Integrarea economică europeană și România

În istoria sa modernă, România s-a aflat de mai multe ori în situații dramatice, care i-au pus în pericol existența ca stat. Aceste momente au putut fi totuși depășite și urmate de reluarea eforturilor de introducere în societatea românească a elementelor definitorii ale civilizației occidentale: statul de drept, democrația, economia bazată pe proprietatea privată, libertățile individuale, raționalitatea critică, știința. Continuarea mersului României pe drumul spre Occident necesită, printre altele, aplicarea „Planului Național de Redresare și Reziliență” (PNR), care impune realizarea unor reforme esențiale pentru modernizarea țării și asigură fonduri considerabile pentru investiții.

Aceste lucruri nu sunt întotdeauna bine înțelese și unanim acceptate. Astfel, în discuții televizate, presă online, rețele de socializare etc., mulți preopinenți spun că Occidentul „vrea să ne fure resursele”, „exploatează poporul român”, „ne vinde alimente contaminate” ș.a.m.d. În realitate, integrarea economică în Uniunea Europeană (UE) este vitală pentru România zilelor noastre, deoarece implică finalizarea reformelor necesare pentru transformarea economiei planificate în economie de piață și permite finanțarea din fonduri europene a dezvoltării infrastructurii și tehnologiei, participarea la uniunea bancară europeană, alinierea la standardele europene a fiscalității și reglementărilor și adoptarea euro.

Problema este că revenirea României postcomuniste la civilizația occidentală are loc într-o perioadă în care UE se află într-un amplu proces de transformare, prin care își reconsideră geografia, instituțiile, competențele și modalitățile de finanțare.[1] În cele ce urmează, ne propunem să analizăm unele consecințe economice ale acestui proces asupra României.

1. Piața unică europeană: avantaje și constrângeri

Avantajele schimbului liber sunt atât de evidente, încât este surprinzător că acestea nu sunt recunoscute imediat de toată lumea. Într-adevăr, ființele umane au această caracteristică excepțională de a fi foarte diferite unele de altele; diferite prin aptitudini, dar, de asemenea, prin nevoi și scopuri. De aici, utilitatea schimbului de mărfuri între oameni. Acesta permite unui individ să se specializeze într-o anumită activitate economică, pe care el o poate face mai bine decât alții și să cumpere bunurile de care are nevoie și pe care este relativ mai puțin capabil să le producă. Acest principiu, numit „principiul avantajului comparativ”, a fost enunțat încă de economistul englez David Ricardo (1772-1823) și constituie unul din elementele fundamentale ale teoriei schimbului internațional.

Această teorie (numită și „teoria specializării internaționale” sau „teoria avantajului comparativ”) este o aplicație a teoriei generale a diviziunii muncii, specializării și schimbului, în cazul particular în care oamenii locuiesc în țări diferite. Ea constă într-un sistem de raționamente și concluzii deduse logic din ipoteza că ființa umană este rațională: dacă omul este capabil să-și stabilească scopurile, el poate, de asemenea, să-și gândească acțiunile, astfel încât să atingă obiectivele respective, de exemplu, să decidă dacă este sau nu interesat să facă un schimb de bunuri cu alt om. Astfel, faptul că doi oameni (sau două grupuri de oameni) decid liber să efectueze un act de schimb se explică prin aceea că ambii cred că obțin un avantaj. Faptul că cei doi parteneri se află în țări diferite nu modifică cu nimic aspectul fundamental al situației, și anume că ambii câștigă prin schimb, ceea ce justifică, indubitabil, libertatea schimburilor, inclusiv între locuitorii unor țări diferite.

Fiind dedusă logic din ipoteza raționalității acțiunii umane, teoria schimbului internațional nu poate fi infirmată și, de aceea, constituie unul dintre elementele cele mai solide ale științei economice. Această teorie ar trebui, deci, să inspire toate deciziile de politică economică și să convingă pe toată lumea că mondializarea (globalizarea) este necesarmente benefică. Instituirea protecționismului în diverse părți ale lumii și în diverse epoci arată însă că lucrurile nu stau așa. Acest aparent paradox se explică prin cel puțin două cauze: ignoranța și interesele pe termen scurt ale diverselor categorii și grupuri sociale.

Ignoranța se află adesea, fără îndoială, la originea atitudinilor pro protecționiste atât ale politicienilor și comilitonilor lor, cât și ale simplilor cetățeni, care nu înțeleg că ei sunt cei care suportă costurile izolării de lumea exterioară. Și este surprinzător de constatat că chiar și unii economiști români mai tineri, formați în perioada postcomunistă, care nu au fost expuși, deci, propagandei în favoarea modelului economic autarhic al regimului ceaușist și au auzit, cu siguranță, pe băncile facultăților, de principiul avantajului comparativ, se lasă seduși de lozinci ca „securitate alimentară (energetică)”, „produse românești”, „patriotism economic” etc.

