De la gafă la simptom instituțional
Controversa iscată de afirmația președintelui ANAF, potrivit căreia „gemul pe care îl face în casă bunica este inclus în calculul GAP-ului de TVA”, a fost tratată aproape exclusiv prin grila ironiei. În loc să deschidă o discuție despre capacitatea instituțională a statului, ea a reactivat un reflex cultural, transformând autoritatea într-o caricatură și analiza într-un stereotip. România, unde statul este simultan detestat și invocat, ridiculizarea instituțiilor a devenit un mecanism de exorcizare colectivă a neîncrederii. Dincolo de tonul anecdotic, reacția publică spune mai multe despre imaginarul social decât despre fiscalitate.
Ceea ce părea o gafă este, în fond, un simptom al decalajului cu care statul român se confruntă în fața inovației instituționale, pentru că așa-numitul GAP de TVA nu reprezintă doar o cifră statistică, ci un indicator al capacității administrative și al încrederii publice care măsoară diferența dintre veniturile fiscale teoretice și sumele efectiv colectate, o distanță ce depășește constant media europeană. Explicațiile tehnice precum evaziunea, insolvențele, întârzierile sau rambursările nejustificate nu vorbesc despre cauze, ci efectele unei disfuncții mai profunde, aceea a mecanismului instituțional. În acest sens, metafora gemului devine o încercare, poate naivă, de a traduce într-o imagine familiară complexitatea unui sistem european de raportare în care valoarea bunurilor produse pentru autoconsum influențează indirect estimările privind potențialul de colectare, iar adevăratul subiect nu este bunica, ci capacitatea statului de a măsura, cu instrumente coerente, economia reală.
Metafora gemului, oricât de neinspirată, exprima o realitate statistică deoarece, în metodologia europeană de estimare a diferenței dintre veniturile din TVA care ar trebui colectate și cele efectiv încasate de stat, o parte a producției pentru autoconsum este inclusă indirect în calculul teoretic al colectării. Președintele ANAF nu vorbea deloc despre impozitarea bunicii, ci despre complexitatea unui mecanism de raportare. Dar ceea ce a urmat a fost o explozie de interpretări, caricaturi și indignări, în care sensul s-a pierdut sub avalanșa de glume iar raționalitatea tehnică a fost anulată de emoția culturală.
Stereotipurile ca obstacol instituțional
Ne aflăm în fața unei forme de stereotipizare instituțională care înlocuiește analiza cu ironia, pentru că în loc să discutăm despre deficitul de colectare, despre costurile de tranzacție sau despre rezistența la digitalizare, preferăm imaginea statului absurd, a birocrației care vrea să confiște borcanul cu gem. Același mecanism funcționează și în alte contexte, unde stereotipurile sunt folosite pentru a delegitima guverne, organizații internaționale sau reforme democratice. Rusia practică această tehnică cu o coerență propagandistică remarcabilă, caricaturizând statul european îmbătrânit, ironizând reglementările și cultivând ideea de raționalitate străină. Dar pericolul nu vine doar dinspre est, pentru că stereotipul birocratului ineficient, al expertului rupt de realitate și al instituției absurde face parte din arsenalul populismului local.
Această reacție culturală nu este întâmplătoare, ci exprimă felul în care funcționează instituțiile atunci când regulile formale se confruntă cu rezistența normelor informale, iar tensiunea dintre cele două erodează autoritatea statului. Înțelegerea acestei dinamici ține de ceea ce, în literatura economică și politologică, s-a numit neo-instituționalism, orientare teoretică inaugurată în știința politică de Theda Skocpol și continuată de James March și Johan Olsen, care au arătat că instituțiile nu sunt simple cadre de constrângere, ci spații de formare a preferințelor și a comportamentelor colective. În această perspectivă, Douglass North a extins analiza către economie, definind instituțiile ca ansambluri de reguli formale și informale ce structurează interacțiunile sociale și reduc incertitudinea. Când normele informale, precum stereotipurile, prejudecățile și mitologiile colective, ajung să submineze regulile formale, instituțiile își pierd capacitatea de a funcționa ca expresie a ordinii raționale și sunt percepute ca forme de impunere arbitrară, iar în acest climat reformele administrative nu mai generează dezbatere, ci sarcasm și retragere din spațiul public al înțelegerii.
Ceea ce lipsește nu este inteligența tehnică, ci încrederea instituțională. Bo Rothstein arăta că eficiența statului depinde mai puțin de constrângeri și mai mult de percepția echității, pentru că oamenii respectă regulile numai atunci când cred că și ceilalți o fac. Fiscalitatea este, în fond, o formă de cooperare socială, iar un stat incapabil să colecteze corect nu este doar un stat slab fiscal, ci și unul vulnerabil democratic, pentru că nu mai poate garanta redistribuția și solidaritatea.
Reforma ca mit modern
Din această tensiune dintre reguli și percepții s-a născut un discurs al schimbării permanente, în care reforma a devenit, treptat, un mit modern, nu arhaic, cu o geometrie variabilă, care, asemenea datoriei publice descrise de David Graeber, apare ca o idee care imuabilă care-și schimbă mereu semnificația în funcție de context. Invocată ritualic ca soluție universală, fără a preciza vreodată ce anume se reformează și în numele cărei finalități, „reforma” funcționează ca o promisiune de purificare instituțională, un fel de economie morală a speranței, în care schimbarea este valorizată în sine, indiferent de conținut.
Mitul reformei funcționează asemenea datoriei pentru că, așa cum observa David Graeber, o instituție morală produce întotdeauna o formă dublă de dependență, materială și simbolică, iar în acest sens reforma generează o datorie perpetuă față de viitor, menținând societatea într-o tranziție continuă în care nu putem declara niciodată schimbarea încheiată, mecanism prin care modernitatea își conservă legitimitatea promițând mereu începutul și evitând orice sfârșit. Privit astfel, mitul reformei se contopește cu stereotipurile care îl sabotează, pentru că ambele reduc complexitatea la narațiuni simple, emoționale și recognoscibile și ambele substituie confruntarea cu realul prin confortul familiar al propriilor explicații.
Așa cum arată Claude Lefort, democrația modernă se susține printr-un loc gol al puterii, obligată să se re-înnoiască discursiv pentru a-și menține legitimitatea (L’invention démocratique, 1981). Într-un sens apropiat, Pierre Rosanvallon observă că democrațiile contemporane compensează criza de încredere printr-un hiperactivism instituțional, prin reforme succesive care întrețin aparența mișcării (La légitimité démocratique, 2008; Le bon gouvernement, 2015).
Astfel privit, scandalul „gemului” nu este doar o criză de comunicare, ci o criză de semnificație. Într-un spațiu public saturat de mituri raționale – „modernizare”, „reformă”, „piață liberă” – adevărata inovație ar fi revenirea la sensul originar al cuvintelor pentru a explica, a justifica și a construi în comun. Statul nu se schimbă pentru că vrea, ci pentru că se învață pe sine.
Din perspectiva neo-instituționalistă, această mitologie a reformei produce un efect paradoxal, pentru că legitimează continuitatea sub aparența schimbării și transformă însăși ideea de modernizare într-un discurs autoreferențial care se reformează pe sine fără a modifica structurile reale. Statele care vorbesc neîncetat despre reformă sunt, de fapt, cele mai rezistente la schimbare, iar ceea ce se modifică este limbajul, nu instituțiile. În această lumină, scandalul gemului nu mai pare o simplă criză de comunicare, ci una de semnificație, simptom al unui spațiu public saturat de mituri raționale, în care modernizarea, reforma și digitalizarea sunt invocate ca formule de legitimare, nu ca procese de învățare colectivă. Iar această mitologie a schimbării se sprijină, la rândul ei, pe o altă ficțiune modernă, aceea a pieței ca ordine naturală.
Mitul pieței și metafizica economica
Mitul reformei se alimentează, la rândul său, dintr-un alt mit al modernității economice – acela al „legilor pieței” considerate universale. În limbajul economic, se vorbește despre „legi” ca și cum ar fi legi ale naturii, imuabile și neutre. Dar, așa cum arătau Karl Polanyi și Pierre Bourdieu, piața nu este un mecanism natural, ci o construcție instituțională și culturală.
Pentru Karl Polanyi în Marea transformare (1944), ideea pieței autoreglate este o utopie politică prezentată ca lege naturală pentru că economia nu este un sistem autonom, ci o construcție instituțională dependentă de norme și de stat. Ceea ce liberalismul clasic considera „ordine spontană” era, în realitate, o ordine produsă prin coerciție și reglementare. Pierre Bourdieu va relua această critică o jumătate de secol mai târziu, denunțând în Contre-feux (1998) falsul naturalism al pieței și ideologia care transformă regularitățile economice în norme morale. În ambele perspective, piața apare nu ca o lege a naturii, ci ca o formă simbolică a dominației, un mecanism de legitimare a inegalității sub masca științei economice.
