miercuri, septembrie 22, 2021

Intenţii privind fabricarea în România, sub licenţă, de aparate de radio „Philips” şi televizoare franţuzeşti tranzistorizate (1946-1965)

După şocul produs de evenimentele tragice din decembrie 1989 au început să apară în mass-media din România, mai întâi timid, apoi tot mai des opinii ale unor cetăţeni care încercau să explice faptul că ţara s-a dezvoltat bine în perioada comunistă şi că situaţia respectivă s-a datorat mai ales lui Nicolae Ceauşescu. Asemenea relatări s-au perpetuat în condiţiile în care, pe de-o parte, accesul la arhiva de documente a Comitetului Central al P.C.R. a fost blocat în ianuarie 1990 de către noile autorităţi de la Bucureşti, iar pe de altă parte procesele de rememorare şi expunere a unor fapte au fost influenţate de sentimentalismul persoanelor care au făcut parte din structurile de conducere ale statului în perioada Războiului Rece şi care au acceptat să se destăinuie după anul 1989.

Din păcate, autenticitatea faptelor despre care s-a relatat (părtinitor şi în mod selectiv, uneori) nu a fost pusă sub semnul întrebării la timpul potrivit şi publicul din România a ajuns în situaţia de a accepta sau tolera poveştile foştilor politicieni aflaţi în căutarea onoarei pierdute. Aceştia s-au străduit să justifice sau să mascheze dezastrul economic pe care l-au provocat în România, în perioada 1945-1989, dând vina pe forţe oculte şi pe incapacitatea românilor de a înţelege şi a accepta fără rezerve aşa-zisele binefaceri oferite de către politicienii comunişti. Asemenea surse de informaţii nu trebuie neglijate sau omise de istorici, însă este necesară o atenţie mai mare la analiza lor deoarece pot conţine pledoarii pro domo, care induc în eroare atât pe cercetători cât şi publicul larg.

În acelaşi timp, noile autorităţi de la Bucureşti au blocat accesul şi la anumite surse edite de informaţii apărute în timpul Războiului Rece în România: colecţiile de ziare şi de reviste. Cu ajutorul acestora pot să fie analizate, confirmate sau infirmate fenomenele economice care au avut loc în societatea românească după încheierea celei de-a doua conflagraţii mondiale.

Pentru a se înţelege importanţa comparării informaţiilor din arhive cu cele apărute în diferite publicaţii în perioada Războiului Rece am ales de această dată un document existent în fosta arhivă a Comitetului Central al P.C.R., privind fabricarea în România a unor aparate de radio „Philips” şi două articole publicate în primăvara anului 1948, în ziarul „Adevărul”, despre aparatele de radio care trebuiau realizate la Bucureşti cu ajutorul companiei olandeze „Philips”.

La reuniunea din 22 ianuarie 1948 a cadrelor superioare ale P.C.R. şi P.S.D., Gheorghe Vasilichi a semnalat o problemă foarte importantă cu care se confruntau autorităţile comuniste de la Bucureşti: „De asemenea, o sarcină pentru partidul nostru, pusă încă de mult şi care e în curs de executare, este mărirea producţiei. Vă aduceţi aminte de ce spuneam acum un an: «Dacă vrem să avem marfă ieftină, suficientă pe piaţă, dacă vrem ca muncitorul să fie mulţumit, singura soluţie este mărirea producţiei. Nu ajută mare lucru nici dacă prindem câţiva speculanţi, dacă facem noi sisteme de raţionalizare» (subl.n.)”.

Politicianul comunist avea dreptate, însă de la vorbă până la faptă era un drum foarte lung şi nu întotdeauna dorit pentru a fi parcurs de către propagandiştii conduşi de Ana Pauker. Aceştia îşi continuau nestingheriţi acţiunile de demonizare şi de şicanare a cetăţenilor care deţineau un statut social şi diferite proprietăţi – ambele fiind jinduite de activiştii dornici să parvină cât mai repede posibil prin intermediul partidului din care făceau parte. În acelaşi timp, guvernul de la Bucureşti menţinea raţionalizarea produselor de strictă necesitate deoarece nu era capabil să crească rapid fabricarea acestora, iar importurile erau foarte greu de realizat din cauza fondurilor valutare reduse de care dispuneau autorităţile comuniste.

Parvenirea cu ajutorul partidului era un fenomen care se manifesta în toată ţara. Un exemplu în acest sens a fost prezentat chiar de Gheorghe Gheorghiu-Dej, în cursul reuniunii din 10 iunie 1948 a Plenarei C.C. al P.M.R., astfel: „Aşa, într-o comună din judeţul Câmpulung îmi apar 20 membri de partid, inclusiv organizaţia de acolo, cerându-mi să intervin pe lângă administraţia statului să li se pună la dispoziţie terenuri de casă, păşuni pentru ca să-şi înjghebeze gospodării; prin aceasta ei arată interese străine de clasă. Şi interesant că elementul culăcesc favorizează un asemenea proces. Şi aceasta sub ochii Comitetului Judeţean (al P.M.R. – nota P. Opriş), cu sprijinul său chiar, sub oblăduirea sa (subl.n.)”.

În aceeaşi ordine de idei, politicienii comunişti au considerat că este normal să utilizeze în anul 1946 hotelul „Continental” din Bucureşti drept cartier general electoral al Blocului Partidelor Democratice (condus de P.C.R.). De la începutul lunii martie 1948 au funcţionat în acelaşi hotel comisia centrală electorală (în fruntea căreia a fost impus avocatul Stelian Niţulescu), comisia de presă şi propagandă (condusă de Mihail Florescu, lider comunist şi secretar general al Ministerului Informaţiilor) şi comisia administrativă (condusă de Alexandru Şteflea). În aceeaşi locaţie s-a aflat şi sediul central electoral al Frontului Democraţiei Populare, organizaţie înfiinţată tot de politicienii comunişti pe modelul Fronturilor Populare pe care sovieticii le-au creat în Europa occidentală în perioada interbelică.

Revenind la sistemul de raţionalizare impus de către guvernul de la Bucureşti, acesta s-a aplicat la diverse produse. De exemplu, deoarece se înregistra o penurie de becuri, necesare pentru iluminatul public şi casnic în capitala României, preţul unui singur bec a crescut până la 800 de lei în luna martie 1948. Pentru a rezolva acea problemă, Primăria Bucureştiului a comandat 500.000 de becuri şi a oferit în schimb sticle de lampă cu gaz. Becurile se importau din Belgia şi urmau să fie vândute raţionalizat, prin societatea comercială municipală care exista în acel moment.

Pentru comparaţie, menţionăm că Primăria Bucureştiului preluase exploatarea tuturor fabricilor de gheaţă din oraş, cu depozitele aferente, însă acestea nu erau în funcţiune în luna aprilie 1948, iar preţul pe piaţa liberă pentru un bloc de gheaţă era de aproximativ 160 de lei – de două ori şi jumătate mai mare decât aşteptările cetăţenilor (care utilizau zilnic o jumătate de bloc într-o gospodărie normală). În acelaşi timp, preţul unui singur ou era de 9 lei, cu două săptămâni înainte de sărbătoarea de Paşte.

La 20 aprilie 1948, conducerea Primăriei Bucureşti a anunţat că Societatea Comercială Municipală era unica unitate prin care urma să fie vândută gheaţă cetăţenilor din capitala României, cu preţul de 30 de lei pentru un bloc de gheaţă de 25 kg.

Cele cinci fabrici din România în care se produceau becuri electrice încă din perioada 1935-1937 – „Lumen Societate Anonimă Română” (Bucureşti), „Tehnica S.A.R.” (Arad), „Eterna S.A.R.” (Cluj), „Tungsram S.A.R.” (Bucureşti) şi „Electrostar S.A.R.” (Fieni) – aveau, la rândul lor, probleme în luna martie 1948 din cauza aprovizionării defectuoase cu filamente. Pentru rezolvarea acestora s-a propus exportul de balonaşe şi bastonaşe de sticlă pentru becuri şi importul, în contrapartidă, de materie primă necesară fabricării de filamente. În planul autorităţilor comuniste de la Bucureşti era prevăzută realizarea, în perioada aprilie-septembrie 1948, a 2.160.000 de globuri pentru becuri în fabricile menţionate.

La începutul lunii aprilie 1948 s-au produs din nou becuri electrice la fabrica „Lumen S.A.R.” (înfiinţată la Bucureşti în anul 1934), după efectuarea unui import de materie primă folosită la filamente. În paralel, autorităţile române au primit din Ungaria 440.000 de becuri fabricate de compania „Tungsram”. Distribuirea în Bucureşti primului lot (40.000 de bucăţi, de 40 W) a început la 6 aprilie 1948, însă vânzarea respectivă era raţionalizată: câte două becuri pentru fiecare cumpărător. Calitatea lor era superioară faţă de a celor existente atunci pe piaţa bucureşteană, însă distribuirea acestora a fost criticată în presa vremii deoarece se realiza greoi, printr-o singură unitate de vânzare – deţinută de statul român.

În cursul tratativelor purtate cu reprezentanţii U.R.S.S. şi Ungariei s-au obţinut filamente şi electrozii necesari pentru fabricarea în România a circa 4 milioane de becuri. O parte dintre acestea urmau să fie vândute în luna mai 1948 prin magazinele deţinute de statul român. În presa vremii şi în documentele consultate nu s-a menţionat despre o posibilă cooperare în acel domeniu între statul român şi firma „Philips” (care, din anul 1924, era lideră la fabricarea de becuri, alături de „General Electric Company” şi „Osram GmbH”).

Deoarece am menţionat despre compania olandeză, este momentul să amintim faptul că la 17 septembrie 1927 a fost înregistrată în Registrul Comerţului firma „Philips Societate Anonimă Română”. Aceasta urma să se ocupe cu vânzarea de articole electrotehnice. Un an mai târziu, aceeaşi firmă a început să comercializeze în România şi aparate de radio, lămpi, difuzoare şi componente pentru radio. În anul 1933 a început montarea la Oradea a unor aparate de radio „Philips”, piesele componente fiind aduse din Olanda. Ulterior, linia de asamblare a fost mutată la Bucureşti (pe str. Episcopul Chesarie, nr. 19), iar în 1939 s-a atins nivelul de peste 10.000 de aparate de radio „Philips” fabricate într-un an în capitala României (în locaţia situată pe strada Baicului, nr. 92/96).

După ocuparea Olandei de către armata germană (10-17 mai 1940), compania „Philips Societate Anonimă Română” a ajuns, indirect, sub un control al companiei germane „AEG Telefunken”. Problemele apărute la aprovizionarea cu părţi componente şi piese realizate în Olanda nu au stopat fabricarea în România de aparate de radio „Philips”, însă au creat fluctuaţii majore de producţie de la un an la altul. După încetarea celei de-a doua conflagraţii mondiale, fabricaţia unor modele a fost continuată la Bucureşti în cantităţi din ce în ce mai mici, în condiţiile în care inflaţia şi problemele economice create de ocupaţia militară sovietică afectau grav nivelul de trai al cetăţenilor şi interesul acestora pentru achiziţionarea de aparate de radio.

Un document inedit, existent la Arhivele Naţionale ale României şi pe care îl redăm în întregime, ne dezvăluie faptul că liderii comunişti de la Bucureşti au discutat despre un proiect privind fabricarea la Bucureşti, sub licenţă olandeză, a aproximativ 80.000 de aparate de radio „Philips”, anual. Conducerea companiei-mamă era de acord cu livrarea pe bază de credit a jumătate din părţile componente şi piesele necesare aparatelor de radio care urmau să fie montate în capitala României, restul fiind realizat pe plan local. Plata de către partea română a primelor importuri de piese olandeze era preconizată pentru toamna anului 1946 dacă ministrul Petre Bejan aproba achitarea acestora prin compensaţie sau direct, cu devize convertibile (minim 250.000 de dolari, în cazul în care accepta fabricarea a doar 20.000 de aparate de radio, anual).