Veritabila explicație a instituirii protecționismului în multe țări și perioade și, de asemenea, a perpetuării influenței propagandei în favoarea sa în România zilelor noastre este însă dorința de a servi interesele individuale sau de grup. Această situație este consecința funcționării „pieței politice”, adică a procesului prin care politicienii urmăresc să-și atingă obiectivele referitoare la obținerea și exercitarea puterii. După cum a arătat economistul și politologul american Mancur Olson (1932-1998), într-un sistem politic democratic, politicienii încearcă să maximizeze numărul de voturi obținute în alegeri. De aceea, ei sunt interesați să acorde privilegii vizibile și bine țintite unor grupuri și categorii de populație sau, dimpotrivă, să facă în așa fel încât costul măsurilor respective să fie difuz și ușor de acceptat.[2]

Protecționismul constituie o ilustrare perfectă a acestei analize: protejând prin taxe vamale sau bariere netarifare o anumită activitate economică, politicienii obțin sprijinul oamenilor de afaceri și salariaților din branșa respectivă. Costul acestor măsuri – altul decât costul administrativ al perceperii taxelor vamale și al controlului respectării restricțiilor – se manifestă prin aceea că prețul de vânzare al bunurilor respective este mai mare decât ar fi în condiții de schimb liber.[3] Însă, consumatorii sunt numeroși, slab informați și organizați, astfel încât costul protecționismului este, pentru ei, difuz și aproape imperceptibil. Multiplicând privilegiile protecționiste pe care le acordă diverselor grupuri de interese, politicienii își recrutează astfel clientela electorală.

În sens invers, liberalizarea schimburilor întâmpină opoziția grupurilor de interese bine organizate, care au beneficiat anterior de protecționism. De aceea, liberalizarea este dificilă, chiar și atunci când este realizată gradual: odată ce procesul de liberalizare este inițiat, producătorii autohtoni devin rapid sensibili la pierderea pe termen scurt pe care o suferă ca urmare a eliminării restricțiilor și mai puțin preocupați de câștigurile pe termen lung pe care le-ar putea obține, eventual, în urma liberalizării schimburilor – și, deci, a scăderii prețurilor – bunurilor pe care le achiziționează.

Piața unică europeană constituie o zonă de liber schimb importantă pentru România, al cărui comerț exterior se desfășoară în proporție de aproape 75% cu țările membre UE. Se poate, deci, spera că aceste schimburi constituie, prin însăși amploarea lor, un important factor de contracarare a reticențelor grupurilor de interese: chiar dacă unii producători autohtoni se opun procesului de liberalizare a comerțului exterior, alții beneficiază de noile debușee externe, iar consumatorii pot cumpăra bunuri diverse, de bună calitate și cu prețuri mai mici. Deși perdanții și câștigătorii participării la piața unică europeană nu sunt neapărat aceiași, la nivelul de ansamblu al economiei, există, deci, o anumită compensare între câștiguri și pierderi, iar balanța înclină în favoarea majorității cetățenilor români.

Astfel, se constată că încă de la aderarea României la UE în 2007, mulți producători autohtoni s-au plâns că vor fi eliminați de concurența străină și că acest lucru înseamnă „pierderea independenței economice”, „transformarea țării în colonie”, „exploatarea resurselor naturale de către străini” ș.a.m.d. În ultimul timp, propaganda suveranistă, anti-UE și în favoarea protecționismului chiar s-a intensificat în România, fiind alimentată de politicieni și jurnaliști aflați în slujba diverselor grupuri de interese, afectate, printre altele, de consecințele războiului din Ucraina. Avantajele participării la piața unică europeană sunt însă suficient de mari și de clare pentru a menține sprijinul unei importante părți a populației pentru libertatea schimburilor cu străinătatea, astfel încât revenirea României la protecționismul și autarhia din perioada comunistă pare exclusă.

2. Efectele pozitive ale concurenței

Ignorarea, chiar și de către unii economiști profesioniști, a efectelor pozitive ale concurenței se explică prin aceea că tratarea teoretică a acestui subiect nu exclude interpretări eronate și recomandări de politică economică contestabile. Astfel, la nivel teoretic, există ceea ce se numește „teoria concurenței perfecte”, conform căreia concurența este ”perfectă”, dacă există un mare număr de producători, care produc toți același bun, cu aceleași metode și în aceleași condiții de producție. Dacă aceste criterii nu sunt îndeplinite – de exemplu, dacă există un singur producător (monopol) –, apare riscul ca el să profite de „puterea sa de piață”, exploatând cumpărătorii prin practicarea unui preț mai mare decât „prețul concurențial”.