„Legile pieței” nu sunt legi în sens științific, ci regularități statistice observate într-un anumit cadru istoric care presupune existența proprietății private, a statului de drept, a „contractului” și a normelor morale ale încrederii și care funcționează doar acolo unde instituțiile fac schimbul posibil. De aceea, a le considera universale înseamnă a transforma o convenție socială într-o fatalitate naturală, ceea ce este mai degrabă o formă de metafizică economică. Credința în legile pieței e mai degrabă o ideologie cu vocabular științific, care substituie rațiunea critică prin determinism făcând din inegalitate o consecință a „naturii”, iar din precaritate un semn al libertății.
Karl Popper avertiza încă din Logica cercetării că o lege științifică este universală și falsificabilă, în timp ce așa-numitele legi ale pieței nu sunt nici universale, nici falsificabile, pentru că nu există două contexte instituționale identice, iar enunțurile economice nu descriu forțe fizice, ci formule ipotetice despre echilibrul dintre oameni și despre modul în care aceștia își structurează schimburile. Confuzia apare atunci când o teorie economică devine morală, ascunzându-și condițiile de validitate și prezentându-se drept o ordine naturală, iar în acest sens mitul pieței și mitul reformei împărtășesc aceeași logică legitimatoare, transformând complexitatea în fatalitate și justificând ordinea prin limbajul necesității
Inovația instituțională și suveranitatea cunoașterii
Într-o perspectivă mai amplă, problema colectării fiscale este una de inovație instituțională. Teoria creșterii endogene, pentru care Philippe Aghion, Peter Howitt și Joel Mokyr au primit Premiul Nobel în 2025, arată că dezvoltarea economică nu decurge din acumulare, ci din capacitatea sistemului de a genera inovație internă, de a învăța, de a se corecta și de a integra cunoașterea în structurile sale. Totuși, această viziune, deși se revendică de la Schumpeter, îi trădează spiritul critic, pentru că înlocuiește dinamica conflictuală a capitalismului cu imaginea unui mecanism autoreglabil. În locul tensiunii dintre creație și distrugere, Aghion și Howitt propun o logică liniară a progresului, în care inovația devine un proces benign, lipsit de consecințe sociale și de contradicții instituționale. În interpretarea lor, „distrugerea creatoare” se transformă într-o formulă a eficienței, nu într-o dramă a transformării, iar capitalismul își pierde dimensiunea tragică pe care Schumpeter o considera constitutivă. Această domesticire a gândirii schumpeteriene explică succesul teoriei lor în mediile de guvernanță pentru că oferă o imagine reconfortantă a schimbării, în care creșterea este compatibilă cu ordinea, iar inovația nu mai perturbă, ci legitimează status quo-ul. Într-o economie globală dominată de optimismul tehnologic și de ideologia performanței, versiunea Aghion–Howitt nu mai exprimă neliniștea modernității, ci tentația de a o neutraliza.
Schumpeter a formulat conceptul de „distrugere creatoare” în Capitalism, Socialism and Democracy (1942), în capitolul VII, intitulat chiar The Process of Creative Destruction unde descrie capitalismul ca un proces de mutație internă, ca pe o forță care „revoluționează neîncetat structura economică din interior, distrugând-o pe cea veche și creând una nouă” (p. 83). „Distrugerea creatoare” era, pentru Schumpeter, o logică a reînnoirii economice, nu o doctrină politică a disoluției statului și desemna lupta dintre firme, nu dintre piață și autoritate, iar statul era cadrul juridic și instituțional indispensabil acestei dinamici. Antreprenorul schumpeterian nu dorea să înlocuiască statul, ci să inoveze în interiorul ordinii pe care acesta o garanta. Astăzi, însă, logica s-a inversat iar conceptul de „distrugere creatoare” a fost extins dincolo de economie și transformat într-o ideologie a dereglării instituționale, în care inovația nu mai este o forță internă a capitalismului, ci un pretext pentru contestarea funcțiilor statului. Ceea ce la Schumpeter era o descriere a vitalității economice devine, în versiunea actuală a capitalismului digital, o teologie a pieței totale, în care statul este privit ca un obstacol, nu ca o condiție a modernității.
Dar inovația nu poate substitui instituțiile, așa cum nici instituțiile nu pot supraviețui prin simplă inerție. Între dinamica pieței și stabilitatea normelor se află ceea ce putem numi suveranitatea cunoașterii, adică acea capacitate colectivă de a transforma experiența în rațiune și de a converti rațiunea în guvernanță. Inovația autentică nu înseamnă dereglementare, ci o reformulare constantă a regulilor în funcție de complexitatea realului. Instituțiile nu pot fi înlocuite de piață, dar nici înghețate în rutina lor birocratică: ele trebuie să învețe, să se adapteze, să-și reconstruiască legitimitatea prin transparență și prin capacitatea de a genera încredere.
În loc să acceptăm ambiguitatea instituțiilor, preferăm adesea să le reducem la figuri morale, ale speranței sau ale ridicolului, iar între imaginea statului care ne ia gemul și cea a statului care se reformează nu există o contradicție reală, ci aceeași logică simbolică a nevoii de a povesti ordinea socială într-un limbaj accesibil imaginarului colectiv, ceea ce face ca adevărata modernizare să nu mai însemne reformă, ci demitologizarea reformei, adică recunoașterea faptului că instituțiile nu pot fi purificate printr-un act de voință, ci doar cultivate prin învățare, prin conflict reglementat și prin încredere reflexivă, pentru că statul nu se schimbă din voință, ci din capacitatea de a se învăța pe sine.
Adevărata problemă a fiscalității românești nu e gemul, ci incapacitatea noastră de a vorbi serios despre gem. Atâta vreme cât discursul public se va hrăni din ironie și din stereotipuri, nici digitalizarea, nici inovația instituțională nu vor produce efecte. Un stat nu se reformează prin glume, ci prin înțelegere și prin asumarea faptului că reforma e un proces rațional, conflictual, dar inevitabil. Într-o epocă a competiției cognitive, suveranitatea nu mai derivă din controlul teritoriilor sau al capitalului, ci din capacitatea de a produce cunoaștere și de a o integra în instituții. Inovația devine, astfel, expresia modernă a raționalității politice, iar societățile care rămân captive propriilor stereotipuri își pierd treptat nu doar rațiunea critică, ci și capacitatea de a-și apăra instituțiile.
Bibliografie selectivă
Acemoglu, Daron, și James A. Robinson. Why Nations Fail: The Origins of Power, Prosperity, and Poverty. New York: Crown, 2012 – De ce eșuează națiunile. Originile puterii, ale prosperității și ale sărăciei, București: Editura Litera, 2018.
Graeber, David. Debt: The First 5,000 Years. Brooklyn: Melville House, 2011.
— Datoria. Primele 5000 de ani, București: Editura Art, 2020.
Lefort, Claude. L’invention démocratique, Paris: Fayard, 1981
Rosanvallon, Pierre. Le bon gouvernement. Paris: Seuil, 2015.
Polanyi, Karl. The Great Transformation. The political and economic origins of our time. New York-Toronto: Farrar & Rinehart, 1944. – Marea transformare. Originile politice si economice ale epocii noastre. Cluj-Napoca: Tact,2013.
Bourdieu, Pierre. Contre-feux. Paris: Raisons d’agir, 1998
North, Douglass C. Institutions, Institutional Change and Economic Performance. Cambridge: Cambridge University Press, 1990. Instituțiile, schimbarea instituțională și performanța economică, București Editura Știința, 2003.
Rothstein, Bo. The Quality of Government: Corruption, Social Trust, and Inequality in International Perspective. Chicago: University of Chicago Press, 2011.
Popper, Karl. The Logic of Scientific Discovery. London: Routledge, 2002 (prima variantă tradusă în engleză, 1959; varianta originară în germană, 1934) – Logica cercetării. București: Editura Științifică și Enciclopedică, 1981.
Schumpeter, A. Joseph. Capitalism, Socialism and Democracy. London: Routledge, 2006 (prima ediție în engleză 1943)
Aghion, Philippe; Howitt , Peter. The Economics of Growth. Cambridge, MA: MIT Press, 2009.
Mokyr, Joel. A Culture of Growth: The Origins of the Modern Economy. Princeton: Princeton University Press, 2016.
Iosif Stalin a dorit încă de la începutul anului 1938 să afle de la economiştii sovietici câteva răspunsuri teoretice care să îl ajute să explice opiniile oficiale sovietice despre capitalism şi socialism şi să conceapă un model economic superior celui capitalist, fără folosirea de citate marxiste publicate în materialele de propagandă destinate maselor populare.