Deoarece datarea acestui document este laconică şi poate induce în eroare, sunt necesare câteva precizări. Petre Bejan a îndeplinit funcţia de ministru al Industriei şi Comerţului până la 1 decembrie 1946. Atunci s-a format un nou guvern, condus tot de dr. Petru Groza, însă nu a mai existat funcţia de ministru pe care am menţionat-o şi Petre Bejan nu a mai făcut parte din guvern. De la 1 decembrie 1946 a existat în schimb Ministerul Economiei Naţionale, condus de Gheorghe Gheorghiu-Dej până la 30 decembrie 1947, când liderul comunist a preluat conducerea Ministerului Industriei şi Comerţului (reînfiinţat).

Pe documentul găsit în arhivă s-a consemnat manu „Nr. 394/1947”, însă referirea din text la Ministerul Industriei şi Comerţului ne determină să afirmăm că documentul a fost întocmit înainte de 1 decembrie 1946 şi analizat de politicienii comunişti în anul 1947, când a şi fost înregistrat. Ştim cu siguranţă faptul că Iosif Chişinevschi nu a fost de acord cu planul respectiv şi a făcut apel (la fel ca Alexandru Bârlădeanu) la membrii Secretariatului C.C. al P.C.R. pentru a se analiza posibilitatea implicării sovieticilor în fabricarea de aparate de radio în România.

Acelaşi proiect sau unul asemănător a fost publicat la 20 aprilie 1948 în ziarul „Adevărul” şi s-a referit la intenţia conducerii fabricii „Philips S.A.R.” de a lansa în producţie aparate de radio de tip popular. Primele 4000 de exemplare urmau să fie finalizate în luna iunie 1948 şi se analiza posibilitatea vânzării lor în rate pentru salariaţi, girarea creditului făcându-se prin intermediul întreprinderilor în care lucrau aceştia.

Planul expus în ziar ar fi avut deja acordul Societăţii Române de Radiodifuziune şi prevedea că „aparatul ce se va realiza va fi executat după cele mai moderne modele, cu 3+1 lămpi. El va avea trei lungimi de undă, putând recepţiona toate posturile române şi străine. Scala va fi din cristal luminat indirect şi va fi aşezată deasupra, dând aparatului un aspect elegant.

În ceea ce priveşte preţul de vânzare al nouilor aparate se vor vinde la un preţ accesibil, în măsura posibilităţilor. În orice caz, ele nu vor costa mai mult de 10.000 lei.

Soc. de Radio Difuziune având tot interesul ca aceste aparate să fie cumpărate de salariaţi, este probabil că se va ajunge la un sistem de comercializare din care intermediarii să fie cât mai mult excluşi. […]

Deasemeni, mai este în studiu şi un aparat de radio-recepţie cu o singură lungime de undă (2 plus 1 lămpi) la un preţ foarte redus. Eficacitatea lui este însă redusă la regiunile din jurul posturilor de emisiune.

Pentru toamnă e vorba să se pună în fabricaţie o tranşe de circa 11.000 aparate cu 3 plus 1 lămpi, după un tip care se studiază acum. Este deasemeni posibil să ajungem la o convenţie de export de aparate de radio-recepţie montate în ţară, în special cu Bulgaria şi eventual cu Jugoslavia şi Polonia”.

O lună de zile mai târziu, mai precis la 14 mai 1948, în acelaşi ziar s-a anunţat că autorităţile de la Bucureşti urmau să importe din U.R.S.S. 5000 de aparate de radio. În acelaşi timp, inginerii şi tehnicienii români erau lăudaţi pentru că au reuşit să realizeze 85% din piesele necesare aparatelor de radio care se fabricau în România. Restul pieselor trebuiau importate din Olanda şi primele radiouri complete „Philips” urmau să fie asamblate şi distribuite la magazinele din ţară în luna iunie 1948.

Acele planuri au fost de scurtă durată deoarece guvernul comunist de la Bucureşti a anunţat la 11 iunie 1948 naţionalizarea principalelor mijloace industriale de producţie din ţară. Drept urmare, „Philips S.A.R.”, „Radiomet” şi „Starck” au fost preluate de statul român şi comasate la 1 iulie 1948, sub conducerea inginerului Vasile Nistorescu, pentru a înfiinţa fabrica „Radio Popular” (acel nume fiind făcut public la 29 octombrie 1948).

Deoarece autorităţile comuniste de la Bucureşti au promis că vor acorda despăgubiri proprietarilor străini pentru naţionalizarea făcută la 11 iunie 1948, însă nu s-au ţinut de cuvânt, producţia în România de aparate de radio „Philips” a încetat. Până în anul 1958, inclusiv, la Bucureşti s-au realizat doar radioreceptoare echipate cu tuburi electronice (triode) şi care se bazau pe seturile de părţi componente şi piese importate mai întâi din U.R.S.S., apoi şi din Ungaria (uzina „Tungsram”) şi Cehoslovacia.

De-abia la 30 septembrie 1960 a fost încheiat între reprezentanţii României şi Olandei un protocol financiar în scopul reglementării unor arierate financiare acumulate în relaţiile dintre cele două state, fără a se rezolva însă problema despăgubirilor care se cuveneau părţii olandeze pentru proprietăţile şi bunurile deţinute în România la 11 iunie 1948 şi care au fost naţionalizate de guvernul condus de dr. Petru Groza.

După încă şapte ani, reprezentanţii României au reuşit să convingă autorităţile olandeze să accepte încheierea la Haga, la 8 mai 1967, a unui acord financiar în valoare de 4.270.000 de florini (sumă forfetară achitată de partea română) în scopul rezolvării definitive şi complete a tuturor revendicărilor pe care partea olandeză le avea după naţionalizarea de la 11 iunie 1948. Semnarea documentului respectiv a permis organizarea unei vizite oficiale în Olanda a preşedintelui Consiliului de Miniştri, Ion Gheorghe Maurer (17-21 iulie 1967).

Ulterior, în scopul dezvoltării exporturilor de produse electrice şi electrocasnice româneşti, prim-ministrul Constantin Dăscălescu a efectuat o vizită oficială în Olanda (25-27 octombrie 1983). Cu acel prilej a fost semnat un acord guvernamental pentru protejarea reciprocă a investiţiilor şi un acord cu reprezentanţii companiei „Philips”, pentru cooperarea în producţie şi comercializarea (inclusiv pe terţe pieţe) a produselor realizate în România şi Olanda.

Problema despăgubirilor care se cuveneau pentru naţionalizarea proprietăţilor străine aflate pe teritoriul României la 11 iunie 1948 este importantă şi în contextul discuţiilor care au avut loc la Bucureşti privind alegerea unei licenţe de fabricaţie pentru televizoarele tranzistorizate care urmau să fie realizate la uzina „Electronica” din Bucureşti începând din anul 1965. După cum menţionam cu un alt prilej (Primii paşi în proiectul nuclear românesc de obţinere a energiei electrice (1955-1970) (5), în contributors.ro, miercuri, 3 februarie 2021, https://www.contributors.ro/primii-pasi-in-proiectul-nuclear-romanesc-de-obtinere-a-energiei-electrice-1955-1970-5/), reprezentanţii statului român au acceptat în februarie 1959 să achite suma de 18.146.402 dolari sub forma unei indemnizaţii globale, forfetare şi definitive – pentru despăgubirea statului francez şi a persoanelor fizice cu cetăţenie franceză care au fost afectate de naţionalizările, exproprierile, rechiziţiile şi măsurile restrictive impuse de autorităţile comuniste de la Bucureşti la sfârşitul anilor ’40 pe teritoriul României, precum şi pentru rezolvarea altor litigii financiare existente între cele două state.

Acordul încheiat în acel sens la Bucureşti, la 9 februarie 1959, de Radu Mănescu şi Jean Deciry a permis autorităţilor române să cumpere în acelaşi an o fabrică de elemente electronice şi semiconductori de la „Compagnie Générale de Télégraphie Sans Fil”. Contractul semnat cu compania franceză era valabil 10 ani şi, după cum se poate constata din cronologia evenimentelor, în acel moment autorităţile de la Bucureşti nu aveau încheiat un acord financiar similar cu Olanda, care să le permită o colaborare cu compania „Philips” în privinţa achiziţionării de licenţe de fabricaţie ale unor aparate de radio şi televizoare tranzistorizate. Deşi olandezii aveau deja o experienţă deosebită pentru realizarea produselor respective, aceasta nu a contat pentru autorităţile de la Bucureşti deoarece naţionalizarea efectuată la 11 iunie 1948 şi comportamentul ulterior al politicienilor comunişti români nu a permis derularea de relaţii economice normale între România şi Olanda până la 8 mai 1967. Acesta este unul dintre motivele pentru care oferta primită de la „Compagnie Générale de Télégraphie Sans Fil” a fost acceptată de autorităţile de la Bucureşti în anul 1959.

După 11 ani de la preluarea completă a puterii politice în România, Gheorghe Gheorghiu-Dej şi liderii comunişti care au rezistat în jurul său după epurările repetate din perioada 1948-1959 (care au generat sute de mii de victime, chiar şi în rândurile proprii ale partidului: Ana Pauker, Vasile Luca, Miron Constantinescu, Iosif Chişinevshi, inculpaţii din lotul „Lucreţiu Pătrăşcanu” şi mulţi alţi cetăţeni) au ajuns la concluzia că sunt suficient de puternici pentru a dezvolta relaţii economice cu câteva state occidentale: Franţa, S.U.A., Marea Britanie, Italia şi, nu în ultimul rând, Republica Federală Germania. Indicaţiile date de Gheorghe Gheorghiu-Dej au fost literă de lege şi s-au consemnat în multe documente oficiale, inclusiv în minuta întocmită după o şedinţă desfăşurată la 14 septembrie 1964 şi din care redăm câteva exemple: „Ţinând seama de necesitatea de a ridica în ritm accelerat nivelul tehnic şi complexitatea utilajelor fabricate de ramura construcţiilor de maşini, de a cointeresa participarea acestei ramuri la realizarea instalaţiilor complexe necesare dezvoltării economiei, de a micşora la cifre raţionale volumul importului (stabilit pe bază de liste separatoare), se trasează următoarea orientare în realizarea instalaţiilor complexe:

– Volumul mediu al importurilor complexe trebuie să reprezinte cca. 50% din volumul fizic al furniturilor, diferenţiat în funcţie de obiect.

– Cu ocazia tratativelor ce se vor purta cu furnizorii străini pentru contractarea importurilor complexe, se va urmări ca o parte din maşini să fie importate în prima etapă, cu obligaţia din partea furnizorului general de a ne furniza documentaţia şi asistenţa tehnică necesară (tehnologie, desene de execuţie, ingineri şi tehnicieni) pentru însuşirea lor în ţară, în vederea dotării obiectului în etapa următoare. În acest mod se vor obţine fabrici noi la cel mai înalt nivel tehnic şi posibilitatea ca ramura industriei constructoare de maşini, să însuşească într-un termen scurt, noi tipuri de utilaje atât pentru dotarea economiei cât şi pentru export (exemplu: integrata de lână, instalaţii de morărit şi panificaţie, reformare catalitică etc.).