La fel ca orice teorie generală, teoria concurenței perfecte descrie o situație ipotetică, nu lumea reală. Cu alte cuvinte, ea este un model explicativ, nu o fotografie a realității. A spune că există concurență „perfectă” nu înseamnă că producătorii încearcă să fie identici sub aspectul metodelor de producție și caracteristicilor bunurilor pe care le oferă spre vânzare, ci, dimpotrivă, că fiecare caută să producă și să vândă produse mai bune și mai ieftine decât alții, astfel încât să realizeze un volum de vânzări cât mai mare. Însă, producătorii pot atinge acest obiectiv doar în măsura în care sunt liberi să intre pe piață și să decidă cu privire la diverse aspecte ale procesului lor de producție. Astfel, pentru a exista concurență – perfectă sau imperfectă –, este necesar să existe libertatea de intrare pe piață, respectiv ieșire, în caz de eșec.

Dacă se acceptă această condiție de care depinde existența concurenței (ceea ce este logic necesar), rezultă o serie de concluzii. În primul rând, un important efect pozitiv al concurenței este apariția unui puternic stimulent pentru diferențiere (a nu face ca alții). Concurența determină, deci, producătorii să fie inovativi și să încerce să se diferențieze unii de alții, ceea ce constituie sursa avantajelor schimbului liber și un important factor de creștere economică.[4] De altfel, dacă un producător este foarte inovativ – și este motivat să fie așa din cauza concurenței –, el are necesarmente o cotă de piață de 100%, deoarece este primul care lansează un nou produs. Or, considerată exclusiv la nivelul generalizator al teoriei concurenței perfecte, o asemenea situație este nefastă. În realitate, în cazul unui singur producător-inovator, departe de a-i exploata pe cumpărători, el le oferă binefacerile inovației: creștere economică și bunăstare.

Este adevărat că există și monopoluri dăunătoare, însă acestea sunt doar cele impuse prin constrângere, mai precis, prin constrângerea legală a statului. De aceea, legislația antitrust nu ar trebui să demanteleze decât monopolurile statului, ce apar și subzistă ca urmare a interzicerii concurenței.

Definirea concurenței cu ajutorul criteriului libertății intrării și ieșirii de pe piață oferă instrumente analitice valoroase pentru tratarea problematicii integrării economice a României în UE, după cum vom arăta mai jos. Aici menționăm doar că această abordare permite înțelegerea motivului pentru care ideea frecvent exprimată actualmente în discursul public din România că mondializarea (globalizarea) determină „standardizarea” modurilor de viață și a culturilor și, deci, pierderea „identității naționale”, este discutabilă. O consecință a mondializării este generalizarea concurenței la scara întregii lumi. Însă, o concurență generalizată, determinată de eliminarea obstacolelor în calea schimburilor internaționale de bunuri, servicii, factori de producție și idei, stimulează oamenii de pe tot globul să încerce să se diferențieze unii de alții, adică să fie inovatori. Este adevărat că, în anumite cazuri, unele modalități de diferențiere-inovare sunt considerate un „rău” de către indivizi din culturi diferite, însă, la modul fundamental, globalizarea este sursă de diversitate și dezvoltare economică.

3. Evoluția conceptului de integrare economică

Liberalizarea comerțului între țările Comunității Economice Europene (CEE) a fost văzută, la început, ca fiind rațiunea și principalul obiectiv al procesului de integrare europeană. De aceea, în epoca respectivă, s-a vorbit de „piața comună”. Desființarea barierelor protecționiste s-a realizat efectiv în prima fază a integrării, ducând la creșterea concurenței dintre producători. Ca urmare, această primă etapă a permis europenilor să se bucure de un dublu avantaj: specializarea activităților – ca urmare a schimbului; și stimularea inovării – ca urmare a unei concurențe mai puternice.

Treptat, s-a produs însă o schimbare a concepției cu privire la procesul de integrare economică europeană: ideea de „piață comună” – adică spațiu de concurență în care prevalează libertatea de a intra și ieși de pe piață – a trecut pe planul doi și a fost înlocuită cu „politici comune și de armonizare”. Fără îndoială, dezideratul unor politici comune a existat încă de la debutul construcției europene, iar unele din aceste politici (de exemplu, „politică agricolă comună”) au fost prevăzute, de altfel, în „Tratatul de la Roma” (1957). Nu este însă mai puțin adevărat că, în cursul timpului, a avut loc o modificare a importanței relative acordate acestor două dimensiuni ale integrării europene: de la crearea unei piețe europene unice s-a trecut treptat la elaborarea unor politici comune în domenii din ce în ce mai vaste și cu obiective din ce în ce mai ambițioase.[5]