Liderul sovietic a revenit cu solicitarea sa adresată economiştilor sovietici la 29 ianuarie 1941, când a spus participanţilor la şedinţă că „dacă veţi căuta în [lucrările lui] Marx un răspuns la toate, veţi eşua. În U.R.S.S. aveţi un laborator [social] care există de mai mult de 20 de ani şi voi credeţi că Marx ar trebui să ştie mai multe decât voi despre socialism“. Nouă ani mai târziu, Iosif Stalin a abordat din nou problema respectivă şi a afirmat la 24 aprilie 1950 că „puterea Sovietelor există de 33 de ani şi nu avem o carte despre economie politică [sovietică]“.
Dilemele teoretice nu l-au împiedicat pe dictatorul de la Kremlin să permită naţionalizarea principalelor mijloace de producţie din România la 11 iunie 1948, iar păcatul originar săvârşit de liderii comunişti români a fost naţionalizarea fără acordarea unor despăgubiri echitabile (confiscare sau un jaf la drumul mare, în limbaj direct), nu ideea industrializării, care este legată de proprietatea asupra mijloacelor de producţie.
Naţionalizarea a provocat probleme suplimentare autorităţilor de la Bucureşti, care încercau de mai multă vreme să găsească soluţii financiare pentru rezolvarea următoarelor chestiuni care afectau relaţiile României cu alte state:
a) acordarea de despăgubiri de război – prin semnarea Tratatului de Pace de la Paris (10 februarie 1947) şi ratificarea sa (23 august 1947), autorităţile de la Bucureşti au acceptat să despăgubească ţările membre ale Naţiunilor Unite şi persoanele juridice şi fizice din statele respective care au suferit pierderi economice sau daune materiale la proprietăţile lor din România, în perioada 1 septembrie 1939 – 8 mai 1945. Prioritară era însă achitarea despăgubirilor de război în favoarea U.R.S.S., în valoare de 300 de milioane de dolari;
b) rezolvarea problemei creanţelor financiare şi comerciale „rămase nelichidate din cauza evenimentelor legate de existenţa stării de război”;
c) onorarea tuturor obligaţiilor care reveneau autorităţilor române pentru titlurile datoriei publice a ţării contractată în străinătate, în diferite perioade, în condiţiile în care „serviciul de plăţi în străinătate al datoriei publice române a fost suspendat în 1940 şi nu a mai fost reluat ulterior”:
– împrumuturi contractate de statul român înainte de anul 1914;
– o cotă din datoria publică a Imperiului Austro-Ungar, repartizată României pentru teritoriile româneşti deţinute de Imperiul Austro-Ungar până în anul 1918. Cota respectivă, în valoare de 202 milioane de dolari, a fost deţinută de Cassa Comună-Paris până la 8 februarie 1965, când s-a acceptat achitarea de către partea română a unei indemnizaţii forfetare de 4,6 milioane de dolari, în rate fixe eşalonate, pentru stingerea datoriei;
– împrumuturi contractate în cursul primului război mondial şi după încheierea acestuia în scopul consolidării datoriei statului român, precum şi împrumuturi contractate în perioada interbelică de diferite guverne – în total, valoarea nominală a acelor împrumuturi a fost de aproximativ 300 de milioane de dolari.
Naţionalizarea impusă la 11 iunie 1948 de guvernul condus de dr. Petru Groza a stârnit reacţii negative în Cehoslovacia, Elveţia, Turcia, Grecia, Franţa, Danemarca, S.U.A., Marea Britanie, Austria, Norvegia, Ţările de Jos, Italia, Belgia, Luxemburg, Canada şi Suedia. Autorităţile din aceste state şi persoane juridice şi fizice din ţările menţionate au solicitat, mai întâi, lămuriri din partea guvernului de la Bucureşti. Ulterior, s-a ajuns în situaţia în care statele respective au formulat cereri de despăgubiri pentru „bunuri, drepturi şi interese atinse de măsuri de naţionalizare, expropriere sau trecere în proprietatea statului prin orice alte măsuri legislative sau administrative similare”.
Într-o conversaţie televizată, desfăşurată timp de o jumătate de oră la Surrey (în imediata apropiere a Londrei) cu prilejul împlinirii vârstei de 80 de ani, Lordul Bertrand Russell a explicat lui Romney Wheeler, printre altele, opinia sa privind filozofia marxistă. Filozof, istoric, matematician, logician şi laureat al Premiului Nobel pentru Literatură (1950), Bertrand Russell a fost conştient că interviul acordat lui Romney Wheeler (scriitor, editor, corespondent de război, realizator de emisiuni de televiziune şi director de relaţii publice) putea genera controverse printre propagandiştii comunişti. „Ceea ce cred eu – a afirmat filozoful britanic – este următorul lucru: dacă o filozofie vrea să aducă fericire, ea trebuie să fie inspirată de sentimente bune. Acum, Marx nu este inspirat de sentimente bune. Marx pretindea că îşi dorea fericirea proletariatului – de fapt, ceea ce îşi dorea el era nefericirea burgheziei. Şi, din cauza acestui element negativ, din cauza acestui element de ură, filozofia sa a produs dezastru. O filozofie care vrea să facă bine trebuie să fie inspirată de sentimente bune şi nu de sentimente rele”.
În cazul în care dorim să traducem în limbajul popular românesc, polonez şi bulgar ideile lui Karl Marx descrise de Sir Bertrand Russell, recunoscut pentru pacifismul său, inclusiv de comunişti, putem să folosim sintagma „Să moară capra vecinului, deoarece este mai grasă”. Karl Marx a reuşit să ideologizeze invidia cu ajutorul filozofiei sale, militând pentru declanşarea luptei de clasă – prin care să se răstoarne ordinea socială din Europa occidentală, prin toate mijloacele existente în acel moment.
Iosif Stalin a aprofundat ideile lui Karl Marx şi, cu un an înainte de interviul acordat de Sir Bertrand Russell pentru National Broadcasting Company şi difuzat prin reţelele de televiziune NBC şi BBC, politicianul comunist a analizat situaţia politică generală existentă în lume. Apoi, la 9 ianuarie 1951, după ora 21.00, Iosif Stalin a declarat la Consfătuirea de la Moscova a reprezentanţilor ţărilor de democraţie populară (Cehoslovacia, Polonia, Ungaria, România, Bulgaria) şi ai U.R.S.S., astfel: „În ultima vreme s-a creat părerea că Statele Unite sunt o putere de neînvins şi că sunt gata să pornească al treilea război mondial. Dar în realitate s-a dovedit că Statele Unite nu numai că nu sunt gata să pornească al treilea război mondial, dar că nu sunt în stare să facă faţă nici unui război mic cum este cel din Coreea.
Este clar că Statele Unite nu sunt gata şi că le mai trebuiesc câţiva ani pentru a se pregăti. Statele Unite s-au înfundat în Asia şi sunt legate acolo pentru câţiva ani.
Aceasta constituie o împrejurare foarte favorabilă pentru noi, pentru mişcarea revoluţionară mondială, că Statele Unite sunt legate în Asia pentru doi-trei ani. Aceşti doi-trei ani trebuiesc folosiţi cu pricepere.
Statele Unite au energia atomică, aceasta o avem şi noi; Statele Unite au o flotă mare de război, dar flota lor nu poate avea un rol hotărâtor în război; Statele Unite au o aviaţie modernă, dar aviaţia lor este slabă, este mai slabă decât a noastră.
Sarcina noastră constă în aceea ca să folosim timpul de doi-trei ani pe care-l avem pentru a crea o armată modernă şi puternică.
Avem toate condiţiile pentru a crea o astfel de armată şi putem să facem asta.
China şi-a creat o armată mai bună decât a noastră, din ţările de democraţie populară.
Nu este normal ca voi să aveţi armate slabe. Această situaţie trebuie lichidată.
Trebuie să creaţi, în doi-trei ani, în ţările de democraţie populară, armate moderne şi puternice care, la sfârşitul perioadei de trei ani, să fie complet gata de luptă.
Acesta este scopul consfătuirii noastre.
Atrag atenţiunea că această consfătuire este neoficială şi strict secretă”.
Practic, la acea reuniune (9-12 ianuarie 1951) a fost hotărât/ordonat cadrul necesar pentru uniformizarea organizatorică, doctrinară şi logistică a armatelor statelor din cadrul lagărului sovietic din Europa, inclusiv a armatei române, în conformitate cu modelul impus de către liderii politici şi militari de la Moscova.
Întotdeauna foarte interesante articolele domnului Opris. Și de această dată cred că pot fi interpretate și ca un răspuns la articolul domnului Pîrvulescu. Stalin le-a spus economiștilor sovietici „dacă veţi căuta în [lucrările lui] Marx un răspuns la toate, veţi eşua”. Ei bine, asta e o temă și pentru economiștii români: dacă veți căuta în Acemoglu, Schumpeter ș cl un răspuns la toate, veți eșua. Identificați evaziunea adevărată și acționați asupra ei, lăsați poveștile.
