceleași lacuri apar proiecte cu panouri fotovoltaice plutitoare. Se discută despre baterii. Se caută noi soluții de stocare. Se lansează noi proiecte. Nu este nimic rău în a investi în fotovoltaice plutitoare sau în baterii. Dimpotrivă, sistemul energetic are nevoie de diversificarea tehnologiilor de flexibilitate.
Dar există o întrebare pe care nimeni nu ar trebui să o evite:
De ce trebuie să construim acum alte soluții pentru o problemă pentru care am plătit deja sute de milioane de euro să o rezolvăm în urmă cu 12 ani?
Asta este întrebarea care contează. Pentru că, dacă o investiție publică nu livrează ceea ce trebuia să livreze, problema nu se rezolvă prin a construi încă o investiție peste ea.
Altfel riscăm să intrăm într-un mecanism perpetuu: prima investiție nu funcționează, facem a doua investiție, a doua nu rezolvă complet problema, facem a treia investiție. Și așa mai departe … Fiecare generație de manageri și politicieni trebuie să inaugureze câte ceva! Factura însă rămâne. Rămâne neplătită? Este plătită de companie, de investitorii de la BVB, de consumatori, de economie și, în cele din urmă, de contribuabil.
România nu duce lipsă de proiecte energetice. România duce lipsă de proiecte energetice gândite până la capăt. Nu ne lipsește talentul de a inaugura. Ne lipsește capacitatea de a verifica dacă ceea ce am inaugurat funcționează. Nu ne lipsește capacitatea de a cheltui. Ne lipsește disciplina de a întreba ce primim în schimbul banilor. Nu ne lipsesc strategiile. Ne lipsește răspunderea pentru nerealizarea lor.
Așa se face „istorie energetică” în România. Se anunță proiectul. Se taie panglica. Se fac fotografiile. Se rostesc cuvintele „strategic”, „istoric” și „model pentru Europa”. Apoi proiectul este uitat. Până când sistemul are din nou nevoie de exact ceea ce am plătit deja. Și atunci mai facem un proiect. Mai cheltuim niște bani. Mai tăiem o panglică.
Iar nota de plată o trimitem, ca întotdeauna, aceluiași destinatar: poporul român.