Integrarea economică a unor țări este benefică în măsura în care implică posibilitatea ca piețele să-și joace rolul reglator specific, fără interferența „artificială” a statelor. Or, politicile comune aplicate la nivelul UE sunt, în general, mijloace de evitare a concurenței. Astfel, termenul „integrare” a ajuns să aibă o semnificație diferită de cea inițială: conceperea și aplicarea unor politici de integrare nu mai are nimic de face și chiar este uneori opusă unificării piețelor naționale. Iar autoritățile europene sunt foarte bine plasate pentru a crea și menține confuzia între cele două sensuri ale cuvântului, ale cărei origini se află, după cum am arătat, în interpretarea eronată a concluziilor corecte ale teoriei concurenței perfecte. Ele profită, de asemenea, de un sentiment difuz al opiniei publice, pentru care orice acord și orice „armonizare” – termen ce evocă un fel de armonie socială – reflectă pacea socială și, deci, sunt de dorit. 

A spune că un sistem – în particular un sistem uman – este integrat nu înseamnă însă că toate părțile sale sunt identice, ci doar că interacțiunile dintre ele îi permit să funcționeze în mod coerent („armonios”). Pentru aceasta, este necesar ca fiecare element să fie specializat în activități bine adaptate la nevoile celorlalte componente. În cazul sistemelor economice, factorii care determină în mod obiectiv tendința spre această coerență sunt diversitatea umană și concurența dintre indivizi.

O altă confuzie este cea între „concurență” și „armonizarea condițiilor concurenței”. Concurența implică libertatea de a alege, atât în calitate de producător, cât și de consumator. Aceasta nu înseamnă însă că toți producătorii se află în același mediu economic și social și că sunt supuși la aceleași „condiții ale concurenței”, ci dimpotrivă. Teoria economică generală – în particular, amintita teorie a specializării internaționale – învederează adevărul fundamental că producătorii aceluiași bun, aflați în condiții diferite, sunt constrânși de concurență să încerce să utilizeze eficient factorii de producție de care dispun (capital, mână de lucru, cunoștințe tehnice și organizatorice etc.), ținând seama de condițiile particulare în care se află, astfel încât produsele lor să se vândă.

Prin această prismă, reorientarea fundamentală a direcției integrării europene devine foarte clară. În anul 1957, când a fost creată CEE, s-a stabilit, în mod judicios, că obiectivul „pieței comune” este instituirea unei concurențe mai mari între producătorii europeni; după aceea, s-a trecut însă treptat la o idee complet diferită, și anume armonizarea condițiilor concurenței. Această din urmă dimensiune a integrării europene se manifestă prin conceperea și aplicarea, în aproape toate domeniile de activitate, a unor politici europene comune și a unor reguli intervenționiste unice.

Astfel, un element al mediului economic, în care acționează în prezent producătorii și consumatorii din țările UE, este legislația europeană, care are un rol fundamental, deoarece definește drepturile de proprietate, regimul contractelor și mecanismele de luare a deciziilor. Cu toate acestea, producătorii europeni sunt supuși în continuare unor sisteme de drept diferite (de tradiție romanică: Franța, Germania, Italia, Spania; de inspirație franceză: Belgia, Luxemburg, Spania, Portugalia, România; din țările nordice, care sunt de tradiție romanistă, dar cu puternice influențe ale sistemului de drept anglo-saxon, common-law) și își desfășoară activitatea în condiții naturale, demografice, economice, sociale etc., diferite. Ca urmare, producătorii europeni se concurează într-o anumită măsură. Situația este însă pe cale să se schimbe, iar mijlocul utilizat în acest scop este „armonizarea legislației”, astfel încât toți producătorii din țările UE să se afle în „condiții de concurență” identice.

Este necesară, deci, acordarea unei atenții deosebite capcanelor limbajului: unul și același cuvânt – „integrare” – este utilizat pentru a desemna realități complet diferite. Astfel, „integrarea europeană” a constat, inițial, în întărirea concurenței pe piața factorilor de producție, bunurilor de consum și serviciilor. Ulterior, s-a ajuns însă la activități și domenii în care, mai ales în Europa, rolul statului este foarte important sau chiar exclusiv. Ca urmare, sensul termenului „integrare europeană” s-a modificat. Nu mai este vorba acum despre stimularea concurenței prin liberalizarea intrării și ieșirii de pe piață, ci despre schimbarea raporturilor de forțe dintre monopolurile naționale, create și întreținute de statele membre UE, respectiv de uniformizarea politicilor intervenționiste ale acelorași state. Integrarea europeană nu mai este considerată, deci, simpla participare la piața unică europeană, obiectiv atins în mare măsură în prima fază a construcției europene, ci adoptarea de către statele membre UE a unor „politici comune”.