Iar discursul tătucului din 1951 în care atrage atenția că Statele Unite sînt legate în Asia pentru doi – trei ani și susține întărirea armatelor „în ţările de democraţie populară”, nu este altceva decît discursul de acum al Statelor Unite care susțin creșterea cheltuielilor militare în NATO. Și asta e legată, bineînțeles, de un buget echilibrat și de o mai bună colectare a TVA.
Nu am priceput nimic. Ce vrea sa spuna autorul? A plecat de la gem si a ajuns la domnu Nobel.
Eu nu maninc gem, a facut nevasta putin, ca am prea multe mere si ce ca fac cu ele?
Daca autorul incearca cu asemenea articole sa ne faca educatie econmica mai bine mincam gem. Sa-ncerci sa salvezi o gafa de proportii, de fapt sefu ANAF a dus discutia in desuet, prin savantlicuri, e penibil.
Taxele au fost si sunt ce au fost intotdeauna, statul incearca sa jupoaie poporul si poporul incearca sa insele statul. Asta se intimpla peste tot.
@neamtu tiganu _ „Nu am priceput nimic. Ce vrea sa spuna autorul?”
Din câte înțeleg eu, reia teza conform Economia nu este o știință, teză îndrăgită de politicienii cu orientări populiste, dar contrazisă de mult de realitate. După ce ignoră legile economice pe care nu le consideră legi, după ce duc state în faliment și distrug generații de cetățeni, sunt obligați să adoptre întocmai măsurile/politicile economice impuse de legile pe care le neagă. Nu contează dacă ideologic se situează la dreapta ori la stânga, populiști care vor doar voturi există peste tot.
Pentru a încerca să răspund la întrebarea dumneavoastră, textul de mai sus sugerează că cei care cer reforme [economice și sociale] care să ducă la creșterea gradului de colectare a TVA și la mai multă disciplină financiar-bugetară bat câmpii. De ce? Pentru că e bine așa [pentru unii, puțini]. Doar că am ajuns în situația în care România nu mai are bani de risipit, deci nu mai putem continua așa.
Articolul nu e scris pentru analfabeti functionali si tik-tokisti. E simplu de inteles, in metodologia de calcul e introdus -ca tva pierdut- cel care s-ar incasa daca toata lumea ar cumpara absolut totul din magazin si cu bon fisca!! Dar unii isi muncesc gradina si consuma din curte lor. NORMAL.Problema e ca „economistii” nostri au numai o carte putina-carnetul de partid- si smecheria.Au umflat consumul propriu ca sa-si justifice jocurile politice si evaziunea pe tva si acum le sare in fata.
Simplu nu? Iti zici Neamtu.Asteptam mai mult de la un neamt.
Dom gem iute, multumesc pt incercarea de a ma lamuri, dar sunt mai greu de cap.
Ma intreb daca statul doreste sa cumparam totul de la magazin, de ce nu ne pune taxa si pe aer, ca respiram, si, cei mai rau, emitem chiar codoi, si alte chestii. De ce nu pune taxa pe sex, sau altfel, sa poti procura sex numai de la societatile specializate. Dar bucuria de a privi marea, sau muntele de ce nu e impozitata. Dar daca-ti maturi singur casa nu e o mare pierdere la buget? Si mai sunt o multime de alte activitati pe care noi, ticalosii, le facem la negru si ar trebui sa platim.
Iata cite surse ramin nefolosite. Si invers, si noi facem o multime de lucruri pt care nu suntem platiti. De ex facem copii care ne costa imens, statu contribuie cu extrem de putin, mergem la vot, fara sa ne plateasca…
Eu, ca tic tochist si analfabet functional, ma intreb oare statul e in slujba cetatenilor, sau cetatenii in slujba statului?
de fapt nu asta e miza cu „gap-ul de TVA”. În principiu, majoritatea mărfurilor care se vând și se cumpără în țară sunt afectate de TVA (există și firme mici care nu plătesc și nu încasează TVA dar și valorile astea se știu, că și ele depun bilanțuri) . La finanțe ai o situație cu toate astea și cât s-a încasat. Pe de altă parte, dacă faci un calcul bazat pe date statistice (habar nu am cum le culeg că nu știu metodologia) și faci o estimare la cât consumă românii (sau orice altă nație) ar trebui să dea „tot pe acolo” pentru că românii cumpără din magazin și practic e aceeași marfă, doar calculată altfel. Însă e evident o estimare. Diferența e pe de o parte autoconsumul iar pe cealaltă parte, evaziunea. Evident prin scoaterea în față a „gemului bunicii” ANAF vrea să ne convingă că metodologia e greșită; în realitate însă, autoconsumul e probabil câteva procente iar restul e evaziune. Dar dacă nu vrei să cercetezi evaziunea, dai vina pe cele 2-3% sau cât o fi, „gemul bunicii” (sau dacă preferați, țuica lui tataie) …
Exact, dl. Mihai ! Nu vrei si NU poti cerceta evaziunea caci, probabil, te trezesti ca pica elefantul pe tine. Sa ne gandim cine este implicat in cele mai banoase afaceri din Romania , sa vedem firmele, impozitele platite etc… Da adanc, la firul ierbii, nu o amenda de complezenta si ” Va anuntam cand va mai vizitam peste 10 ani daca se sesizeaza cineva din afara.” ANAF NU poate sa scoata banii de la firmele politicienilor „pe val”, biserica, rromi, firmele unor servicii, arabi, intreprinderi de stat falimentare (CFR Calatori, minerit, etc)… lista este lunga. Acolo sunt banii lipsa, restul este joc de glezne pentru fraieri si articole de maculatura. Eu astept ( da astept degeaba) un semnal despre articolul publicat de ziaristul de la Recorder cu firma cu cifra de afaceri de sute de miloane si sediul in WC din Piata Charles de Gaule, peste 12 puncte de lucru pe coclauri. Ii sugerez dl Pirvulescu sa faca lumina : este fake news sau ……
@Mihai Badici
“ Pe de altă parte, dacă faci un calcul bazat pe date statistice (habar nu am cum le culeg că nu știu metodologia) și faci o estimare la cât consumă românii (sau orice altă nație) ar trebui să dea „tot pe acolo” pentru că românii cumpără din magazin și practic e aceeași marfă, doar calculată altfel. Însă e evident o estimare.”
Și nr de populație din România este tot o estimare.
Oare cate milioane de români ce vin acasă o dată pe an de prin țările unde muncesc și locuiesc sunt luați în calculul statistic ?
cum ziceam, nu cunosc metodologia deci nu mă pot pronunța. Însă principial vorbind statistica e o știință destul de… exactă dacă e aplicată cu seriozitate. Bun, pe la noi în anumite domenii (de exemplu la alegeri) se mai folosesc listele scoase de la „evidența populației” unde populația e cea care are buletin. Dar acolo e normal; se întâmplă uneori chiar să fii în localitate (deși locuiești efectiv în Spania, poate ai o treabă în sat) și dacă ai dreptul la vot… votezi. Însă dacă vrei să faci o statistică așa cum trebuie construiești niște eșantioane reprezentative, vorbești cu oamenii și obții precizie de 1% mintenaș. Problema de care s-a discutat în spațiul public ( nu mă pasionează domeniul economic, am mai zis cândva că dacă există reîncarnare mi-aș dori să mai fac încă vreo zece meserii în afară de cea pe care o fac acum dar economia nu e printre ele deci urmăresc doar ce e prin presă :) ) e că la aceeași metodologie, țări asemănătoare cultural și economic cu noi, ca Bulgaria, Ungaria, Grecia au un gap mult mai mic. Nu neg că datele ar putea fi greșite, dar asta e problema care se poate rezolva cel mai ușor, se pot verifica ipotezele de la care pleacă pe niște eșantioane și… asta e tot. Imediat vezi dacă ai eroare 2% sau 20% . Mă tem însă că nu statistica e problema… Roșiile „bunicii” de la marginea drumului s-ar putea să fie de prin Turcia sau cine știe de unde… Și probabil și scufița Scufiței Roșii e made in China deși nu are acte…
D-le Badici, am gasit o estimare a „economiei informale” la 29.3% pentru anul 2021, din care 37.7% (adica 11% din PIB) e „self-employment”. Am pus termenul original din engleza pentru ca nu stiu daca „self-employment” e exact „autoconsumul” de care vorbea dl. Nica, dar sa zicem ca e.
https://www.europarl.europa.eu/RegData/etudes/STUD/2022/734007/IPOL_STU(2022)734007_EN.pdf
In 2023 (ca mi-a fost mai usor de gasit), TVA-ul colectat la buget a fost 6,6% din PIB. Daca dl. Nica are dreptate si metoda de calcul a gap-ului de TVA chiar presupune ca ar fi trebuit sa colectam 9% din cei 11% din PIB care reprezinta autoconsumul, obtinem un gap de TVA de 1% din PIB, sau 15% din cat am colectat.
https://mfinante.gov.ro/static/10/Mfp/buletin/executii/nota_bgc31122023.pdf
PS: Nu sunt sigur ca datele colectate de ANAF de la firme sunt mult mai precise decat estimarile autoconsumului. Cazul RICHRBT ne-a demonstrat ca ANAF nu face absolut nici o verificare a situatiilor financiare depuse, cel putin pentru unele firme.