Diversificarea producţiei în ramura construcţiilor de maşini, asimilarea unui număr cât mai variat de sortimente, este una din condiţiile esenţiale pentru dezvoltarea acestei ramuri, în vederea micşorării importului de utilaje şi asigurării creşterii exportului. […]

– În multe ţări dezvoltate din punct de vedere industrial (R.F. Germania, Belgia, Anglia, Suedia etc.) se simte astăzi lipsa braţelor de muncă. Trebuie să se găsească noi forme de colaborare cu aceste ţări pentru a spori exportul de utilaje şi a ocupa cât mai intens şi mai raţional mâna de lucru şi capacităţile din ţara noastră.

Să se perfecteze cât mai curând unele propuneri făcute de diferite firme din Vest pentru asemenea colaborări şi să se prospecteze şi alte posibilităţi. […]

Ministerul Industriei Construcţiilor de Maşini împreună cu Ministerul Comerţului Interior şi Comitetul de Stat al Planificării vor studia şi stabili cantităţile şi sortimentele din aceste produse necesare pentru fondul pieţii, ţinând seama de posibilităţile de desfacere către populaţie, corelat cu desfacerea altor obiecte de folosinţă îndelungată (autoturisme, mobilă, televizoare etc.).

Pe baza acestui studiu se trasează Ministerului Comerţului Exterior – în colaborare cu Ministerul Industriei Construcţiilor de Maşini – sarcina să prospecteze, în vederea contractării, condiţiile privind posibilităţile de realizare a unei fabrici noi pe bază de colaborare cu firme de renume mondial pentru însuşirea în ţară a producţiei de frigidere, maşini de spălat rufe, aspiratoare şi maşini de gătit, ţinând seama că producţia va trebui organizată pe un număr ridicat de sortimente care să acopere nevoile variate ale clienţilor (ca mărime şi preţ) atât în ţară cât şi pentru export (Italia, R.F. Germania şi alte ţări).

În tratarea acestor colaborări se va discuta cu firmele furnizoare preluarea la export a unei părţi din produsele fabricate (după propunerea lui Linde) (sublinieri cu creioane de culoare roşie, albastră, verde şi maro, făcute de Gheorghe Gheorghiu-Dej în documentul original – nota P. Opriş)”.

Pe hârtie, principiile respective arătau bine, însă erau incomplete. Ceea ce lipseau erau informaţiile privind sursele de finanţare a acelor importuri şi studiile referitoare la asigurarea de pieţe de desfacere pentru produsele care urmau să fie realizate sub licenţă străină în România şi exportate în diverse state, pentru a se acoperi toate cheltuielile în valută efectuate de statul român cu investiţiile preconizate de Gh. Gheorghiu-Dej şi pentru a se obţine un profit economic.

Din păcate, capcana economică s-a mărit din cauza unor ingineri inteligenţi, însă naivi, care au insistat să demonstreze că sunt capabili să proiecteze şi să realizeze nişte produse ieşite din comun (în opinia lor) în uzinele în care lucrau. Fie din necunoaştere, fie din orgoliu nemăsurat, unii dintre aceştia nu au ţinut cont de cheltuielile finale în lei şi în valută care trebuiau făcute pentru a se pune în fabricaţie produsele pe care le-au conceput, pentru a le vinde cu un profit economic şi pentru a se asigura asistenţa tehnică şi piesele de schimb necesare clienţilor care cumpărau acele produse. Inginerii respectivi au primit sprijin din partea unei cohorte de propagandişti, care îşi căutau obiectul muncii prin fabricile în care au fost trimişi de politicienii comunişti instalaţi de sovietici la conducerea României după 23 august 1944.

Binomul „inginer naiv şi orgolios – propagandist comunist” şi-a făcut loc treptat în structurile administrative ale uzinelor din România, iar rezultatele negative nu au întârziat să apară, în condiţiile în care ambele personaje au avut pretenţia ca întreaga societate să li se subordoneze în mod necondiţionat – evident, cu excepţia liderilor politici grupaţi în jurul comunistului Alpha, care aveau statutul temporar de semizei şi susţineau pe toate căile dictatura proletariatului şi cultul personalităţii.

În studiul de faţă nu ne-am propus să expunem certurile şi orgoliile nejustificate ale unor ingineri care lucrau la sfârşitul anilor ’50 la fabrica „Radio Popular” (redenumită „Electronica” la 18 ianuarie 1960). Ceea ce ne interesează în primul rând sunt informaţiile privind planurile generale stabilite de politicienii comunişti pentru dezvoltarea acelei uzine. Câteva dintre acestea pot fi găsite în al doilea document inedit pe care îl edităm în continuare. Precizăm faptul că, în luna februarie 1965, Sergiu Bulgakof era prim-vicepreşedinte al Comitetului de Stat al Planificării, iar cel care l-a menţionat la începutul documentului, Constantin Tuzu, a fost ministru al Metalurgiei şi Construcţiilor de Maşini până la 31 octombrie 1963, după care a îndeplinit funcţia de vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri (până la 17 martie 1965).

Notă referitoare la intenţia de a fabrica în România aparate de radio, sub licenţa companiei olandeze „Philips”, începând din anul 1947.

[Rezoluţie:] Tov. Luca

cu rugămintea de a analiza această chestiune şi să vezi te rog ce părere are secretariatul (C.C. al P.C.R. – nota P. Opriş), noi suntem interesaţi în producţia de aparate de Radio, poate s-ar putea face această operaţie cu reprezentanţa sovietică

ss. Ion Chişinevschi

[Consemnări manu:] Nr. 394/1947      econ. No. 5138

NOTA

privind fabricarea în ţară a aparatelor de radio

Pentru fabricarea în ţară a unui mare număr de aparate de radio, tratative duse cu Cassa Philips – Olanda, este necesară înfiinţarea unei Societăţi, al cărei capital va fi de 51%, Radiodifuziune şi 49%, Cassa Philips – Fabrica Philips, existând în Bucureşti fiind închiriată de această Societate.

Consiliul de Administraţie va fi compus din 3 membri ai Societăţii de Radiodifuziune şi 2 din partea Casei Philips.

Fabrica poate produce circa 80.000 aparate anual, lucrând cu întreaga capacitate actuală, pentru consum intern şi chiar pentru export în ţările vecine. Jumătate din piesele unui aparat urmează să se fabrice în ţară şi jumătate să fie importate.

Pentru a putea începe lucrul, Cassa Philips este dispusă să înceapă a livra o parte din piese pe credit plătibil în toamnă, dacă Ministerul Industriei şi Comerţului ne ajută să plătim prin compensaţie sau devize contravaloarea pieselor importate.

Necesar pentru un număr de 20.000 de aparate, producţie minimă circa 500.000 dolari într-un an. Producând 20.000 de aparate ne revin mai scump cu 10-15%, costul unui aparat faţă de costul ce ar reveni dacă am lucra anual 80.000 aparate, costul unui aparat va fi totdeauna 1/2 din preţul de pe piaţă.

Ca să ne angajăm cu formarea nouei Societăţi trebuie să contăm pe ajutorul Ministerului Industriei şi Comerţului.

[Consemnare manu:] Tov. Bârlădeanu ne-a comunicat că este necesar să se pronunţe Biroul Politic sau Secretariatul (C.C. al P.C.R. – nota P. Opriş)

  • Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond C.C. al P.C.R. – Secţia Economică, dosar nr. 8/1947, f. 13.

Notă întocmită în luna aprilie 1963 de ministrul Constantin Tuzu privind fabricarea sub licenţă franţuzească, în anul 1965, a 5000 de televizoare tranzistorizate la uzina „Electronica” din Bucureşti. Sublinierile din document au fost realizate de Gheorghe Gheorghiu-Dej cu un creion de culoare roşie şi le-am marcat cu litere italice.

[Consemnare manu:] Tov. SFETCU

Acest material are şi acordul CSP – Tov. Bulgakof –

ss. Constantin Tuzu

13.04.[19]63

NOTA

privind asimilarea fabricaţiei televizoarelor tranzistorizate

În vederea lărgirii sortimentului de televizoare pe linia tendinţelor tehnicii mondiale, apare necesitatea ca la Uz[ina]. Electronica să se însuşească într-un timp relativ scurt fabricaţia televizoarelor tranzistorizate.

Legat de această tehnică nouă trebuie precizat că în lume se remarcă două direcţii.

Astfel firmele din vestul Europei studiază pe scară largă tranzistorizarea televizoarelor staţionare, de masă, în timp ce în SUA şi Japonia au fost realizate în principal televizoare tranzistorizate portabile.

Apreciem că pentru ţara noastră apare ca raţional ca în primul rând să se asimileze tehnica fabricării televizoarelor tranzistorizate staţionare, acestea asigurând satisfacerea majorităţii necesităţilor de astfel de produse.

În acest sens se preconizează ca la Uz[ina]. Electronica să se realizeze în anul 1965 ansamblarea a 5000 buc. de astfel de televizoare, pe bază de seturi importate şi licenţă de fabricaţie. În paralel, se va studia utilizarea la aceste televizoare a pieselor şi dispozitivelor semiconductoare posibil de realizat în scurt timp la IPRS–Băneasa, ceea ce va conduce în anii următori la diminuarea treptată a importului.

Rezultatele astfel obţinute vor permite ca într-o etapă ulterioară să se asimileze şi televizoarele portabile, care implică şi însuşirea fabricaţiei de piese specifice miniaturizate, în prezent neînsuşite nici pentru televizoarele staţionare cu tuburi.

Pentru realizarea prevederilor de mai sus, în planul de cercetări tehnico-ştiinţifice pe 1963 al Uz[inei]. Electronica s-a inclus poziţia „studiu relativ la tranzistorizarea televizoarelor”.

Această prevedere face parte din programul de perspectivă tehnică întocmit în vederea tehnicii fabricării televizoarelor tranzistoriare (sic!); etapele acestui program sunt următoarele:

1963 – Măsurarea şi studiul modelelor existente în uzină sau care se vor mai procura, cât şi documentarea în legătură cu realizările din alte ţări.

1964 – Realizarea prototipurilor de module tranzistoriste, conform modelelor studiate cu care se vor echipa televizoarele pentru ridicarea caracteristicilor în vederea documentării asupra nivelului licenţelor ce se vor oferi.

– Definitivarea studiului pentru alegerea tipului de licenţă.

1965 – Asamblarea unui lot de televizoare tranzistorizate cu seturi din import şi însuşirea licenţei de fabricaţie.

– Realizarea prototipului de televizor parţial tranzistorizat şi integrat.

În anexa I sunt arătate modelele de televizoare tranzistorizate portabile existente la Uz[ina]. Electronica, cu indicarea principalelor caracteristici şi a standardului pe care sunt realizate. Remarcăm că numai modelele japoneze Sharp sunt pe standardul OIRT (est european), după care se realizează emisiunile de televiziune din ţara noastră, ceea ce permite şi analizarea imaginii obţinute. Modelele realizate după standardul american nu permit vizionarea imaginii. În anexa II sunt arătate principalele diferenţieri dintre standardele utilizate în lume şi implicaţiile legate de transformarea televizoarelor dintr-un standard în altul.

Pentru o cunoaştere mai aprofundată a stadiului tranzistorizării televizoarelor staţionare la firmele din vestul Europei şi în principal la firma CSF–Franţa, ca urmare a obligaţiei acesteia de a permite informarea tehnică asupra ultimelor realizări din domeniile contractului privind fabricaţia de piese şi dispozitive semiconductoare şi asamblarea de radioreceptoare portabile şi televizoare încheiat în 1959 pe o perioadă de 10 ani, o delegaţie de specialişti de la Uz[ina]. Electronica şi IPRS–Băneasa se va deplasa în trim[estrul]. II 1963 în Franţa, pentru a analiza în laboratoarele firmei CSF şi ultimele modele de televizoare tranzistorizate staţionare (vor pleca în cursul lunii aprilie a.c.).