Cuvântul „integrare” este folosit, deci, pentru a desemna două realități diferite, ceea ce dă naștere la numeroase confuzii, de care profită, de fapt, antieuropenii, a căror număr este în creștere, inclusiv în România. Într-o primă accepțiune, integrarea implică întărirea concurenței, adică unificarea piețelor naționale; în a doua accepțiune, termenul presupune, dimpotrivă, limitarea concurenței, deoarece desemnează un proces de atenuare a diferențierii activităților economice, impus de forurile europene și acceptat de guvernele naționale.

După cum se știe, CEE a fost creată din rațiuni esențialmente politice. Părinții săi fondatori au considerat că responsabil pentru izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial a fost naționalismul și au dorit sincer să evite repetarea unui asemenea cataclism. Obiectivul lor final a fost, deci, crearea unei națiuni europene. Însă, edificarea acestei națiuni se confruntă cu prejudecata epocii moderne că problemele economice sunt primordiale în raport cu toate celelalte probleme sociale și politice și că transferul puterii de decizie spre instituțiile europene poate crea o națiune europeană. Cu alte cuvinte, se crede, în general, că unificarea economică va duce mai devreme sau mai târziu la unificare politică. Însă, întreaga istorie postbelică arată că, spre deosebire de piață, politizarea vieții economice exacerbează conflictele. Rămâne de văzut dacă actuala fază de reformă a UE – inclusiv preconizata modificare a tratatelor – va conduce la crearea unei federații europene.

4. Modalități de armonizarea politicilor economice

Analiza generală de mai sus poate fi ilustrată prin câteva exemple de politici de armonizare europeană: 1) fiscalitatea și legislația; 2) uniunea monetară; și 3) uniunea bancară.

4.1 Armonizarea fiscalității și legislației

Una din temele cele mai frecvent discutate în legătură cu integrarea economică europeană este armonizarea fiscalității. Majoritatea comentatorilor consideră că buna funcționare a pieței unice europene implică „egalizarea condițiilor concurenței”, în particular, armonizarea fiscalității. Or, după cum am arătat, este absurd ca, într-o economie de piață liberă, „condițiile concurenței să fie armonizate”, astfel încât toți producătorii dintr-un anumit spațiu geografic să producă exact în aceleași condiții, adică având exact aceiași structură a costurilor. Această absurditate subminează, de fapt, toate propunerile de „armonizare a condițiilor concurenței”.

Fiscalitatea este un element important al mediului în care acționează producătorii, care, la fel ca toți ceilalți contribuabili, trebuie să se adapteze unui regim fiscal, care, actualmente, este tot așa de diferit de la o țară la alta ca numărul populației, legislația, solul sau clima. Armonizarea sistemului de impozite și taxe impuse întreprinderilor nu este mai justificată decât armonizarea oricărui alt element al costurilor lor de producție. Însă, evident, guvernele țărilor cu fiscalitate spoliatoare și distructivă se tem de concurența fiscală a altor țări (dumping fiscal) și fac tot posibilul să „armonizeze fiscalitatea” – sub pretextul că creează condiții de concurență echitabile –, cu speranța că această omogenizare implică alinierea sistemelor fiscale ale celorlalte țări la propriile lor sisteme. Însă, dacă un impozit este spoliator și stupid, el nu va înceta să fie așa, dacă va fi armonizat, ci dimpotrivă! Deși țările europene au, în general, o fiscalitate ridicată, pe care o admiră inclusiv unii politicieni și economiști români, în loc să reducă, pe cât posibil, sarcina fiscală, guvernele europene duc un război împotriva „paradisurilor fiscale”, mai ales, desigur, a celor aflate în țări din afara UE, de exemplu, Elveția. Și este profund regretabil că ele câștigă adesea această bătălie, astfel încât armonizarea fiscală (intra și extra-europeană) se reduce la menținerea unei fiscalități ridicate.

Un exemplu în acest sens este România, unde o idee foarte răspândită în ultimul timp este că deficitul bugetar, finanțarea redusă a bunurilor publice (sănătate, învățământ, apărare etc.) și dificultățile de finanțare a datoriei publice sunt provocate de faptul că unele companii internaționale își transferă profiturile în paradisuri fiscale și că, deci, guvernul trebuie să majoreze impozitele percepute de la acestea, instituind, de exemplu, impozitul pe cifra de afaceri.

Același raționament este valabil în ceea ce privește legile și reglementările. Astfel, în România, în care piața muncii este „organizată”, adică încorsetată printr-o multitudine de legi și reglementări paralizante, complexe, contradictorii și adesea incomprehensibile (ceea ce explică în mare măsură munca la negru), politicienii și alți formatori de opinie acuză adesea „concurența neloială” a altor țări, care atrag mână de lucru, mai ales calificată, din România. Însă, în loc să corecteze erorile din propriul lor sistem, ei reclamă armonizarea „legislației sociale” cu țările dezvoltate din Europa (și, eventual, din întreaga lume). Nu este, deci, surprinzător că legislația muncii din Franța – „sora mai mare”…de stânga – este invocată adesea în România.  