Intre timp am gasit o sursa oficiala, care estimeaza „autoconsumul si piata taraneasca” la ~3.6% din PIB.
https://cnp.ro/wp-content/uploads/2023/11/Prognoza-de-TOAMNA-2023-2027.pdf
Daca presupunem alimente cu cota de 9%, nu tuica, TVA-ul neincasat de aici ar reprezenta doar 5% din TVA-ul incasat in total.
Cum… „Dumnezeu” sa nu inceapa ironiile, cand ANAF e interesat de gemul bunicii si babele care vand patrunjel, dar nu se leaga de mari rechini evazionisti? Cand functionarii vor premieri pentru ca oamenii disciplinati isi platesc impozitele, nu pentru ca recupereaza sumele imense datorate de evazionisti?
E o defectiune, dar nu la vox populi, ci la functionarii publici si sustinatorii lor teoreticieni. Zisi formatori de opinie. Ce opinie formati, prin astfel de articole?
Sau sunteti din tabara „box populi”?
De fapt nici cetățenii și uneori nici instituțiile de stat nu înțeleg cum funcționează economia în democrație. Da, în România cam 50% din populație trăiește în mediul rural existând așa numita „economie de subzistență” care nu este fiscalizată. Această economie este destul de mare și intră în calculul pib, dar și al altor parametri economici. Rezultatul este că pib-ul este mare, iar taxele colectate sunt mici, economia de subzistență nefiind fiscalizată, deci raportul val.taxe/pib este mic. Oricât de populiști am fi, aritmetica rămâne aritmetică….
Poate că PIB nu este corect. Sau bine definit.
De altfel, comuniștii nu l recunoșteau și nu lucrau cu el.
Fără a ne întoarce la comunism, nu putem corecta definiția PIB, tinind cont că suntem o țară „eminamente agrară”? Sau așa se dorește să ajungem.
Și cum va calcula UE PIB ul, tinind cont de produsele „exportate” de români la rudele lor din ue : porcarii conservate, gemuri, murături etc?
Depinde ce activități introduci în pib. De ex Columbia nu băga în pib producerea și comercializarea de cocaină(considerată activitate ilegală). Când Columbia a fost forțată să introducă această activitate în pib, pib-ul nominal aproape s-a dublat. Idem Nigeria(dar nu mai știu ce activități). Idem Franța care nu voia să introducă în pib activitățile din industria de sex(prostituție). Etc.
Comuniștii lucrau cu Venitul Național, tot un fel de pib, dar depinde ce activități introduci acolo. Există niște recomandări internaționale dar fiecare stat coafează datele așa cum îi convine. De ex. România, care a cam mărit pib-ul nominal(dar mai ales cel la paritatea puterii de cumpărare!) din necesități de a da bine în statisticile internaționale.
NB. Pib-ul este o valoare statistică….
Interpretarea „stiintifica” livrata de catre dumneavoastra a „zicerii” sefului ANAF e mult prea elevata raportat la tembelismul afirmatiei respective. Un astfel de personaj trebuia sa fie fortat sa demisioneze imediat dupa „gafa” comisa. Asa ceva spui la carciuma cu prietenii sau la o intalnire cu prieteni apropiati, si nu cand esti sef ANAF ! Tipul e in mod clar un dobitoc! Un fel de Budai sau un fel de …..nu mai stiu cum se numeste boul de la min agriculturii !
Cred că nu ați înțeles ce a vrut să spună șeful ANAF.
Cred ca glumiti! Cum e posibil sa spui ca gemul facut de „bunica”, care va fi mancat de bunica sau de nepotii bunicii sau de prietenii bunicii sau de cei ce cumpara gem de la bunica fara sa stie nimeni altcineva este inclus in calculul GAP-ului de TVA? Cine mama dracului calculeaza cat gem sau dulceata au facut bunicile din Romania si cat ar valora cumulat respectivele produse !?
Analog poti sa spui ca gemul respectiv sau tuica produsa si consumata in diferite gospodarii taranesti sunt luate in calcul si la determinarea PIB. Avem institutii ale statului care calculeaza productia anuala de prune din gospodariile taranesti ?
Acest om, sef de ANAF, e o minte bolnava sau e prost de bubuie.
A propos, bunica face evaziune fiscala cand isi produce gem in gospodarie si-l mananca apoi? Ce parere aveti?
Indiferent de cat de anormal ar fi un stat, nu cred ca acel stat si-ar propune sa calculeze TVA la gemul produs si consumat in fiecare gospodarie ! Oricum ar fi imposibil de calculat! Chiar daca statul respectiv ar genera cine stie ce institutie bugetara plina de angajati care sa caute prin tara borcane cu gem!
@LS
Te duci prea departe ….
Gemul și țuica sunt incluse în gap TVA din cauză de mod de calcul, pentru ca cineva de prin statul român lucrează pe o statistică , hai să îi zic nepotrivită, mai exact cea de consum pe cap de locuitor.
Mai simplu: în România sunt 19 milioane de locuitori, consumul statistic de gem pe individ e de X cantitate pe lună, luat referință un preț mediu Y pe borcanul de gem, rezultă Y cota TVA de încasat .
Doar ca în momentul ăsta în România nu sunt 19mil de locuitori, și nu tot magiunul e cumpărat din magazin. Deci calculul TVA de încasat de către stat pleacă de la o premiza eronată .
Cel puțin așa pricep eu.
Vezi și comentariul domnului Mihai Badici de mai sus
nu e o premiză eronată, e o abatere cunoscută și acceptată. Calculul are sens tocmai pentru a vedea dacă consumul reflectat de încasările de TVA „bate” cu estimarea; el nu are pretenția de a fi exact și sursele de abateri sunt cunoscute. E un procedeu folosit și în inginerie ca să verifici dacă un calcul e corect. Dacă ați văzut, când se inaugurează un pod se fac niște teste de încărcare. Se urcă niște camioane, se măsoară deformările și se compară cu cifrele proiectate. Și aici sunt niște abateri: de pildă oțelul sau cimentul pe care în calcule le consideri de x mm în realitate au x+epsilon, nu sunt complet uniforme etc. Nici camioanele nu sunt încărcate fix cu y tone iar unii șoferi sunt mai grași, alții mai slabi. De aceea se admit niște toleranțe. Problema e că gap-ul nostru de TVA iese din orice toleranță acceptabilă, mult peste ce poate produce bunica… :)
Pentru a avea estimari statistice cu eroare in limite rezonabile, trebuie sa pornesti de la ceva concret, care acel ceva concret nu poate fi tot o estimare, pentru ca in acest mod am lucra din estimare in estimare, eroarea putand creste de fiecare data obtinandu-se astfel estimari grav eronate. Statistica matematica in domeniul economico-financiar nu va constitui un instrument viabil daca nu porneste de la niste date exacte( sau macar aproximativ exacte, dar gradul de aproximare sa fie de cel putin 99%). Formula de determinare a erorii estimarii depinde si ea de niste date care se presupune a fi exacte.
Estimarile statistice nu pot fi facute din nimic! Trebuie sa existe niste date exacte de la care sa se porneasca, altfel acestea sunt nu numai inutile ci si daunatoare, deformand realitatea.
@dan77 _ „consumul statistic de gem pe individ e de X cantitate pe lună…”
Intră în GAP gemul făcut de bunică-sa și vândut în piață, alături de mărar, pătrujnel, hribbi, ouă și murături. Adică, ceea ce se comercializează, poate fi evidențiat și poate fi taxat.
Spre exemplu, societățile comerciale care utilizează o parte din produsele lor în folos propriu, generează autoconsum de produse care pot fi taxate.
Dacă eu bat un cui în peretele sufrageriei mele ca să agăț fotografia soacrei, NU prestez un serviciu care se taxează, chiar dacă este autoconsum, și nimeni nu va putea evalua cât de prețioasă este activitatea aceasta pentru mine. NU este un produs pentru care să plătesc TVA. Altceva este dacă apelez la serviciile unei firme care-mi emite factura ce evidențiază produsul respectiv, iar șeful ANAF o poate verifica.
Dan, daca lucrurile stau asa cum spui, atunci e clar ca modul in care se calculeaza sumele care ar trebui sa reprezinte TVA total pe un an este total inept. Nu se poate estima statistic cantitatea de prune produsa de prunii situati pe proprietatile dintr-o tara, si, in consecinta, nici cantitatea de gem, tuica sau dulceata de prune produsa in gospodariile taranesti, atata timp cat aceste cantitati nu trec printr-un circuit economic, printr-un circuit comercial. ( A propos, stie macar cineva in tara asta care este numarul aproximativ de pruni din livezile din Romania? Ar fi ridicol ca statul sa se ocupe de asa ceva, ar fi ceva ce dovedeste cretinicm cronic).