Apreciem că în acest mod, spre finele anului în curs se va putea contura mai precis documentarea pe bază de analiză comparativă asupra tipurilor de televizoare tranzistorizate.

  • Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond C.C. al P.C.R. – Secţia Economică, dosar nr. 12/1963, f. 1-3.

Distribuie acest articol

65 COMENTARII

  1. Un lucru este cert nici televizoare frantuzesti nu am avut si nici aparate de radio Philips,obtinute ca si productie din Romania . Interesanta insa ar fi fost de vazut perspectiva unui cititor ce descopera peste vremuri vreun exemplar din ziarul Scinteia si care citind textele din acest ziar ,ce aparea in vremea socialismului multilateral dezvoltat , ar fi cuprins de emotia faptelor citite unde o intreaga economie falimentara era prezentata ca ceva miraculos ca si realizare a PCR si a comunismului ce intrece capitalismul exploatator sau unde mai toate textele aduceau elogii cuplului ce conducea in acele vremuri tara .Evident ca citind peste veacuri aceste scrieri unii nestiutori ar putea a le crede .Cert este cum costurile de productie ale diferitelor produse finite intreceau cu mult pretul obtinut in piata libera . Mai pe romaneste – ce iei pe mere dai pe pere -ba chiar si mai mult .Diferenta este usor de inteles din buzunarul cui se platea si care erau costurile pentru populatie . Lipsa de tehnologie , furtul generalizat – la nivel micro si uneori si macro , aceste pierderi rezultate din incapacitatea politica de a intelege mersul lumii (vedem si azi la multi politicieni asta )au dus la prabusirea unor regimuri conduse de partidele comuniste .

  2. TOATA DAR ABSOLUT TOATA industria socialista din Romania a fost realizata fie
    1. prin cumpararea de licente din Vest insa NU pentru tehnolgii de ultima generatie
    2. prin cumpararea de linii tehnologice de productie invechite din Vest, care erau bune de fier vechi acolo fiind depasite tehnologic
    3, prin producerea SUB licenta din Vest
    4. s-a mai „ciugulit” ceva prin spionaj economic (max 5%)

    „Cercetarea” romanesca consta in marea majoritate a cazurilor in „demontarea” unui produs si incercarea de copiere a acestuia.

    De la inceputul anilor 80 s-a renuntat si la retehnologizarea industriei, asa prost cum era oricum facuta , odata cu plata datoriei externe, rezultatul evident fiind ca la inceputul anilor 90 industria romaneasca era un morman de fiare vechi, ea fiind deja depasita din toare punctele de vedere.

    • Andrei86 ce spui dumneata e propaganda .
      Propaganda era si inainte , propaganda e si acum .
      Adevarul e doar ca unii , baietii destepti , au trait bine dintotdeauna pe seama altora , multi dar prosti .

      • Dacia facuta sub licenta Renault
        Tractorul Brasov sub licenta Fiat
        Toate industria de armamament sub licenta sovietica
        Toate cuptoarele din industria metalurgica licenta Siemens sau similar

        vrei sa mai continui ?

        Lumea „nostalgica” confunda „a avea o insustrie” cu „a avea o industrie COMPETITIVA”
        Principalel criterii dupa care s-a „faurit” economia romaneasca au fost:
        1. Toata lumea trebuia sa aiba de lucru
        2. Trebuie sa facem de toate , pentru ca vezi Doamne trebuie sa fim independenti

        Criterii precum: calitate, rentabiliate, utilitate , necesitate , oportunitate etc … mai la urma tovarasi.

        Motorul bunastarii il constituie INOVATIA. Sistemul economic de tip socialist este incapabil de inovatie, indiferent daca este romanesc, sovietic sau vietnamez

        Prin inovatie nu inteleg ceva de genul ” la uzina X inginerul Y a imbunatit randamentul utilajului Z cu 10%” asta sunt lucruri marginale.

    • îmi amintesc că primul meu proiect ( de fapt l-am preluat) la „Mecanică Fină” prin ’93
      era un sistem cu reglaj de poziție analogic ( o „diagramă” ). Bineînțeles că în loc să stea locului, motorul oscila. Am întrebat cine și cum a calculat circuitul de comandă, am primit o ridicare din umeri. Așa mi-am dat seama că de fapt ei copiaseră schema electrică, cu valori de rezistențe cu tot, și o conectaseră la un motor de trei ori mai mare . Am pus mâna, am calculat, am refăcut circuitul și… a început să se miște cât de cât . Probabil nu ca originalul, că motorul ăla avea altă inerție, dar povestea e relevantă pentru „asimilările” noastre, care reușeau doar cu noroc :)

      • După ce am terminat facultatea la mijlocu anilor ’90 am lucrat în proiectare într-una din puținele (pe atunci) intreprinderi privatizate. Mare parte a colegilor mei mai în vârstă apucaseră comunismul și mi-au povestit o grămadă de chestii despre cum se făceau „cercetarea” și „dezvoltarea” de noi produse în iepocă. Cel mai relevant exemplu a fost cel al unei linii de prelucrare primară a lânii pentru țesătorii.

        Existau la sfârșitul anilor ’70 vreo 5 astfel de linii în țară. Se estima un necesar de alte 10 + posibilitatea de a le exporta (cică s-au exportat trei în Irak, niciodată plătite :)). Problema era de un de să începi, așa că s-au decis să „releveze” (copie) una din liniie existente. Au decis să meargă pe cea de la Constanța. Era cea mai veche și mai ineficentă, adusă în timpul războiului, dar asigura o frumoasă vacanță la mare vara.:) S-a făcut deci toată documentația care să dovedească că nu există linie de prelucrare a lânii mai bună ca cea din 1942 :) . Totul a fost susținut cu entuziasm de centrala aferentă și de minister.

        Imediat după terminarea școlii toată poriectarea, cu copii, neveste/soți (în concedii medicale :)) și tot calabalâcul s-au instalat într-un hotel din Eforie Sud reținut de ministerul industirei ușoare. Au târâit „relevarea” liniei până spre toamnă…

        Nu-i vorbă că și în America se face cam același lucru :) însă cu marea diferență că nu copii ce au făcut ăilalți, ci doar vrei să știi exact ce anume fac. Se cumpără mereu mașini ale concurenților. Se analizează performanțele pe terenurile de încercări până la distrugere, se demontrează (tear down) se inspectează, se analizează materialele, procesele de fabricație, se estimează costurile, etc. Se reconstruiește geometria 3D (reverse engineering) se fac simulări FEA, CFD etc. Se fac chiar design review-uri pe bune ale diferitelor sisteme ale mașinilor concurenței. Există departamente specializate în cadrul fiecărei divizii ce fac asta mereu. O armată de oameni în India fac asta 24/7. Dar din nou, nu am auzit să se copie nimic prostește. E adevărat că tunci când descoperi o idee bună la inamic nu eziți să o folosești. mai ales dacă e nepatentată – ceea ce e foarte rar în zilele noastre.

        Alte faze faine din iepocă: În anii 80, când criza alimentară era la Cluj mai crâncenă decât în restul țării. cineva din proiectare pleca urgent în delegație la București să obțină cine știe ce aviz esențial de la Centrală :). Problema fiind desigur urgentă, se pleca cu avionul de dimineață și se întroceau ce cel de dupăamiază, cu cârnați, salamuri și alte chestii ce de bine de rău se mai găseau în București. Faza cea mai faină ar fi fost în 1986 când un An-24 a aterizat forțat la Cluj omorând echipajul. Doi dintre viitorii mei colegi se aflau în acel avion cu un transport de cârnați. Amândoi au fost decorați… :)

        • Nu cred că era aterizare forțată.
          A venit cu viteza prea mare la aterizare. ( dialog turn de control – piloți )
          Datorita vitezei excesive , după aterizare a depășit capătul pistei intrând în lanul de porumb.
          Oprit la vreo 150 metri ( in porumb) de prima casă după aeroport.
          Piloții morți ( unu avea și mult alcol in corp). Noroc cu stewardesele care au deschis ușile cînd încă se tara încet avionul și pasagerii au sărit efectiv din avion.
          A fost mare tămbălău atunci la Tarom.

    • Ceea ce spuneti dvs. cu demontarea unui produs si refacerea lui, este o ABERATIE. Am lucrat la IMGB, sectia TURBINE, unde existau in anii 1972, masini-utilaje cu comanda numerica (roboti). Erau cumparati din VEST si costasera enorm. Daca se deefecta, trebuia reparat de inginerii angajati la IMGB, nu mai erau fonduri pentru unul nou. Fiecare sertar, etaj din aparatul respectiv, ewra tras in baie de plastic si era imposibil sa-i deduci schema. Erau vizibile doar intrarile, iesirile si denumirile pieselor. Circuitul, legaturile nu puteau fi descoperite. Mai mult, cele mai multe dintre piesele folosite in sertarul respectiv, nu existau pe piata romaneasca si nu puteau fi importate. Si totusi, noi, cei care am lucrat in cercetare, am reusit sa refacem fiecare sertar cu piese romanest, stiind doar functia, operatia indeplinita de acea parte componenta a utilajului. Numai cine nu are habar spune ca , simplu se copiau si asa a fost toata industria romaneasca. RUSINE SA VA FIE, DENIGRATORI AI POPORULUI CARE A CONSTRUIT O TARA!

    • Mai trăiți după ce ați postat comentariul?! Comentariul dumneavoastră este corect. Săraca Margot, cea cu postarea cu clăbuci, stil IMGB face ordine (asta nu era o lozincă de la Mineriada din 1990?), își mărturisește singură păcatele povestind cum se uitau ca vitele la circuitele electronice în compound de rășină epoxidică. Schemele elctronice de principiu le puteau găsi dacă parcurgeau literatura de specialitate. La ea, la IMGB – Secția TURBINE mai era cum mai era. La vecinii ei de la Fabrica de Mașini Grele Speciale (FMGS) (tănculețele rrromâ-nești) a fost mai palpitant. Acolo „Cântarea Cântărilor” a fost pe bază de incapacitatea de a produce oțeluri speciale precum și alte materiale, de exemplu cauciuc. Nu v-ați întrebat niciodată de ce semănau TR-urile, tancurile românești, cu T54/55 sovietice, model care a defilat pentru prim dată prin Piața Roșie în 1947?
      Pentru că specialiștii militari români nu au putut integra, contra cost, licența T72. Trebuiau să preia și licența pentru producția de oțel special! Oricum, producția TR-urilor a fost cauza unui moment istoria în istoria Armatei României, cel al înființării primei companii disciplinare trupe tancuri și auto care a funcționat în străinătate, în Egipt. Ceaușescu a fost fericit că a plasat câteva sute de TR-uri în Egipt. Le-au aburcat în vamporiu la Constanța, le-au dus în portul Alexandria, le-au descărcat și a urmat ceea ce a urmat. Adică egiptenii erau bucuroșii că TR-urile erau ca T54/55 pe care știau cel puțin să le conducă (războiele de 6 zile și de Yom-Kipur). Vroiau să le ducă la cazarma nu știu cărui corp de armată blindat egiptean din Cairo, la vreo 60 de km. Și a început bâlciul: doar 5-10% dintre TR-uri au putut face acest marș, pe șosea!!! Motivul: bucșele de etanșare din cauciuc de la roțile motoare fuseseră făcute cu derogări tehnice, din cauciuce poliisoprenice, poliizomerice, conform manualelor Leanței!! Nu respectaseră instrucțiunile de fabricație sovietice, verificate pentru temperaturi de la -60 de grade la +70 de grade. Urmarea a fost că Mubarak a tranzitat România, vorbi-ind cu Ceaușescu la salonul de protocol de la Aeroportul Băneasa, în drum spre Praga, de unde vroia să cumpere tancuri adevărate. În aceeași zi, tot staful tehnic de la FMGS era la batalionul disciplinat trupe tancuri și auto. În episodul următor, dacă voi putea, voi depăna amintiri despre optoelectronica de pe TR-uri.