4.2 Uniunea monetară

Încă de la începutul procesului de integrare europeană, un obiectiv major al acestuia a fost considerat unificarea monetară. Deoarece s-a urmărit crearea unei națiuni europene și pentru că, în acea perioadă, puterea de a emite monedă era considerată un atribut al suveranității („drept regalian”), a părut evident că integrarea europeană necesită o monedă unică – emisă de o „Bancă Centrală Europeană” (BCE). Această concepție explică în mare măsură motivele pentru care a fost creată „Uniunea Economică și Monetară” (UEM). Însă, în acest domeniu, ca în toate celelalte, se regăsește amintita opoziție dintre cele două abordări ale procesului de integrare: abordarea prin concurență și abordarea prin armonizare. Astfel, în măsura în care, în epoca actuală, se consideră că moneda trebuie creată de o instituție cu rol de monopol, se conchide că este necesară, pe de o parte, existența BCE, iar pe de altă parte, obligarea țărilor membre UE să adopte mai devreme sau mai târziu moneda unică europeană: euro.

Cu toate acestea, încă în 1976, economistul și filozoful politic austriaco-britanic Friedrich Hayek (1899-1992) a arătat că cea mai bună modalitate de integrare monetară a Europei este concurența liberă a monedelor europene (și chiar cu alte monede publice sau private, care ar urma să fie create).[6] Se regăsește astfel ideea că integrarea europeană trebuie interpretată nu ca un proces de uniformizare, ci, dimpotrivă, ca un proces de concurență și, deci, de diversificare. Analiza lui Hayek își păstrează intactă actualitatea, deoarece o problemă stringentă la ora actuală este a ști dacă „moneda digitală” (electronică, numerică, virtuală etc.), la a cărei apariție lucrează inclusiv BCE, este o nouă formă de monedă sau doar un mijloc de gestionare a formelor monetare consacrate, în speță euro.

Fără îndoială, este mult mai eficient să se utilizeze o singură monedă în procesul schimbului. Însă, nu aceasta este problema esențială, ci, dacă moneda europeană unică, odată creată, este o monedă de calitate, adică una a cărei putere de cumpărare nu este erodată de inflație. Din fericire, această cerință este îndeplinită de moneda unică europeană: deși au existat momente în care inflația a fost relativ ridicată, rata medie a inflației în zona euro a fost de 2,21% în perioada de la crearea sa (1991) și până în prezent.

În etapa premergătoare creării euro, adepții concepției centraliste și uniformizatoare cu privire la Europa au afirmat că o monedă unică va permite realizarea unei creșteri economice mai rapide și o mai mare stabilitate economică și financiară. Și, într-adevăr, după crearea monedei unice, UE a făcut față mai bine crizelor. Șocurile economice recente (criza financiară din 2008-2009, pandemia COVID-19, criza energetică, consecințele economice ale războiului din Ucraina etc.) ar fi fost, probabil, mult mai grave, dacă nu ar fi existat UEM și stabilitatea monedei europene unice. În perioadele critice, existența unei monede unice de bună calitate a fost, într-adevăr, esențială pentru coordonarea răspunsurilor țărilor UE la consecințele economice și sociale ale acestor crize.

S-a afirmat, de asemenea, că apartenența unei țări la zona euro va permite politicii monetare europene să contribuie la rezolvarea problemelor bugetare naționale. Criza datoriei externe a Greciei, dar și cazul altor state din zona euro, care nu și-au îndeplinit obligația de a-și limita creșterea datoriei publice anuale la 3 % din PIB-ul anual și cea totală la 60 % din PIB (Spania, Portugalia, Italia, Irlanda etc.), au determinat organismele europene să adopte o serie de măsuri financiare în scopul sprijinirii euro, printre care acordarea de garanții și credite în valoare totală de 750 miliarde euro. Este vorba despre o sumă exorbitantă și despre măsuri ce încalcă grav statutul BCE, care, conform „Tratatului de instituire a unei Constituții pentru Europa”, este independentă față de orice stat și față de orice politică. Se învederează astfel că o monedă unică de bună calitate nu este un mijloc suficient pentru construirea unei Europe centralizate și „armonizate”, adică uniformizate.