Daca asa ceva chiar se intampla, fie cei ce au generat asa ceva sunt idioti nevindecabili, fie o fac cu scopul de a falsifica datele reale privind PIB-ul, ceea ce nu m-ar surprinde daca e vorba de grupul infractional organizat numit PSD & asociatii.
@LS: de fapt scopul nu e să estimezi cantitatea de prune ci tocmai dimpotrivă, să estimezi cantitatea de marfă tranzacționată în comerț, pentru că teoretic 21% din valoarea acesteia ar trebui să „bată”, cu o marjă acceptabilă, cu cea estimată. Mai zic încă o dată, nu cunosc metodologia dar ceea ce pot spune e că dacă vrei musai poți să faci niște eșantioane reprezentative (sat-oraș, munte-deal-câmpie, zonă geografică etc) și poți obține prin sondaj cu precizie sub 1% producția destinată autoconsumului. Sunt două surse ale GAP-ului (în afară de marja de eroare) : autoconsumul și evaziunea. Dacă estimezi autoconsumul și estimezi consumul total ceea ce rămâne e evaziunea (pe asta nu o poți estima direct că nimeni nu o să îți răspundă la chestionar). Nu e nimic nerealizabil tehnic vorbind iar la gap de 30% faceți dvs un calcul și vedeți ce valoare absolută iese și dacă ar fi vreodată posibil doar prin mica producție (inclusiv micul trafic prin piețe sau prin rețele de prieteni, vândut la poartă etc) . Nu ai nevoie de precizie de 1%, e suficient să se potrivească ordinul de mărime… Încă o dată, scopul e estimarea evaziunii. În nici o țară evaziunea nu e zero, dar dacă o păstrezi la câteva procente poți să stai liniștit. Dacă ai ajuns la 30% e momentul să îți faci probleme: ori calculele sunt greșite (la câtă competență e prin ANAF nici asta nu m-ar mira) ori evaziunea e scăpată de sub control. Dacă vrei să știi, se poate afla simplu și cu costuri rezonabile. Dacă nu vrei să știi, dai vina pe bunica…
@LS, pentru calculul PIB nu conteaza cati pruni exista si cate prune au produs anul acesta, pentru ca nu se estimeaza productia de prune, ci consumul populatiei.
Iar consumul e relativ usor de estimat: se intreaba niste oameni cata tuica beau in gospodarie, cat gem mananca, etc., pe baza raspunsurilor se calculeaza o valoare medie pentru diferite categorii sociale, si apoi se calculeaza un total pe baza numarului de oameni estimat a fi in fiecare categorie.
Pe de alta parte, nu vad de ce ar fi „cretinism cronic” ca statul sa stie macar cu o marja de 10% cam cati pruni exista in gradinile si livezile din Romania. Numarul de pruni nu se schimba de la o zi la alta, e suficient sa intrebi odata la 10 ani (de pilda la recensamant) cati pomi are fiecare gospodarie.
Bunica poate face gem din:
1. prune din prunul din fata casei (poate sa nu-l culeaga si se scutura fara rost)
2. prune din piata libera (la tarabe … Obor, sau de pe marginea drumului)
3. prune cumparate de la supermarket
TVA colectata deja pentru zahar, gaze, electricitate, in toate cazurile
– – pentru cazurile:
– 3. TVA colectat instant de la comerciantii care elibereaza bon de casa
– 2. nu se colecteaza integral TVA pentru materia prima (prune) pentru ca nu se elibereaza bon fiscal…
Valoarea adaugata de bunica in pretul gemului (presupunand ca devine marfa) este o parte foarte mica din costul final (respectiv din cota TVA)
Marele sef ANAF bate campii si invrajbeste populatia contra guvernului
PS Da, poate sa incerce la #2. poate reglementeaza ceva acolo si mai recupereaza din gap…
Am mai zis: „un prost arunca o piatra in apa…”
Ba da, se evaluează statistic toate activitățile economice principale produse într-o țară care astfel se introduc în calculul pib. Inclusiv activitățile nefiscalizate ca producția gospodăriilor individuale care este destul de mare și care, o parte, este vândută la marginea drumului dar fără a plăti impozite și taxe. Apoi vor pensii de la buget.
Lucifer, de acord cu ceea ce spui, dar din ce a afirmat individul cu pricina nu asta se poate intelege, ca ar fi vorba de activitatile economice nefiscalizate, deci practic de evaziune. Din ce a spus el se intelege ca gemul produs de bunica, din prunele facute de prunii din mica livada a bunicii, gem care este mancat exclusiv de bunica si membri ai familiei bunicii, fara a intra intr-un circuit comercial, este cumva, printr-o procedura care daca exista e complet tembela, luat in calcul ca valoare la GAP-ul de TVA!
În orice deficit bugetar e vorba aritmetică. Greu de luptat cu aritmetica. De fapt, e imposibil. Dar noi o vom face. O vom face pentru că noi suntem cei mai viteji dintre traci, ca atare aritmetica și bunul simț vor fi declarate neconstituționale în România. Trebuia să ajungem aici. Trebuia să ajungem la a ne contempla chipul în oglindă. Să admirăm la noi ceea ce ne-a făcut mândri: șmecheria și minciuna. Vom nega totul în afară de noi. Semnul primitivului dintotdeauna.
„Controversa iscată de afirmația președintelui ANAF […] a fost tratată aproape exclusiv prin grila ironiei.”
…Pentru că nu, gemul bunicii domniei-sale nu este inclus în calculul GAP-ului de TVA, iar pentru că a spus o asemenea năzbâtie a fost ironizat. Președintele ANAF a demonstrat că-i lipsesc cunoștințele de economie pe care funcția domniei-sale ne îndreptățește să credem că le-ar avea.
Apoi, principiul de calcul este același pentru statele membre ale Unoiunii Europene. Dacă Președintele ANAF nu este sigur că știe ce anume trebuie să facă, își poate stabili drept obiectiv ca România să ajungă la media de colectare a TVA din Uniunea Europeană.
În fine, despre filosofia și epistemologia știinețelor economice există cetcetări, studii, manuale, cărți și cursuri ce pot fi urmate în diferite programe de studii la ASE. Este adevărat că, cel mai adesea, politicienii nu țin seama de ceea ce spun economiștii – ei există doar pentru voturile cetățenilor -, am văzut asta la precedentele guverne.
Articol explicit si clar. Ati explicat ce trebuia sa spuna ministrul.Sinteti al 2-lea la care citesc adevarul, am mai citit la Dl.Biris. Nu mai intru in problema, dar daca ar citi acest articol cei de la nivel de c.j.si prefecturi pina la presedinte si i-ati examina nici 2% nu ar intelege.Poate nici dl.Cosea !!
In alta ordine de idei: locuiesc la oras fara ” teren” nicaieri.Gem, muraturi, zacusca,sucuri prepar in casa cu legume si fructe din piata. De ce? Pentru ca tot ce ofera ” comertul ” capitalist” are un pret umflat si mincinos.La fel si diferenta dintre eticheta si ce-i inauntru.Sa nu mai vorbim de minciuna eco si produse cu nu stiu ce ” patalamale”. Sa nu mai vorbim de E-uri.Am luat vestitul magiun de…,l-am aruncat. Minciuna. Dar ce pret!! Concluzie: de ce sa cumpar ceva ce pot face in casa la pret de20-30% fata de aceeasi cantitate de la magazin. Si se mai vaicaresc producatorii ca dau faliment.
P.S.Si pentru alte produse majoritatea le cumpar de la tarani pe care ii cunosc si sint de calitate. Sper ca nu o sa le vina ideea sa puna t.v.a.la putinii producatori locali ce mai vin la piata, tot mai putini.Mergeti in piete si vedeti ca majoritatea sint cei care vind legume si fructe importate, fara bon fiscal.Totusi am mai auzit ca unii scot si aparatul de plata cu cardul, de frica ca ar fi ” de la control” Acolo e gap-ul de tva !!
Respecte autorului, am inteles articolul.
„…ridiculizarea instituțiilor a devenit un mecanism de exorcizare colectivă a neîncrederii….”