  3. Cred ca lipsesc aspectele esentiale din articol.
    PCR, indiferent ca era condus de Dej sau Ceausescu avea un singur scop – populatia sa nu fie informata.
    Europa Libera emitea in unde ultrascurte.
    Si Europa Libera si Radio Libertatea erau bruiate intens.
    Televizoarele frantuzesti erau pe sistem SECAM incompatibile cu ceea ce era din Germania – sistemul PAL.
    Si nefericitii de RDG-isti sufereau si erau chiar deprimati ca aveau si ei televizoare SECAM.
    In Romania s-a ajuns la 2 ore de TV cu Ceasca si Leanta.
    La Bucuresti era mare fericire daca aveai antena de bulgari si prindeai cele doua posturi unde mai scapa cate un film mai vizionabil o data pe luna la Studio X.
    La Galati se vizionau filme sovietice de razboi.

    Daca a mai facut ceva progres in perioada asta a fost nu datorita national-comunistilor ci datorita garzii pro-sovietice cu Brucan, Florescu si multi altii. De exemplu la Fabrica de calculatoare era Segal.
    Astia din PCR erau atat de inapoiati mental incat discutau fara sa vada ca lumea evolueaza de o marca de radio, de o marca de masina etc
    Intre timp in vest se produceau la fiecare 6 luni modele noi.
    Am avut un Grundig redus la pret pentru ca era deja model vechi.

    • Cam multe DEZINFORMARI in afirmatiile dvs…De ce?…Ati tarit acele timpuri pentru a fi credibil? Ti lucra sau lucrati in domeniu ca sa stiti despre ceea ce scrieti? Stiti ce inseamna DURAK in limba lui Stalin?
      1.VA CITEZ ”Europa Libera emitea in unde ultrascurte. Si Europa Libera si Radio Libertatea erau bruiate intens.”
      FALS: EL (corect RFE) si celelalte posturi straine in limba romana, (VOA, BBC, RFI, DW) emiteau doar pe unde SCURTE! Bruiajul lor a functionat pana in 1965 cand Ceausescu a suprimat bruiajul explicand ca el are incredere in cetatenii Romaniei care nu vor da crezare informatiilor receptionate din strainatate…AICI PUTEATI MARCA UN GOL DACA STIATI TOATE ACESTEA!.. DAR ATI RATAT!
      2. VA CITEZ „Televizoarele frantuzesti erau pe sistem SECAM incompatibile cu ceea ce era din Germania – sistemul PAL. Si nefericitii de RDG-isti sufereau si erau chiar deprimati ca aveau si ei televizoare SECAM.”
      FALS: Sistemele PAL (din Germania) si SECAM (din Franta, Orientul Mijlociu si Europa de Est) erau partial compatibile ceea ce permitea receptia doar in alb/ negru de regula fara sunet.. Dar speiclaistii au inventat televizoarele bistandard si chiar transcodoarele PAL/ SECAM pemitand celor din RDG sa capteze emisiunile TV din RFG , AICI PUTEATI MARCA UN GOL REALA DACA MENTIONATI DIFERENTELE INSTRE STANDARDELE OIRT SI CCIR PE UNDE ULTRASCURTE…DAR ATI RATAT!
      3.Ce inseamna VA CITEZ ” lumea evolueaza de o marca de radio, de o marca de masina etc” NU ESTE IN LIMBA ROMANA…

      • Am facut corectura la punctul 1 dar dumneavoastra dezinformati cu referire la rezultatele practice ale deciziilor tehnice din blocul comunist.
        Nota: Pe vremea lui Ceausescu trebuiau radiouri VEF care aveau doua game de unde scurte, sau radiouri de alea foarte vechi ca sa poti avea vreo sansa sa asculti Europa Libera. Nu as fi surprins sa va deranjeze ca din nou RFE/RL a fost reactivat acum cativa ani.
        RDG-istii NU puteau sa vizioneze programele in limba germana cu sunet pentru ca erau incompatibile (nu in totalitate ci partial intr-un aspect esential sunetul si un aspect de lux – culoarea). Asa zisa corectura tehnica a dumneavoastra ascunde adevarul urat si trist.
        Nu am urmarit schimbarile tehnice cu transcodoare pentru ca erau irelevante.
        Si intre timp au aparut videocasetofoanele si existau si filme de actiune si erotice nu ca la TV.
        Nu stiu daca Ceausescu a interzis bruiajul Europei Libere. Poate dumneavoastra stiti mai bine fiind aproape de cei care faceau asta. Aveti si dovezi in sensul asta sau spuneti asta doar din zvonuri/deductii/speculatii indirecte pe baza scheciurilor din anii ’70 de la Revelion cu Toma Caragiu?
        Ceea ce imi amintesc cat se poate de bine este ca Europa libera era bruiata mai ales la orele de audienta maxima. Asa ca nu mai indrugati baliverne securistice cu zvonuri despre ce a spus Ceausescu va rog.
        Da stiu foarte bine ce inseamna Durak in limba rusa. Intentionat am ales nick-name-ul asta. De obicei perosonelor care ma agaseaza repetat le spun „Ia nacealnik ti durak” :)
        Referitor la punctul 3 – m-am grabit si redactarea a iesit neglijenta. Dar mentalul comunist era cert. O marca de radio, una de televizor – pana apareau pe piata erau depasite cu mult dpdv tehnic.
        VOA ascultam doar emisiunile in Special English.
        BBC era rezervat pana la apatie. Nu degeaba Gorby dupa incercarea KGB-ista din 1991 a spus ca doar BBC era credibil ca post de radio.
        RFI – nu ascultam. Ce era important pentru Romania de la Paris spuneau la Europa Libera Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Radu Portocala etc
        DW – tot nu ascultam.
        Intrebarea care mi-o pun este alta in ceea ce va priveste.
        De unde aveati acces la reviste tehnice din occident, pentru ca pentru marea majoritate a inginerilor erau de negasit si erau trase la xerox?

        • Se prea poate ca stațiile de bruiaj să nu fi fost pe teritoriul României, ci pe cel al actualei Ucraine. Parcă îmi aduc aminte de un anunț oficial de încetare a bruiajului ( să fi fost în 1990?) . Îmi amintesc de comentariul lui N Manolescu despre desființarea cenzurii ( da, Ceaușescu a desființat și cenzura). Practic oficial nu mai exista cenzură, existau însă niște „avize” ( am scris în presa studențească în anii 1988-1991) erau vreo șapte semnături de obținut, de la șeful ASC pe Politehnică până la celebra madam Clătici. Deci desființarea s-a făcut cumva ca la radio Erevan; noi încercam să facem un fel de slalom, pentru că la municipiu de exemplu nu prea erau deranjați că îi criticăm pe cei din Regie și invers, conta mult cum le susțineai ( nu am fost redactor șef, ei mergeau cu „semnăturile” deci nu pot da amănunte) . Nu exclud ca în momentul în care Ceaușescu a desființat bruiajul ( presupun că literal afirmația e exactă) să fi existat o coordonare cu rușii care au preluat și frecvențele pentru limba română. În tot cazul bruiajul era audibil, după anunțul oficial din ’90 sau ’91 s-a simțit clar că a dispărut. Eu ascultam RFI destul de intens tocmai pentru că mă interesa și actualitatea culturală, despre ce cărți și filme se mai vorbea în epocă. Asta și din cauză că în școală făcusem franceză-rusă deci accesul la posturile în lb engleză era dificil ( printre altele am învățat ceva engleză și de la BBC, dar după 1990, aveau un curs radiofonic)

          • Eu ascultam „Teze si antiteze la Paris” la Europa Libera.
            Era o emisiune de mare clasa si punctau din cand in cand prostitutia intelectuala de care se facea vinovata stanga franceza si predispozitia pentru abordari staliniste.
            Nu s-au schimbat prea mult lucrurile in Franta. Melenchon (stanga radicala) si Le Pen (dreapta radicala) continua aceleasi abordari falimentare dar populatia franceza ii sustine masiv inca.

          • In Ungaria era un regiment sovietic de lupta electronică. Același existent și în 1989 cînd ” ai noștri” vedeau tot felul de ținte aeriene și la care au tras cu rachete , atacat cu Miguri. Doar că erau ținte false sau baloane. 😀

            In 1982- 83 , va garantez că în București și cu o statie radio militară tip R- 1300 montata pe punctul de comandă al regimentului , NU reușea statia asta ” made in RSR” sa comunice cu sora ei din comandamentul Cluj dar asigura ascultarea Europei Libere perfect. 😀

            • r1300 de la noi din unitate nu reușea să ia legătura uneori nici cu cealaltă de lângă blocul alimentar :). Adevărul e că stația nu era rea dar suferea de boala epocii: diverse componente erau proaste. De exemplu potențiometrele, nu erau în stare fabricile noastre să facă unul care să țină contactul cursorului ferm pe rezistor nici cu… armata :) și așa, din mici detalii de genul ăsta se alegea praful de ansamblu. Pe noi ne aduseseră ca viitori electroniști la transmisiuni, mai știam să le dăm un bobârnac în punctele esențiale, dar cei de la trupă le porneau… și se așteptau să meargă, ceea ce de fapt e normal.

  4. Domnule Petre Opris, felicitari pentru efortul dv. de a scoate din negurile arhivelor, fragmente interesante din evolutia istorica si economica a tarii. Nu sunt o persoana care sa sustina cu orice pret trecutul, dar sunt de parere ca dupa 1990 se puteau pune in functiune mai multe fabrici axate pe licente straine. Ce avem acum este o picatura in ocean. Avem nevoie de o reindustrializare moderna.

    • Vă mulţumesc pentru apreciere şi sunt de acord cu ideea că licenţele străine ar fi putut salva o parte din industria românească după 1990.

    • PNRR-ul este o sansa unica de a investi intr-o industrie daca nu performanta, macar profitabila si cat de cat actuala daca nu ne lovim de aceleasi orgolii si interese meschine:
      – producere/distributie energie electrica, termica, transporturi/infrastructura (autostrade, drumuri expres, etc)
      – productie electrice si electronice (baterii, invertoare, motoare, semiconductoare, etc)
      – industrie chimico-farmaceutica,
      – imbunatatirea si mententanta sistemelor IT existente (nu toate bazele de date pot fi puse pe „blockchain”)
      – siguranta alimentara (silozuri, sistemem irigare, lant distributie producatori „bio”)
      – siguranta sanitara (9 spitale regionale de maxim 250 paturi in care se pot face macar trombolize daca nu trombectomii, astfel ca orice pacient sa nu fie transportat pe distanta mai mare de 200 km – o ora cu elicopterul)
      Altii (Polonia, Ungaria, Cehia, Slovenia, Slovacia, etc) deja fac lucrurile astea de ceva timp, macar in ceasul 12 sa facem si noi (am vazut recent ca o firma din Baia Mare face autobuze electrice, poate le vede si Nicusor, poate le si place spre deosebire de mosiera Firea careia tramvaiele de la Arad nu ii miroseau bine)

        • se poate si ar fi bine sa producem (asimilam) in tara caroseria din tabla sau compozite (Arad, Turnu Severin) scaunele (idem), trenul de rulare (Brasov? Bucuresti?), eventual si motorul si daca suntem buni bateriile.
          NU ar fi bine sa le cumparam de-a gata din alte tari, in special ca o sa fie nevoie de mii de autobuze electrice in urmatorii 5=10 ani, care nu-i asa, ar putea fi acoperite de PNRR

    • In 1990, tovarășul Ion Iliescu a făcut o declarație publică care reflecta perfect „strategia” noii clase conducatoare .
      ” cum sa privatizăm economia națională ? E a întregului popor.”
      Că urmare au apărut masele de spălați pe creier urlând ” nu ne vindem țara ” și ” noi muncim nu gândim”.
      Basca bravi orășeni care pupau mana minerilor hotărîti să apere patria, partidul cu ciomagul in mana dar și incultura acumulata in propriile creiere.
      10 ani pierduți din toate punctele de vedere. Fără excepție. Atunci a început decalajul Romania – ex colegi comunisti . Care azi e si mai mare.
      Se vede clar că ” ai noștri” conducători comuniști și ulterior ex comuniști , au fost cei mai „culți , deștepți și profesioniști” din întregul bloc comunist european. ☹️☹️
      Vă dați seama cît de centralizată , planificată era economia tipic stalinistă daca CC al PCR stabilea cite radiouri, tv se vor produce anual ?
      PS. Inclusiv producția de hârtie igienică era planificată.

      • “Nu ne vindem țara” nu e originală a lui Iliescu! A primit-o de la Gorbaciov și a aplicat-o identic/sincron ( puțin decalat în urmă – ceea ce ne arată clar de unde a venit) cu URSS. Și acolo tot ei au pus mâna pe toate. Citiți, DACĂ o mai găsiți cartea care explică și ce s-a întâmplat la noi cu industria după 1990: https://carturesti.ro/carte/kgb-ul-la-putere-63878

    • Genial! Cum de v-ați prins? :)

      Cam tot asta au încercat și comuniștii, Să tot cumpere licențe și chiar să fure tot ce puteau fura. Problema e că la un moment dat licențele alea trebuie plătite. Șansa de a fi mai bun și mai ieftin ca produsul original e undeva la 0. Și după aia trebuie cumpărate alte licențe spre a ține pasul, ceea ce adâncește și mai mult gaura. E ca la ăia dependeți de jocuri de noroc. Cu cât joacă mai mult, cu atât trebuie să se împrumute mai mult, dar de câștigat nu câștigă niciodată…

      Trebuie să țineți cont de faptul că cine vinde licența nu e imbecil. Prețul la care o vinde și condițiile în care o face îi asigură dominanța pe piață. Licențele au sens doar într-un număr foarte imitat de cazuri și situații și nicidecum ca o politică generalizată.

      Marea problemă a comunșitlor a fost exact încercarea de a fabrica totul peste noapte plecând de la foarte puțin. În procesul ăla puținul inițial a fost distrus, iar ceea ce s-a fabricat cu sacrificii imense era doar un morman de gunoi și fier vechi.

      Cineva care are un creier funcțional se axează pe o direcție esențială de dezvoltare. Sigur că poate să ia țeapă și să eșueze dar are măcar o șansă teoretică de a-și atinge obiectivul. Încercarea de a dezvota totul de la nimic însă e cu siguranță sortită ratării. E ca-n strategia militară: Concentrezi toate forțele pe obiectivul esențial și poate ai șansa victoriei. Dacă însă îți disipezi forțele și ataci în toate direcțiile aiurea, nu vei avea niciunde superioritate suficientă ca să învingi, deci ai garanția înfângerii…

      • o problemă greu de rezolvat în regimul comunist ( e ea greu de rezolvat și în corporații, dar acolo se mai întămplă) era cea a răspunderii. Chiar dacă s-ar fi focalizat pe o anumită direcție, presupunând că ar apărea o inovație care chiar merge, un „șef” ( care era musai activist de partid) trebuia să o asume. Dar riscul de a asuma decizia ( și eventual a da chix) nu era compensat de recompensa în caz de succes. De obicei într-o corporație, dacă vezi că șefimea e refractară, îți iei inovația și o faci pe cont propriu. Sau găsești un șef suficient de dispus să riște în vederea îmbogățirii. Dar dacă pui în balanță varianta retrogradării în partid cu cele două salarii pe care le-ai putea primi drept primă în caz de succes…. o cam dai încolo de primă :) E o decizie absolut rațională și de înțeles, așa era programat sistemul . Apropo de ingineri orgolioși, Dacia a plimbat multă vreme pe șosele diverse versiuni modernizate de caroserie, nu am absolut nici o îndoială că ar fi putut găsi oameni să proiecteze chiar și o injecție mai primitivă, cu ce era atunci la dispoziție. Dar… la ce bun? Nu era ca și cum nu se mai vindea vechiul model din cauza concurenței… când ai coadă pe doi ani la livrarea produsului chiar nu are sens… Așa că au vândut același model până în ’90 și încă 15 ani după asta…

        • E adevărat. „Echitatea” și plafonarea veniturilor duc la stagnare economică și moartea inventivității.

          E exact ceea ce vedem în UE. Pe măsură ce „statul social” și isteria birurilor și peșecheșurilor se consolidează în Europa apetitul pentru inovație și dezvoltare tinde undeva spre 0. Ce sens are să inventezi ceva dacă statul îți umflă grosul banilor în numele „echității” ca să-l ghiftuie pe ăla ce nu poate sau nici măcar nu vrea să încerce ceva?! Leagănul inventivității și cretivității umane de odinioară a devenit un soi de mlaștină stătută…

  5. Pentru mult mai multe detalii din surse credibile a se vedea monumentala lucrare cu peste 100 de coautori, intitulata ELECTRONICA ROMANEASCA – O ISTORIE TRAITA (4 vol.publicate, 2 vol.in curs de editare), Ed AGIR, 2012-2021, Bucuresti

    • Cunosc lucrarea respectivă. Am primit-o cadou de la doamna Nona Millea şi îi mulţumesc şi pe această cale.
      Din păcate, deoarece în volumele respective se face apologia regimului comunist (citarea masivă din lucrările publicate de Mircea Muşat şi Ion Ardeleanu în anii ’80 este elocventă), iar documentele din arhive sunt extrem de puţine, sunt foarte atent la utilizarea informaţiilor din aceste volume.

    • multumim pentru info, dati va rog si cateva exemple (eventual legate de articol) care sa ne faca sa cumparam cartea asta care pare scrisa de specialisti pentru specialisti

      • Memoriile au locul lor în istorie şi le apreciez pentru informaţiile care nu au fost consemnate în scris.
        Din păcate, volumele pe care le-am primit şi le-am studiat cu atenţie au o mare problemă: lipsa unor documente relevante despre subiectul analizat şi care pot fi verificate (provenienţă, veridicitate ş.a.m.d.). Documente relevante pot fi găsite, de exemplu, în fosta arhivă a C.C. al P.C.R., la Arhivele Militare, la CNSAS şi la Ministerul de Externe.
        Nu fac un reproş celor care au acceptat să îşi expună ideile şi, mai ales, amintirile din perioada comunistă în volumele respective. Au dreptul să scrie şi să publice tot ceea ce doresc, însă mă gândesc şi la faptul că nici unul dintre specialiştii-autori nu este istoric şi procedurile de citare a documentelor care provin din arhive le sunt total străine. Rămâne la latitudinea cititorilor dacă vor folosi sau nu informaţiile orale existente în aceste cărţi.
        Pe mine mă sperie, la propriu, dorinţa unor persoane de a te copleşi cu dimensiunile monumentale ale unor cărţi (nu mă refer aici la publicarea unor volume de documente, care are un cu totul alt caracter şi scop), de parcă ultima zi a lumii pe care o cunoaştem este mâine şi trebuie neapărat să punem într-o carte tot ceea ce ne trece prin minte.
        În concluzie, dacă doriţi exemple din volumele respective, vă sfătuiesc să le căutaţi chiar la editura unde au fost publicate. Personal, nu sunt încântat să fac aprecieri negative despre nişte cărţi-mamut de o calitate ştiinţifică îndoielnică.

        • de acord cu dumneavoastra, culisele au farmecul lor, insa si eu sunt interesat de fapte verificate/verificabile, nu povestiri cu inevitabilul subiectivism
          nu stiam ca Philips facea productie in Romania in anii 30…acum olandezii sunt singurii producatori din lume de instrumente pentru fabrici de semiconductoare de 5 nm…

    • Ce-ati produs voi, monumentalilor, sa ma intereseze pe mine, cel care dorea sa cumpere? Ii zice Client, el decide ce va cumpara!
      Ati produs vreun radio mai rasarit? Aiurea, erau mult mai bune cele rusesti si cu putina imaginatie puteai obtine unul pina si in anii ’80. Mai scump ce-i drept. Vreun casetofon ati produs atunci cind piata urla dupa asa ceva (de ne uitam la janghine prin Neckermann) – nici macar la nivelul nenorocitelor Armstrad n-ati produs! Sa le fi produs si sa fi fost macar bunicele puteau sa se numeasca si Ceausescu, le-ati fi vindut la comanda cu banii jos si liste de asteptare daca ar fi fost bune de ceva! De niste biete radiocasetofoane de duzina portabile JVC sau Hitachi nu v-ati putut apropia! Vreun pirlit de amplificator Hi-Fi pentru casa? Poate cel care purta sigla Electronica Industriala, fie. Unul in 50 de ani! Bravo, felicitari, multe „succesuri”, tovarasi!
      Vreun EQ mai de Doamne-ajuta ati facut? Tot Electronica Industriala a incercat cu unul. Prost! Le-a iesit cit de cit cu amplitunerul, aici da. Vreo boxa? Sau vreti sa spuneti ca janghinele produse la Tehnoton Iasi, la Electronica Bucuresti sau intreaga plasticaraie idioata numita optimist linie audio hi-fi (ihim, siiigur ca da) produsa la Tg Mures au fost bune de ceva? De ajuns repede la primul gunoi, la asta au fost bune, pina si de componentele lor se fereau electronistii si depanatorii ca de Covid! Ca de cumparat nu le-a cumparat nici dracu! Au ajuns cel mult prin repartitie la camine satesti sau la casele de cultura de pe te miri ce miriste sau la in inventarul vreunui sindicat comunist, ca de utilizat n-a fost cazul.
      Polonezii cum de au facut amplificatoare bunicele si pickup-uri acceptabile? Cehii cum de au facut boxe chiar bune si magnetofoane acceptabile? Toate astea s-au gasit uneori si in magazine si cei interesati le-am putut compara.

      • In 1990-91 am cumparat un casetofon tip rack, carcasa aluminiu (Electronica sau Tehnoton, nu mai tin minte) arata foarte bine, sunetul acceptabil, eram singurul din caminul meu din Grozavesti cu asa ceva si m-am mandrit cu el..vreo saptamana, dupa care a inceput sa „manance” casetele; l-am dus in service pe Calea Mosilor, electronistul de acolo m-a privit ca pe un optimist incurabil (un fel de fraier mai simpatic), l-a „reparat”, a functionat o zi, iar s-a stricat…dupa cateva episoade de-astea l-am lasat acolo. Cu Dacia 1310 luata tot in 90-91 am avut mai mult noroc, dar a fost aleasa prin „cunostiinte” direct din depozit si am vandut-o in 94 inainte de a pleca in SUA.
        Dupa toate astea insa as cumpara o masina electrica produsa in Romania (sper sa „asimileze” Dacia Spring pentru productie in tara si sa imbunatateasca bateria in versiunea 2.0)

        • Nu exista baterii 2.0 decit in mintile corigentilor la chimie! Cele numite 2.0 de obraznica birocratie inepta cu studii politice si ieuropene bune eventual la facut coafuri dancile sint tot baterii de telefon si nimic altceva!
          Dar luati-va Spring, daca nu porniti AC-ul poate ajungeti din Grozavesti pina pe Mosilor si inapoi cu o singura incarcare. Luati mai bine metroul, e mult mai rapid, e ieftin si e racoare.

          • aaaa……Veorica tu eshti?
            … deja Tesla, Toyota si Porsche au anuntat si demonstrat versiuni diferite de baterii 2.0

  6. Împreună cu toate bunele aprecieri pentru munca de reconstituire onestă a istoriei, aș vrea să știu părerea dumneavoastră legat de întrebarea cum și-au permis autoritățile de după 1989 să blocheze accesul la arhivele PCR cînd acesta nu mai avea nicio legătură cu statul sau administrația. Mulțumesc!
    P.S. În timp, aș fi foarte curios de aspecte din culisele aparatului comunist. Care era atitudinea lor privată ca oameni, cu familie, pentru a-și satiface niște nevoi omenești de consum (filme, cărți, produse de bunăstare etc care erau pe liste negre ideologice).

    • Întrebarea dumneavoastră se referă la o chestiune extrem de sensibilă. După ce am început să lucrez la „Revista de Istorie Militară” (septembrie 1999), am avut ocazia să ascult o poveste despre mutarea arhivei CC la Piteşti (soldaţi care luau dosarele în braţe şi le încărcau în camioane). Deoarece nu am disponibile documente scrise despre acel moment (10 ianuarie 1990, dacă nu mă înşel) şi nici nu m-am străduit să le caut, totul rămâne la stadiul de poveste. La un pahar de vorbă se pot spune multe, însă nu îmi permit să iniţiez o cercetare în această direcţie şi să public apoi rezultatele obţinute deoarece este peste puterile mele. Nu mă refer aici doar la pandemie, ci şi la zboruri repetate între două capitale europene, în condiţiile în care concediul de odihnă este totuşi limitat la 26 de zile calendaristice.
      Despre viaţa de culise a nomenclaturiştilor s-a scris de către alţi istorici români. Atunci când există suficiente informaţii despre un personaj, le redau şi eu fără nici un fel de probleme. De exemplu, la Bucureşti se află în aşteptare un material despre generalii Mihail Burcă şi Dumitru Petrescu, un altul despre Ion Mihai Pacepa şi liderul palestinian Hani al-Hassan, iar al treilea despre propunerea de azil politic în România oferită lui Luis Corvalán (secretarul general al Partidului Comunist din Chile). Sper ca toate aceste materiale să apară pe Contributors până la sfârşitul anului, într-o ordine pe care o schimb lunar deoarece găsesc mereu subiecte interesante din domeniul economic: tractoare, troleibuze, autobuze, Dacia (din nou), Oltcit, BAC-ul 1-11 (din nou), elicoptere (din nou) şi câte şi mai câte.

      • In Rusia un grup restrâns de istorici au avut acces pe un timp limitat, pe la începutul anilor 1990, la arhivele PCUS. Printre aceștia generalul Volkogonov care a scos niște biografii excelente ale lui Lenin, Trotski si Stalin, cu multe date necunoscute pana atunci. Apoi s-a pus înapoi lacătul si probabil va trebui sa moara Putin sau urmasul lui ca sa fie deschise arhivele din nou. La noi cine trebuie sa mai moara?
        Păcat ca istoricii romani n-au profitat de acei ani de deschidere sa încerce sa obțină documente ascunse la București despre relațiile romano-sovietice.

  7. Nu mai ţin minte, cred ca era în jurul anului 1954, când ai mei au cumpărat un aparat de radio, avea ochi magic, se alimenta de la baterii, se putea asculta Europa Libera la el. Problema era ca bateriile cilindrice, cred ca aveau 6 cm în diametru, se găseau destul de greu, doar la oraş şi nu oricând. După ce s-a stricat – nu prea avea cine să le repare pe vremea aia -, au cumpărat altul, dar parcă avea altfel de baterii. Aşa că până pe la 1970 era la putere radioficarea , difuzoare în fiecare casă, cu programul pe Bucureşti. Cred că era modic costul transmisiei ca şi consumul de apă, facturat pe atunci în sistem pauşal.
    Becurile erau până târziu de două feluri, alimentate de la 220 V la oraş şi la 110 V la sate.

    • Am uitat de alimentarea cu energie electrică a becurilor. Trebuie să ţin cont şi de acest aspect, probabil când voi scrie despre hidrocentralele româneşti. Mulţumesc pentru că mi-aţi adus aminte.

  8. Ca de obicei un articol interresant al d-lui Opriș.

    Mă șochează întotdeauna când citesc stenogramele vremii. Indivizi inteligenți ca niște saci de cartofi luau la nesfârșit decizii proivind chestii tehnice sau economice pe care nu le înțelegeau de nicio culoare.

    Evident că totul a intrat în vrie, Sistemul fiind putred de la rădăcină. Ăștia n-au înțeles niciodată importanța esențială a libertății de creație. Lenin spunea ceva de genul că atunci când toate legile și procedirile necesare vor fi adoptate, statul socialist va fi o mașinările perfectă pe care chiar și o bucătăreasă o va putea conduce cu succes. Iată că au avut toate legile și procedureile necsare, au avut de asemenea și puzderie de conduători cu creiere de bucătărească și sistemul tot a dat chix.

    Culmea e că ideea absurdă a lui Lenin prinde și azi în cele mai neașteptate locuri. În mod cert o vedem la vârfurile UE unde mașinăria birocratică porduce pravile, ukazuri și opreliști cu o „productivitate” la care comuniștii puteau doar să viseze. Se vede de asemenea în marile companii private unde apar periodic tot soiul de idioți ingenioși ce de aseemnea speră că miliarde de pagini de proceduri generează performanță economică. În compaiile private, fie ăștia sunt zvârliți în budă și trasă apa după ei înainte de a fi prea târziu, fie apucă să se defășioare și atunci taraba cu pricina se prăbușeșete rapid. În UE treaba însă pare mult mai periculoasă. Aparatul central pare să câștige tot mai mult lupta cu statele membre ce devin tot mai supuse și paralizate. Dacă acest trend nu se inversează vom putea doar constata cu tristețe la un moment dat că cine face ca URSS e condamnat să aibă soarta URSS… Și ar fi mare păcat.Totul începuse atât de frumos…

    • Nu am uitat de locomotivele Diesel electrice. Am găsit câteva documente în acest sens din anii 50-60, inclusiv despre exportarea lor în Polonia. Poate că voi scrie despre acest subiect în concediu. :))

    • A propos de ucazurile UE de care se tot împiedeca zilnic romani de peste maneca si garla. Cate executive orders a dat Trumpy si cate Biden? Nu cumva aceste executive orders sunt tot ucazuri? Trumpy a dat 220, iar Biden 51, iar Biden nici n-a facut 6 luni de domnie.
      Un pic de echilibru cand criticam pe cei de peste gard, se pare ca vedem paiul din ochiul vecinului si nu vedem barna din ochiul propriu. Tragic este ca UE este criticata mai mult de romanii din USA decât de romanii din tara sau Europa, care sunt singurii care simt efectul acestor ucazuri, bune sau rele. Cu așa prieteni nici nu-ti trebuie dușmani.

      • În campania electorală din 2016 Trump a promis că pentru fiecare nouă reglementare introdusă de el va tăia două. La sfârșlitul mandatului său se lăuda că și-a depășit planul și că a lichidat cam 10 reglementări vechi pentru fiecare reglementare nouă. Nu am verificat chestia în detlakiu, dar probabil că e adevărat. Cel puțin în domeniul meu (construcția de mașini) am constatat eliminarea înc primii 3 ani ai lui Trump a unui munte de reglementări dezastruoase adoptate în ultimele 2 decenii. Biden, în pofida gargarei furibunde, nu a repus în funcțiune (deocamndată) reglementările idioate anulate sub Trump.

        Ordinele executive sunt direcții de acțiune ale guvernului al cărui șef e președintele. Nu au rolul de reglementări. Ca să înțelegeți, condițiile de autorizare a unei vopsitorii sau normele de poluare nu sunt stabilite de ordine executive. Reglementările cele mai periculoase și mai distructive pentru economie sunt adoptate peste tot de agenții guvenramentale nealese de nimeni. Președintele emite directive și nicidecum reglementăpri detaliate.

        Perna pe care dormiți e supusă la nu mai puțin de 37 de reglementări UE diferite și în bună parte contradictorii :) care îi umflă aiurea prețul de producție și vânzare fără sî vă ofere nimic. În SUA nu știu să existe nico reglementare în privința pernelor. Și chestia se continuă la fel la fiecare produs până la antologicele curburi ale bananei și casrtravetului la care au trudit și mai trudesc oștiri de birocrați UE.

        E deci o diferență enormă care se traduce în final în preț. De la gogoșarii în oțet românești, la șampania franțuzească și automobile BMW sau VW TOATE produsele europene se vând cu între 15%-40% mai ieftin înb SUA ca în țările lor de origine asta chiar dacă venitul mediu al americanului e mult mai ridicat ca cel al europeanului…

        • Posibil ca in Europa sa fie si reglementari excesive, nu am timp sa verific cele spuse de dvs, am verificat o singură data (povestea cu cromul) si n-am găsit nici o referința in site-ul indicat de dvs (factiva.com). Cred ca sursa ar fi trebui sa se numească fictiva.com.
          In Europa sunt interzise anumite produse sau tehnologii care prezintă un risc pentru sănătatea oamenilor. De exemplu tratarea bovinelor cu hormoni de creștere. Si alte tara, din afara spațiul UE, au adoptat aceasta interdicție (Canada, Australia, NZ, Israel, Japonia, etc). Dvs consumați carne de bovine care au fost tratate cu hormoni de creștere? La tratativele pentru un nou tratat de liber schimb cu USA, fermierii britanici, acum in afara UE, si-au exprimat rezervele pentru intrarea produselor agricole din USA, tocmai datorita standardelor laxe ale acestor produse.
          Puteți sa-mi data o listă de produse făcute in UE care sunt mai ieftine in USA decât in UE? Chiar daca ar fi așa, diferențele n-au cu nimic de-a face cu reglementările excesive din UE (exista o fractură logica aici, aceste reglementari se aplica si produselor care ajung in USA), ci posibil cu taxele diferite, in UE VAT > GST in USA.

          • Iată aici un exemplu de diferență de preț: VW Passat 2021 cu cutie de viteze automată în 6 trepte la $21750

            https://www.moffittvw.com/inventory/new-2021-volkswagen-passat-2-0t-s-fwd-4dr-car-1vwaa7a38mc008450

            În 2019 când am fost în Germania la Regensburg dealer-ul VW de acolo avea ceva ofertă specială de VW Passat cu cutie de viteze manuală la 28000€+TVA (pe atunci aceeași mașină în SUA dar cu cutie automată era sub $20000).

            M-am uitat de curiozitate la același dealer acum (Jepsen) și am descoperit că un VW Passat pleacă la el de la 34900€+TVA. Dar poate știți dumneavoastră altele mai ieftine prin Germania… .) Chiar sunt curios la cât ajunge cel mai ieftin…

            Aceeași fază cu șampania franțuzească Veuve Cliquot – preferata soției mele. La noi la liquor store sunt 2 sticle la $90. La Paris sau Nisa n-am găist-o niciodată sub 60€+TVA. Chestia continuă la orice, de la încălțăminte la electronice. De ce oare? O fi șampania franțuzească de la liqour store-ul nostru cu hormoni și aia de la Paris cu apă sfințită de Papa Franț :)?

            Diferența pare și mai mare la cosmetice. Când am fost acum vreo 12 cu soția la Paris, venind pentru prima oară din SUA, și-a luat tot soiul de parfumuri și cosmertice (m-a târât de m-a amețit prin tot soiul de boutique-uri „chic”) doar ca să descopere că le putea găsi acasă cam pe toate la Macy’s, JC Penney sau Northstrom pe la jumătate de preț :)

            Colegii de serviciu din Europa ce vin încoace vin cu valizele goale și au liste de cumpărături precise pentru îmbrăcăminte, încălțăminte și electronice.

            Taxă de vânzări îm zona mea nu există decât la țigări (foarte mare, nu știu cât e – un pachet de țigări în oraș e la peste $10 – același pachet în rezervație la indieni, unde nu sunt taxe, e de vreo $2), bijuterii, obiecte de artă peste $10000 (2.5%) și băuturile scumpe. La Veuve Cliquot, vinuri de masă sau bere știu că nu e nicio taxă. Când însă iau cognac Curvoisier sau la șmapanie Dom Perignon, ce-s ambele la peste $100, e ceva taxă de vreo 5% pe butelie – nu știu însă exact la ce preț e pragul.

            • Un VW Passat ultimul răcnet este azi in Alemania 23900 US$. Diferenta este exclusiv dată de VAT mai mare in Germania. In fapt mașinile care se vând im afară Germaniei nu se mai fac im aceasta tara ci la uzina Skoda. Voi verifica și prețul campaniei ca sa mai dezumflam un balon. Cum stam cu carnea de bovine injectate cu hormono de creștere, este gustoasa?

            • @Cinicul

              1, Dați-mi link-ul la dealer-ul respectiv. Până nu văd link-ul totul rămâne o minciună gogonată.

              2. Cbiar și dacă se poate găsi un Passat în Germania la cei $23900 pe care-i pretineți diferența de preț cu tot cu TVA de 19% face ca VV-ul PAssa tdin germania să fie cu 25% mai scump ca-n SUA îăn condițiile în care namțul face mai puțini bnai ca americanul și plătește impozite mai mari.

            • Numai cine nu a fost in Europa nu stie ca orice produs se vinde in Europe cu TVA inclus. Numai in State se afiseaza un pret și cabd te duci sa plătești trebuie sa mai adaugi GST-ul local, care depinde de la stat ls stat. Chiar și la un simplu timbru postal!

  9. Presupun, dar mai bine dacă precizați dvs, ceea ce s-a cumpărat de la Compagnie de Telegraphie sans Fil este ceea ce a devenit IPRS?

    • Am regăsit documentul american în care se precizează faptul că fabrica de aparate de radio şi televizoare cumpărată de la „Compagnie de Telegraphie sans Fil” a costat 10,8 milioane de dolari.
      Ţinând cont şi de alte informaţii pe care le-am găsit în 2012 la Arhivele Naţionale ale SUA, va trebui să revin la subiectul despre aparatele de radio şi televizoarele realizate la „Electronica” în perioada 1963-1964.

  10. Peste inca vreo doua generatii multe radiouri vechi se vor vinde bine in magazinele de antichități. La începutul anilor 90 un tip din Buc a cumpărat o casa veche si pentru niște vechituri din subsol: telefoane si radio-uri din perioada interbelica (in special Telefunken) pe care le valorifica pe piața din Occident. Prin anii 90 lămpile cu petrol sau fiarele de călcat cu cărbuni se vindeau de asemenea bine in magazinele de antichități din Occident.
    Eu am moștenit de la bunicul meu un radio cu clapete ca de pian, nu-mi mai amintesc cum se chema si nici nu stiu ce s-a făcut cu el. Probabil ca a fost aruncat pentru ca prin anii 80 au apărut radiourile Gloria care erau mult mai mici si erau transportabile, puteai sa asculți Europa Libera in WC.

  11. Ingineri ca CTP. care pasionați de SF, au vrut sa infirme bancurile despre privirile inteligente ale inginerilor, dupa Revolutie?
    Despre Tranzistori nu se vorbea in vremea lui Ghe… – daca mergem la Dimitrie Leonida vedem ca japonezii aufost primii care au Tranistorizat si comercializat inventia americana! Azi un chip inglobeaza nu stiu câte sute de milioane, poate miliarde, ca le-am pierdut șirul, de Tranzistori”!

  12. Pentru că vă ocupaţi de licenţe, au fost licenţe favorabile pentru industria românească? Cred că puţine. Pe vremea mea, se zicea că licenţele pentru locomotivele diesel-electrice au fost modificate pozitiv, astfel că proprietarii licenţei le-ar fi cumpărat de la români. Astăzi, aş fi mai sceptic că a fost chiar aşa. Care au fost păguboase, e mai uşor de enumerat, putem începe cu licenţă pentru calculatoarel FElIX , fostul IRIS de la francezi.

    • La început, toate licențele cumpărate au fost favorabile României. Afirmația mea poate fi considerată hazardată, însă mă gândesc în primul rând la toți țăranii care au rămas fără pământ în operațiunea de colectivizare impusă de foștii pușcăriași comuniști. Ce puteau face țăranii respectivi în acele condiții? Să plece în orașe pentru a lucra în fabricile construite și unde se produceau mărfuri sub licență străină sau să atace direct regimul comunist care i-au lăsat fără obiectul muncii?
      Cu siguranță trebuie să explic pe larg această problemă deoarece există români care nu înțeleg ce s-a întâmplat atunci și promovează ideile comuniste cu ajutorul unor partide noi apărute în ultimii ani în România.

    • Proabil locomomotivele, au fost o licențe bune. CFR-ul a avut locmotive de stjl de moderne fără să cheltuie o avere importându-le. Dacia 1300, cu toate păcatele ei, a fost de asemenea o licență bună. Sau camioanele MAN. Toate astea au rezolva producția a ceva necesar ce lipsea din România și a cărui import ar fi costat mult mai mult ca licența + producția în țară – în condițiile în care România era puțin competitivă la export.

      Problema e că pentru fiecare licență bună au fost o grămadă de licențe proaste și degeaba și că statul român a cumpărat licențe cu nemiluita fără a se osteni sau a putea să dezvolte produsele respective tocmai din cauză că s străduia să fabrice de toate și nu avea posibilitatea să le dezvolte pe toate odată și nici măcar să identifice cele ce merită cu adevărat dezvoltate..

  13. “ accesul la arhiva de documente a Comitetului Central al P.C.R. a fost blocat în ianuarie 1990 de către noile autorităţi de la Bucureşti”
    “ În acelaşi timp, noile autorităţi de la Bucureşti au blocat accesul şi la anumite surse edite de informaţii apărute în timpul Războiului Rece în România: colecţiile de ziare şi de reviste. ”

    Acum, totuși se recunoaste ( fără nicio revelație) că după 1989 au fost tot ei, deci care “noile autorități”?

  14. Lipsă mare de aparate de radio prin anii 40-50!
    În Jurnalul lui, Mihail Sebastian consemnează că în timpul lui Antonescu s-au rechizitionat toate aparatele de radio de la evrei. După 23 august 1944, tot din jurnal aflăm că rușii au rechiziționat și ei aparatele de radio, bineînțeles că de la TOATĂ populația.
    Deci?

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Petre Opris
A absolvit Şcoala Militară de Ofiţeri de Artilerie şi Rachete „Ioan Vodă” (Sibiu, 1990) şi Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti (1997). Doctor în istorie (Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, 2008) şi locotenent-colonel (în rezervă). A lucrat în Ministerul Apărării Naţionale (1990-2002) şi Serviciul de Protecţie şi Pază (2002-2009). Cercetător asociat în cadrul proiectului internaţional „Relations between India and the Soviet Bloc: New Evidence from the Eastern European Archives”, coordonator: prof.dr. Vojtech Mastny, The Parallel History Project on Cooperative Security (PHP), Zürich, 2007-2010. Cercetător în domeniul istoriei Războiului Rece la „Woodrow Wilson International Center for Scholars” (Washington, D.C.), în cadrul Programului de Burse de Cercetare pe Termen Scurt iniţiat de Institutul Cultural Român (România) şi Woodrow Wilson International Center for Scholars (S.U.A.), martie – iunie 2012. Lucrări publicate: „Industria românească de apărare. Documente (1950-1989)” (Editura Universităţii Petrol-Gaze din Ploieşti, 2007), „Criza poloneză de la începutul anilor ’80. Reacţia conducerii Partidului Comunist Român” (Editura Universităţii Petrol-Gaze din Ploieşti, 2008) şi „România în Organizaţia Tratatului de la Varşovia (1955-1991)” (Editura Militară, Bucureşti, 2008). Co-autor, împreună cu dr. Gavriil Preda, al celor două volume ale lucrării „România în Organizaţia Tratatului de la Varşovia. Documente (1954-1968)” (Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2008 şi 2009). Fundaţia Culturală „Magazin Istoric” i-a acordat Premiul „Florin Constantiniu” pentru lucrarea „Licenţe străine pentru produse civile şi militare fabricate în România (1946-1989)” (Editura Militară, Bucureşti, 2018), în cadrul unei ceremonii desfăşurate la Banca Naţională a României (Bucureşti, 24 mai 2019). Ultima sa apariţie editorială: „Aspecte ale economiei româneşti în timpul Războiului Rece (1946-1991)” (Editura Trei, Bucureşti, 2019).

Carte recomandată

“Să nu apună soarele peste mînia noastră. Un psiholog clinician despre suferința psihică” – Andrada Ilisan

”Berdiaev spune că la Dostoievski singura afacere, cea mai serioasă, cea mai adîncă e omul. Singura afacere de care sînt preocupați toți în Adolescentul e să dezlege taina lui Versilov, misterul personalității sale, a destinului său straniu. Dar la fel e și cu prințul din Idiotul, la fel e și cu Frații Karamazov, la fel e și cu Stavroghin în Demonii. Nu există afaceri de altă natură. Omul este deasupra oricărei afaceri, el este singura afacere. Tot omul e și-n centrul acestei cărți. Și lipsa lui de speranță.” Continuare…

 

 

 

Carte recomandată

”Incursiunile în culisele puterii lui Vladimir Putin îi oferă cititorului panorama plină de nuanţe, paradoxuri şi simulacre a unui regim autocratic unic în felul său. Analizele lui Armand Goşu sînt articulate elegant şi se inspiră din monitorizarea directă a evenimentelor, ceea ce ne permite să traversăm nevătămaţi labirintul slav întins între Sankt-Petersburg şi Vladivostok.” (Teodor Baconschi)

Cumpara cartea, 39.95 RON

Daca doriti un exemplar cu autograf accesati linkul acesta

 

Esential HotNews

Top articole

Când plouă în Groenlanda e începutul apocalipsei climatice?

Așa s-ar putea deduce pe baza știrilor alarmiste declanșate de următorul anunț oficial: Pe 14 august 2021, în cel...

De ce se scumpește energia? – întrebarea la care vrea să răspundă comisia parlamentară propusă de PSD

Înființarea acestei comisii care trebuie să "ancheteze" creșterea prețurilor la energie este una dintre cele mai mari ticăloșii pe care am văzut-o,...

Când oamenii mici lasă umbre mari înseamnă că soarele e la asfințit

                                                 Una din acele istorii care se vor adevărate, deşi nimeni nu ştie cât sunt de exacte,...

Despre educația morală a copiilor

Motto: V-am dat clasă cu opt clase /S-a terminat șmecheria / Sunt rege pe România! (Abi Talent)

Dl Iohannis recomandă golful

"Criza guvernamentală in Romania? Nu știu despre ce vorbiti. Guvernul iși face treaba." Nu fac decat să parafrazez o replică recentă a...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.