Cu toate acestea, trebuie subliniat că, în cazul României, adoptarea euro constituie cel mai bun „proiect de țară”, deoarece poate servi drept „ancoră” pentru realizarea reformelor necesare pentru finalizarea instituirii economiei de piață. Intrarea în zona euro implică, de asemnea, aplicarea unor politici economice adecvate, care să ducă la convergența reală și nominală a economiei românești cu economia europeană, adică la recuperarea decalajului său istoric față de economiile țărilor occidentale. Din păcate, deși a îndeplinit la un moment dat unele criterii de convergență nominală (deficitul bugetar și datoria publică), România este singura țară din UE în care dezechilibrele s-au amplificat din cauza stagnării reformelor economice și politicilor fiscale populiste duse de autorități. Acești factori au determinat creșterea deficitului bugetar și a datoriei publice, ceea ce a dus la declanșarea procedurii de deficit excesiv aplicate României de către Comisia Europeană (martie 2020).

În acest cadru, adoptarea euro are pentru România mai multe avantaje decât dezavantaje.[7] Principalul avantaj este stimularea comerțului exterior, ceea ce se poate transforma într-o creștere economică mai rapidă și, deci, într-un nou impuls pentru crearea de locuri de muncă și creșterea veniturilor populației. Ignorarea acestor efecte pozitive este cu atât mai paradoxală, cu cât autoritățile române (spre deosebire de cele bulgare) au amânat în repetate rânduri termenele anunțate pentru adoptarea euro (2011; 2014; 2015; 2019; iar acum, se pare, sine die), iar societatea românească nu reacționează la aceste tergiversări.

4. 3 Uniunea bancară

O altă componentă importantă a UEM este „Uniunea Bancară Europeană” (UBE), creată în anul 2014, în scopul completării cadrului instituțional al sistemului financiar al UE. Elementele UBE sunt setul unic de norme referitoare la cerințele de capital pentru bănci (single rulebook), asigurarea unei mai bune protecții pentru deponenți și reglementarea prevenirii și gestionării falimentelor bancare. Aplicarea acestor reglementări este realizată prin „Mecanismul unic de supraveghere” (MUS), ”Mecanismul unic de rezoluție” (MUR), care guvernează aspectele prudențiale și de gestionare a crizelor, precum și regimul unitar de garantare a depozitelor (EDIS). Toate aceste elemente au fost transpuse deja în legislația din România.[8]

Crearea UBE este consecința crizei financiare din 2008-2009 și a crizei ulterioare a datoriei publice din zona euro. Conform interpretării predominante, prima criză a fost provocată de comportamentul avid al băncilor, care și-au asumat riscuri excesive în scopul creșterii profiturilor. Or, această criză a fost provocată – la fel ca toate crizele din epoca modernă – de politica monetară destabilizatoare a principalelor bănci centrale ale lumii, în primul rând a „Sistemului Rezervelor Federale” al SUA (Fed), dar și a Băncii Angliei și BCE, precum și de politicile intervenționiste ale multor state. Interpretarea amintită a condus însă la proiectarea unui sistem de supraveghere prudențială care vizează limitarea riscurilor asumate de băncile comerciale și mai buna gestionare a efectelor negative ale acestui fenomen, nu limitarea politicilor expansioniste ale băncilor centrale și politicilor intervenționiste ale statelor.

Mai mult, deoarece, spre deosebire de trecut, se consideră că rezolvarea mai tuturor problemelor trebuie să se facă la nivel european, s-a conchis că supravegherea sistemului bancar constituie o activitate europeană, ceea ce a condus la crearea UBE. Organismele amintite au edictat norme și criterii obligatorii, care ar trebui, în principiu, să permită identificarea și soluționarea problemelor băncilor care se confruntă cu dificultăți. Or, faptul că aceste norme și criterii sunt identice pentru toate băncile din Europa nu garantează stabilitatea financiară, ci dimpotrivă – având în vedere extrema diversitate a situațiilor particulare. Evaluarea riscurilor nu este niciodată o sarcină ușoară, însă este, indiscutabil, o operațiune mai facilă atunci când se realizează la o scară mai mică. Astfel, șeful unei agenții bancare este relativ mai bine informat decât oricine altcineva pentru a evalua riscurile aferente unui credit pe care îl acordă, deoarece cunoaște întreprinderea sau persoana fizică beneficiară, i-a putut urmări activitatea un timp mai îndelungat și poate aprecia riscurile aferente proiectelor sale de viitor.

Cu cât evaluarea riscului se îndepărtează de acest nivel de bază, cu atât operațiunea devine mai dificilă. Pentru a o face totuși posibilă, este necesar recursul la criterii foarte generale sau la modele econometrice sofisticate, a căror fiabilitate este însă redusă. După cum a demonstrat F. Hayek, funcționarea unui sistem economic nu se îmbunătățește prin centralizarea informațiilor, ci prin utilizarea mai bună a unor informații ce sunt necesarmente foarte dispersate.[9] Or, pentru aceasta, cel mai bun mijloc este ca în funcții de decizie să fie puse persoane responsabile, adică persoane care suportă ele însele consecințele deciziilor pe care le iau. Iar cel mai bun mod de a-l face pe cineva responsabil de deciziile sale economice este a-l face proprietar. De aceea, cel mai prudent comportament imaginabil nu poate proveni de la reglementările edictate de un organism public – deci, iresponsabil – și foarte centralizat, ci de la buna funcționare a unui capitalism, care, în Europa, este sistematic subminat prin exces de fiscalitate și de reglementare „armonizate”.