Și pe bună dreptate. Nu atât instituția a fost ridiculizată, cât președintele ei. Căutați-i poza pe net și spuneți-mi dacă are o față care să inspire respect. Individul e plătit (cum altfel?) cu zeci de mii de lei pe lună și vine să spună kă kafeaua pe care mi-o fac dimineața intră la gap-ul TVA. Sunt un evazionist, pentru că nu mă duc să beau cafea la cafenea, din care să rezulte o vânzare, bon fiscal și, deci, TVA pentru stat. La fel, supa pe care mi-o fac în bucătărie intră la gap. Sunt un infractor, ar trebui să mănânc supă doar la restaurant, deci cu plată, bon fiscal și TVA.
interesantă tema de discuție dacă legile sociale sunt legi în aceeași măsură ca și cele fizice. Nu m-au preocupat în mod serios bazele filozofice ale științelor sociale însă aș zice că se neglijează că și legile fizicii au domenii de aplicabilitate și premise fără de care nu se aplică. „Piața” funcționează în cadrul unui anumit tip de societate; dacă premisele sunt îndeplinite ea se va manifesta ca o lege naturală. Faptul că avioanele zboară nu contrazice legea gravitației, așa că faptul că statul intervine prin distorsionarea pieței nu poate fi un contraargument pentru legea cererii și ofertei. Piața se manifestă în condiții de libertate în cadrul oferit de societatea respectivă. Dovada empirică este că piața a funcționat în socialism oriunde a găsit teren să se manifeste. Desigur, când tătarii prădau Moldova piața nu funcționa, pentru că o altă forță economică era aplicată, în sensul opus, „dreptul celui mai tare” . În același fel, în momentul în care proiectezi un circuit electric poți face liniștit abstracție de legea gravitației; asta nu înseamnă că ea nu există, ci doar că nu e de interes pentru respectivul domeniu. Probabil sunt cazuri în care legile pieței pure și dure duc la rezultate care nu sunt morale; de pildă în momentele de penurie, când cetatea în care locuiești e asediată; regele o să decreteze „raționalizarea” proviziilor din considerente umanitare. Dar asta e tocmai dovada că piața există, în lipsa acestei măsuri ea ar funcționa, cu efecte dezastruoase pentru că din motive de asediu oferta nu are cum să acopere cererea…
@Mihai Badici _ „Dovada empirică este că piața a funcționat în socialism oriunde a găsit teren să se manifeste.”
Piața există și funcționează de când exstă omenirea, de zeci de mii de ani, de la primele schimburi de produse. Trocul, în particular, este o formă de comerț, comerțul fiind o ramură a economiei în cadrul căreia se desfășoară circulația mărfurilor.
Dacă economia este știință ori ba e un subiect muuuult discutat și studiat, iar filosofia și epistemologia științelor economice este obiect de studiu în mai multe programe de licență, masterat și doctorat în cadrul Academiei de Studii Economice din București. Cei care au nelămuriri sau doresc să aprofundeze subiectul pot accesa cursurile.
Care este motivul pentru care subiectul revine periodic în discuție?
Contestarea de către politicieni și de către teoreticienii științelor politice a abilității economiștilor de a oferi puncte de vedere privind politicile economice.
De ce?
Pentru că politicienii sunt interesați în mod fundamental de obținerea puterii politice și păstrarea ei…Adică de voturi. Iar asta îi determină, peste tot în lume, să adopte politici economice populiste.
Politicienii vor de la economiști doar sfaturi asupra modului în care să argumenteze cetățenilor adoptarea politicilor economice greșite, astfel încât să nu piardă voturile lor.
Rezultatul?
Politicienii și teoreticienii știinețelor politice îi consifderă pe economiști necalificați pentru a prezenta opinii cu privire la politicile economice, pentru că științele economice nu sunt cu adevărat științe șamd. Adică, îi deranjează. Iar cel mai tare îi deranjează când cu toții (inclusiv cetățenii) constată că nu mai sunt bani în vistieria statului și asta din cauza politicilor economice greșite adoptate de politicieni (factori de decizie politică/administratori ai resurselor publice etc.), deși economiștii au avertizat asupra acestui lucru. Pentru că au fost nesocotite unele Legi Economice.
Doar că modul în care sunt transmise către politicieni informațiile și sfaturile din partea profesioniștilor în Științele Economice este…
Sunt prezentate de obicei trei scenarii. Unul, „Business as usual”, unul dacă sunt adoptate unele măsuri de politică economică și altul dacă sunt adoptate alte măsuri. Pentru fiecare scenariu este estimată probabilitatea de înfăptuire. Iar politicienii decid în cunoștință de cauză.
Asta îi enervează cumplit pe politicienii români și pe profesorii lor…Faptul că li se spune că greșesc și apoi li se reamintește că li s-a spus.
mă interesează mai puțin părerea politicienilor tocmai pentru că la ei știm că există un bias din motive evidente. Dar când oameni din mediul academic (că am mai avut discuția asta și în alte situații) pot să spună că „legile economiei de piață nu sunt legi ale naturii pentru că pot fi modificate” … parcă începi să ai o problemă cu spiritul științific. Evident, referințele pe care le aduc sunt la gânditori comuniști, care la rândul lor au funcționat tot ca politicieni, nu ar trebui să le acordăm prea mult credit… dar iată că tot vorbim despre asta. Mă rog, până la urmă și risipa guvernamentală din ultimii ani a găsit un profesor universitar care să o justifice teoretic, deci ce să mai vorbim…
IPINGESCU (căutând șirul unde a rămas): „… A manca… sfânta Constituțiune…”
JUPÂN DUMITRACHE (cam nedomirit): Adică, cum s-o mănânce?
IPINGESCU: Stai să vei… că spune el… „Sfânta Constituțiune, și mai ales cei din masa poporului…”
JUPÂN DUMITRACHE (nedumirit): E scris adânc.
IPINGESCU: Ba nu-i adânc deloc. Nu pricepi? Vezi cum vine vorba lui: să nu mai mănânce nimeni din sudoarea bunioară a unuia ca mine și ca dumneata, care suntem din popor; adică să șază numai poporul la masă, că el e stăpân.
JUPÂN DUMITRACHE (lămurit): Ei! așa mai vii de-acasă. Bravos! Zi-i nainte.
IPINGESCU: Stai să vezi: acuma vine un ce și mai tare.
JUPÂN DUMITRACHE: Ei!?
IPINGESCU (urmând citirea): „… A mânca poporul mai ales, este o greșală neiertată, ba putem zice chiar o crimă…”
JUPÂN DUMITRACHE (cu deplină aprobare): Știi că și aici lovește bine! Da! cine mănâncă poporul să meargă la cremenal!
IPINGESCU (bătând cu mâna-n gazetă): Apoi de ce scrie el, sireacul!
JUPÂN DUMITRACHE: Dă-i nainte, că-mi place.
Da’ cine a început?
Reprezentantul autorității a luat la mișto populația cu afirmații cel puțin dubioase (vezi și aia cu bombardierii și altele).
Cred că nu merita o asemenea analiză amplă, decât dacă autorul vrea să-și expună vasta cultură.
În rest răspunsul corect la afirmația cu gemul și cele similare trebuie să fie: ”marș mă de-aici!”.
Din păcate acțiunea de înlăturare a respectivului ar trebui pusă în practică de politicienii care gândesc absolut la fel cu el. Că ei l-au pus în fruntea bucatelor.
„grila ironiei”
Să nu uităm că la animale (pisici, câini, maimuțe, etc.) arătatul dinților e un semn de agresivitate.
Așa că multe din „râsetele” noastre cam aia ascund…
Dacă luăm definiția umorului:
„…incompatibilității și absurdității laturilor unor situații considerate firești.”, am putea considera râsul ca fiind un fel de „bullying into compliance”:
Râd de tine (îmi arăt dinții la tine) / că știu că nu faci bine!
Completat cu bullying to establish superiority:
Râd de tine că ești prost / și s-arăt că nu-s anost.
Într-adevăr, interesul organelor statului pentru gemul bunicii nu ar trebui tratat cu blândă, mioritică ironie, ci confruntat la modul cel mai serios.
Amploarea fiscalizării și instituționalizării relațiilor umane ține efectiv de esența regimul neofascist, tehnofascist aș zice, care se ridică in slow motion pe teritoriul bătrânului continent. Este un monstru kafkian care ne prinde viețile pe nesimțite in mecanismul tot mai complex al raptului și care pe măsură ce înghite avuțiile oamenilor obține puterea și resursele de a redefini și impune Morala și Imperiul Noii Morale. Justificările pentru extinderea domeniului servituții sunt astăzi științifice și își revarsă abundența intr-un torent ideologic de nestăvilit: e de la sine înțeles că orice om care se opune taxării fără plebiscitare este un ignorant extremist periculos.
Intelectualii publici din torent invită pur și simplu slujbașul fascistoid al statului să intre in casele oamenilor și să le scaneze nu numai bunurile, ci toată viața, cu toate bunele și relele ei obiceiuri și să le evalueze nivelul de culpabilitate ca temei ‘moral’ pentru viitoarea degradare socială și deposedare corelativă. Gemul făcut in casă este așadar in ochiul aparatcikului un semn clar de egoism, de lipsă de solidaritate socială, ba chiar de trădare națională, pentru că acei chiaburi care recurg la asemenea activități ilicite și obscurantiste sunt mânați de interese meschine, de individualism, de interese de clan și in mod evident, după Noua Morală Publică, evită să plătească taxe și impozite, se sustrag de la activitățile economice colective care ne aduc prosperitate și o fac in mod premeditat, conștient, sabotînd astfel Națiunea (europeană?).
Intelectualul public angajat, intr-o cauză socială sau pur și simplu lefegiu intr-o structură a statului, găsește firesc ca Aparatul să se împrumute la nesfârșit in numele unui Progres iluzoriu. Aparatul -de construcție ideologică socialistă- a împrumutat (sau s-a molipsit) de la corporatiștii fasciști morbul creșterii perpetue, cu orice preț suportat de prezent. Acest morb a dus deja la prăbușirea multor corporații/piețe in ultima sută de ani, dar nu pare că s-au învățat minte. Cumva, din asocierea cu tirani precum Adolf au ieșit cu bine, lumea le-a iertat cartelurile și oligopolurile fasciste. Dar unii dintre noi nu le-au uitat. Acum morbul lor intrat in scheletul statului modern a plantat in mintea birocraților și politrucilor marota societății capitaliste multilateral-dezvoltate. Sună a oximoron? Nu chiar. Acesta nu este capitalism pur și simplu, ci corporatism și cârdășie fascistoidă intre Aparat și Corporații.
Dacă marile corporații și-au fixat target să afle și să înregistreze tot ce gândesc oamenii in alcov și tot ce pun in oală in bucătării apăi și Aparatul a conchis că ar fi un lucru bun, deci de mare interes public și de mare angajament progresist. De aici și GAP-ul. Noțiunea de discrepanță intre prada scontată și banii care le intră efectiv in vistierie.
Punerea in discuție fără nicio jenă a gemului casnic nu este altceva decât o criză de vistierie se pare cronicizată in rândul elitelor de Aparat, a oamenilor-rotiță ce se dezlănțuiesc public și amenință nu tocmai subtil cu represiunea milioanele de extremiști-evazioniști. Sunt in criză de timp. Au termen de la creditori iar servii, în inconștiența lor, continuă să se sustragă de la obligația patriotică de a consuma cu bon fiscal. Deși li se dau bani ca la Monopoly (de pildă prin PNRR) refuză să-i dea înapoi Casei crezînd că pot exista in afara Jocului și că banii lor sunt proprietatea lor privată, iară nu Capital de Stat. Ba unii mai au și nesimțirea de a tranzacționa Capitalul statului peste hotare, de pildă in Bulgaria, unde umplu buzunarele unor evazioniști locali.
Maniera subversivă in care mulți rumâni înțeleg să relaționeze cu Banul Public relevă o atitudine duplicitară a intelectualului public angajat precum și posibila proliferare subterană a unor derbedei libertarieni care instigă la rezistență in fața tehnicii de recoltare fiscală. Poate că ceea ce predică in spațiul public televizat acești apostoli ai progresului nu concordă deloc cu ceea ce practică in spațiul privat (cumva) protejat. Mari amatori de bone filipineze și maseuze thailandeze procurate pe căi ilicite pot apărea pe ecrane ca zei ai conformismului fiscal și mareșali ai modernizării instituționale, că deh, sunt oameni dotați cu o mare capacitate de a disimula. Cum ar putea ataca in agora chestiunea limitării capacității statului de îndatorare dacă ei înșiși nu au niciun fel de limite? Pentru că numai prin fixarea constituțională a unor limite mai putem avea speranțe că Avuția publică și privată vor fi protejate de rapacitatea celor ce populează Aparatul și a corporatiștilor întovărășiți cu aceștia.
Exact, dl. Mihai ! Nu vrei si NU poti cerceta evaziunea caci, probabil, te trezesti ca pica elefantul pe tine. Sa ne gandim cine este implicat in cele mai banoase afaceri din Romania , sa vedem firmele, impozitele platite etc… Da adanc, la firul ierbii, nu o amenda de complezenta si ” Va anuntam cand va mai vizitam peste 10 ani daca se sesizeaza cineva din afara.” ANAF NU poate sa scoata banii de la firmele politicienilor „pe val”, biserica, rromi, firmele unor servicii, arabi, intreprinderi de stat falimentare (CFR Calatori, minerit, etc)… lista este lunga. Acolo sunt banii lipsa, restul este joc de glezne pentru fraieri si articole de maculatura. Eu astept ( da astept degeaba) un semnal despre articolul publicat de ziaristul de la Recorder cu firma cu cifra de afaceri de sute de miloane si sediul in WC din Piata Charles de Gaule, peste 12 puncte de lucru pe coclauri. Ii sugerez dl Pirvulescu sa faca lumina : este fake news sau ……
Am mai intervenit pe Contributors (la articolul domnului Radulescu) pe tema Gapului TVA. Ceea ce a vrut sa sublineze corect seful ANAF este ca metodologia folsita de Comisia Europeana in cazul Romaniei poate duce la estimari mult exagerate ale GAP. Ponderea economiei rurale de autoconsum este in Romania mult mai mare decat in vestul Europei. Asta este un fapt. Tot un fapt este ca Romania incaseaza la bugetul de stat din TVA 7%. Spania incaseaza 6.3, Franta 6.3, Austria 7, Belgia 6.5, Germania 7 etc. Sunt date din 2023. Este imposibil sa nu observi ca pare mult exagerat GAPul Romaniei cand vezi datele de mai sus, mai ales ca toate celelalte tari au TVA mai mare. Corect ar fi ca GAPul Romaniei sa fie defalcat si sa se evidentieze cat provine din autoconsum, cat din evaziune, cat din inselaciune. Tare cred ca daca s-ar proceda asa am avea surpriza (pentru unii) sa constatam ca nu suntem departe de restul Europei. Altfel, decidentii politici (vezi Presedinte) pornind de la ideea (gresita) ca avem un GAP de 30% pot concluziona (evident eronat) ca nu e nevoie de cresterea TVA ci doar de o mai buna colectare.
„…. pot concluziona (evident eronat) ca nu e nevoie de cresterea TVA ci doar de o mai buna colectare.”
Sper că e o glumă. Există țări cu TVA de 30%?
Nu exista tari cu TVA de 30%, dar exista tari cu GAP DE TVA DE 30%!
Gap de TVA de 30% inseamna ca in loc de 7% Romania ar fi trebuit sa colecteze la buget 10% din PIB ca TVA, pastrand TVA de 19%, rate reduse pentru alimente si constructii etc.
Dupa cum zice si CT, media UE e 7% din PIB, asa tot o gluma e.
Discutând cat se poate de serios, gapul de TVA cauzată de autoconsum este minuscul comparat cu gapul de TVA cauzat de frauda vamală – de exemplu prin portul Constanța. Discutăm aici despre valori de 10-100 de ori mai mari decât valoarea autoconsumului românesc. https://www.libertatea.ro/stiri/laura-codruta-kovesi-nimeni-din-romania-nu-ne-sesizeaza-legat-de-neregulile-din-portul-constanta-dar-va-promit-ca-o-sa-ajungem-si-acolo-5483501
de ce nu de 1000000 de ori daca tot nu suntem obligati sa demonstram????
@LS 22/10/2025 La 14:38
„…gemul produs de bunica, din prunele facute de prunii din mica livada a bunicii…fara a intra intr-un circuit comercial, este cumva, printr-o procedura care daca exista e complet tembela, luat in calcul ca valoare la GAP-ul de TVA!”
NU MAI este luat in calcul dpdv al jaloanelor UE/PNRR:
„Eliminarea din PNRR a jalonului privind reducerea gap-ului de TVA nu înseamnă însă rezolvarea problemei României privind calculul gap-ului de TVA și influența autoconsumului, dar nici rezolvarea problemei că gap-ul de TVA din România este cel mai mare din UE. A fost evitată doar pierderea de bani europeni pentru că România nu ar fi reușit reducerea gap-ului în conformitate cu cerințele Comisiei Europene.
(…)
România și-a asumat LA SCHIMB o serie de sarcini suplimentare, mai dure și măsurabile, care privesc în special structurile de control: ANAF și Vama…
Concret, un jalon va presupune: „Cota veniturilor fiscale crește cu cel puțin 2,5 puncte procentuale din PIB, comparativ cu nivelul observat în 2019”.” (ma-ntreb DACA aceasta comparatie include si INFLATIA 2019-2025)
De citit si punctele 1-9 din alt jalon agreat, din care reies DEBANDADA si SLABICIUNEA (voit intretinute atata vreme!) statului Ro:
https://economedia.ro/exclusiv-miza-de-un-miliard-de-euro-a-gap-ului-de-tva-romania-a-obtinut-eliminarea-din-pnrr-a-unui-jalon-pentru-reducerea-deficitului-de-incasare-de-tva-cu-ce-a-fost-inlocuit.html