În plus, se constată că unele evoluții recente ale UBE contribuie la slăbirea comportamentelor responsabile din interiorul sistemului bancar. Astfel, așa-numita „mutualizare a riscurilor” presupune că o bancă, prost gestionată, care și-a asumat riscuri excesiv de mari, este salvată prin prelevări de fonduri de la alte bănci, societăți de asigurare, creditori, stat etc. Cu alte cuvinte, în loc de a angaja responsabilitatea unor bănci capitaliste, supuse concurenței, se încearcă crearea unui sistem bancar european, centralizat și lipsit de răspundere, care riscă să amplifice instabilitatea economică. De aceea, diverse forme aplicate și diverse propuneri de mutualizare a datoriilor europene sunt extrem de controversate, inclusiv în instanțele judiciare.[10]

5. Concluzii

Autoritățile de la Bruxelles și guvernele naționale dispun de mijloace deosebite de influențare a opiniei publice. Rezultatul este că discuțiile despre transformarea Europei se referă mai degrabă la instituțiile UE, decât la cetățenii Europei și la libertățile acestora, estompând astfel moștenirea comună a europenilor: descoperirea și apărarea libertății individuale.

 Procesul de integrare europeană, așa cum s-a desfășurat până acum, nu este lipsit de pericole. Astfel, nu poate fi neglijat riscul amplificării intervenționismului statal și al protecționismului european față de concurența producătorilor din alte părți ale lumii, care „justifică” mitul că tot ceea ce fac autoritățile bruxelleze în numele Europei este bun și că trebuie ca UE să se protejeze față de alte centre de putere economică din lume.

Mult mai important și mai judicios decât acest proces de integrare economică europeană prin centralizare, armonizare și intervenționism statal este participarea UE la piața mondială. Într-adevăr, liberalizarea este mai eficace și mai ușor de făcut decât armonizarea fiscalității și a legislației sau unificarea mecanismelor de supraveghere a băncilor. Liberalizarea nu implică, de altfel, decât o inițiativă unilaterală, pe care o țară o poate lua și fără a se preocupa de ceea ce fac vecinii săi europeni. Însă, obsesia politizării și cooperării internaționale estompează faptul că liberalizarea este nu doar necesară, ci și relativ mai ușor de făcut.

Este necesar, deci, ca abordarea problematicii integrării economice europene să fie prudentă. Avantajele integrării economice a României în UE sunt certe, însă există și anumite riscuri de care apărătorii libertății individuale din România trebuie să fie conștienți.

Note:

[1]-Report of the franco-german working group on EU institutional reform, Paris-Berlin, 18 September, 2023, https://www.politico.eu/wp-content/uploads/2023/09/19/Paper-EU-reform.pdf; accesat 22 09 2023.

[2]-M. Olson, Creșterea și declinul națiunilor: prosperitate, stagflație si rigidități sociale, Humanitas, București, 1999.

[3] – S.Cerna, Protecționismul, https://www.researchgate.net/publication/303935008_PROTECTIONISMUL

[4]-P. Aghion, C. Antonin, S. Bunel, Le Pouvoir de la destruction créatrice, Odile Jacob, Paris, 2020.

[5]-De exemplu, recomandările din amintitul raport privind reforma instituțională a UE (nota 1) urmăresc atingerea a trei obiective: creșterea capacității UE de a acționa, pregătirea extinderii UE și întărirea statului de drept și a legitimității UE.

[6]-F. Hayek, Choice in Currency: a Way to Stop Inflation, IEA Occasional Paper, 48, 1976.

[7]-S. Cerna, De ce să amânăm adoptarea euro? Trecerea la euro în 2019 este posibilă și ar putea fi un moment astral în istoria recentă a României, Ziarul Financiar, 22.09.2016, https://www.zf.ro/opinii/de-ce-sa-amanam-adoptarea-euro-trecerea-la-euro-in-2019-este-posibila-si-ar-putea-fi-un-moment-astral-in-istoria-recenta-a-romaniei-15740711

[8]-Legea nr. 311/2015 privind schemele de garantare a depozitelor și „Fondul de garantare a depozitelor bancare”.

[9]-F. Hayek, Utilizarea cunoașterii în societate, în vol.: „Individualism și ordine economică”, Editura Universității ,,A. I. Cuza’’ Iași, 2014, p. p. 81-93.

[10]-De exemplu, litigiul BCE versus Curtea Constituțională a Germaniei în fața Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE).