joi, februarie 25, 2021

Primii paşi în proiectul nuclear românesc de obţinere a energiei electrice (1955-1970) (5)

După ce, în episodul anterior, ne-am referit la cercetarea istorică efectuată cu ajutorul surselor orale şi limitele acestei metode, este firesc să prezentăm şi două cazuri de cercetare bazate pe izvoare inedite, din care apar probleme în analiza istorică şi surprize pe plan politic.

Naţionalizarea principalelor mijloace de producţie din România la 11 iunie 1948 şi măsurile adoptate ulterior în acelaşi sens de autorităţile comuniste de la Bucureşti au creat probleme statului român în relaţiile de cooperare internaţională economică şi tehnică, în următorii 10 ani. Liderii politici ai statelor afectate de legislaţia arbitrară şi impusă în mod abuziv de comuniştii români cu ajutorul stăpânilor lor de la Moscova au încercat să menţină contactul cu autorităţile de la Bucureşti, însă au limitat drastic posibilităţile de livrare a unor produse, utilaje, instalaţii şi mai ales licenţe de fabricaţie către România.

Încrederea liderilor Partidului Muncitoresc Român şi a membrilor guvernului condus de dr. Petru Groza în capacitatea cetăţenilor români de a produce mărfuri industriale folosind propria ingeniozitate, utilaje uzate fizic şi moral şi ajutorul acordat în domeniul tehnic de Uniunea Sovietică şi de statele comuniste europene a fost iluzorie. Pe termen mediu şi lung s-a adâncit decalajul economic dintre România şi statele capitaliste din Europa. De aceea, Gheorghe Gheorghiu-Dej şi clica rămasă în jurul său după plecarea din România a trupelor Armatei Roşii în vara anului 1958 au hotărât să se desfăşoare negocieri cu reprezentanţii ţărilor afectate de naţionalizările realizate la sfârşitul anilor ’40, în scopul acordării de către statul român a unor despăgubiri consistente. În acelaşi timp, se urmărea achiziţionarea din aceleaşi state occidentale a unor instalaţii şi licenţe de fabricaţie pentru a reînnoi utilajele uzate moral şi fizic din ţară şi pentru a dezvolta mai repede România în domeniul industrial.

În paralel, autorităţile din România trebuiau să continue planurile politico-militare şi economice impuse de politicienii sovietici în această parte a Europei – în mod deosebit, menţinerea ideologiei comuniste la Bucureşti şi apartenenţa statului român la Organizaţia Tratatului de la Varşovia şi la Consiliul de Ajutor Economic Reciproc. Orice adăugare neprevăzută la planurile respective – de exemplu, dezvoltarea cercetării ştiinţifice în domeniul nuclear în România – presupunea consumarea unor resurse care erau deja foarte reduse pentru un scop indicat de autorităţile sovietice, în detrimentul dezvoltării unor sectoare cu un impact mult mai mare în economia României.

Din două cronologii publicate la Bucureşti în anii 1983 şi 1986 rezultă faptul că Franţa, S.U.A. şi Austria au fost printre primele state cu care autorităţile române au desfăşurat negocieri în scopul reglementării unor probleme economico-financiare (24 decembrie 1954, 15 octombrie – 3 noiembrie 1956, respectiv 12 decembrie 1956), fără însă a le rezolva în întregime.

În cazul Franţei, autorii volumelor respective nu au prezentat mai multe amănunte pe care, probabil, nu aveau de unde să le cunoască sau au evitat să le menţioneze. În 1951 autorităţile comuniste de la Bucureşti au dezvăluit public existenţa în România a două reţele franceze de spionaj. Prima, condusă de fostul director al Institutului francez de Înalte Studii din Bucureşti, Marcel Fontaine (1949-1952), i-ar fi avut ca membri pe Alexandru Vladovici, Costică Eugen Mavrichi, generalul Pîrvulescu, ing. Emil Drăgănescu (de la Ministerul Energiei Electrice) şi pe funcţionara Lucia Stănescu Pană (de la Vama Poştei din Bucureşti – Gara de Nord). Cea de-a doua reţea era coordonată în anul 1952 de Alexander Piccolot (secretar al ataşaturii comerciale a Legaţiei Franţei). În calitate de agent al Biroului 2, acesta ar fi obţinut informaţii de la Alexandru Vladovici, Smaranda Chehata şi şefa de serviciu Valentina Popescu (de la Societatea „Româno-export”). Toţi au fost arestaţi şi condamnaţi în anul 1952.

Este posibil ca Alexander Piccolot să fi fost eliberat din închisoare în noiembrie 1954 – aproape în acelaşi timp cu Louis Fontaine (om de serviciu la Legaţia Franţei de la Bucureşti) şi Celestine Pauline Gauchet (fosta soţie a lui Louis Fontaine) – deoarece membrii Biroului Politic al C.C. al P.M.R. au aprobat la reuniunea din 6 noiembrie 1954 „punerea în libertate şi expulzarea lui Piccolot şi încă (sic!) doi cetăţeni francezi din grupul de spioni francezi (subl.n.)”.

După două luni de la eliberările respective, Gheorghe Gheorghiu-Dej a declarat la reuniunea din 22 ianuarie 1955 astfel: „Ca informare a Biroului Politic, conform cu cele stabilite anterior, s-a dat drumul la 2 sau 3 francezi, elveţieni, Housse, Piccolot etc. Încercăm şi prin aceasta a îmbunătăţi puţin atmosfera. Recomandarea a fost să nu le dăm drumul deodată la toţi, ci pe rând (subl.n.)”. La aceeaşi şedinţă, liderul comunist şi-a prezentat ideile despre organizarea Institutului de Fizică al Academiei Române şi despre problema energiei atomice.

Cronologia evenimentelor ne ajută să înţelegem că autorităţile de la Bucureşti au eliberat nişte cetăţeni francezi (condamnaţi în România la închisoare pentru spionaj) şi aceştia au plecat la 12 noiembrie 1954 în Franţa (Louis Fontaine şi Celestine Pauline Gauchet) sau în noiembrie 1954 (Alexander Piccolot), cu circa o lună de zile înainte de încheierea cu succes a discuţiilor de la Paris dintre reprezentanţii Franţei şi României, referitoare la încheierea unui protocol de reglementare a unor probleme financiare comune. A fost vorba despre o coincidenţă cronologică? Nu cunoaştem răspunsul la această întrebare, însă este greu de crezut că şeful guvernului comunist din România elibera din închisoare deţinuţi străini doar din considerente umanitare.

În cazul discuţiilor dintre reprezentanţii României cu cei ai S.U.A., acestea au avut loc la Bucureşti (15 octombrie – 3 noiembrie 1956). În ultima parte a desfăşurării lor – fără a exista vreo legătură cu ele – s-a declanşat la Budapesta o revoltă anticomunistă şi antisovietică.

Tot în capitala României s-au încheiat, la 12 decembrie 1956, şi negocierile româno-austriece privind reglementarea câtorva probleme economice şi financiare comune. Ungaria se afla în acel moment într-o stare de şoc, produsă de intervenţia militară sovietică din luna precedentă la Budapesta şi în alte oraşe ungare.

Câteva surprize ne-au fost oferite şi de politicienii români din anul 2008, în privinţa acordului româno-francez semnat de Radu Mănescu şi Jean Deciry la 9 februarie 1959. În conformitate cu documentul respectiv şi cu anexele sale, până la 31 martie 1959 România trebuia să plătească 18.146.402 dolari sub forma unei indemnizaţii globale, forfetare şi definitive – pentru despăgubirea statului francez şi a persoanelor fizice cu cetăţenie franceză care au fost afectate de naţionalizările, exproprierile, rechiziţiile şi măsurile restrictive impuse de autorităţile comuniste de la Bucureşti la sfârşitul anilor ’40 pe teritoriul României, precum şi pentru rezolvarea altor litigii financiare dintre cele două state.

Autorităţile franceze au publicat la 19 martie 1959 acel document, împreună cu anexele sale, în „Journal officiel de la République française. Lois et décrets”. Politicienii de la Bucureşti au procedat în acelaşi mod de-abia la 7 martie … 2008. Nu am scris greşit data respectivă! Atunci a apărut în „Monitorul Oficial”, partea I, nr. 179/2008 acordul încheiat la Bucureşti, la 9 februarie 1959, de Radu Mănescu şi Jean Deciry. Acesta a fost ratificat de partea română prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 353 din 25 martie 1959. Putem să înţelegem (fără a accepta) existenţa cenzurii în regimul dictatorial comunist, însă este foarte dificil să găsim o explicaţie normală pentru perioada 22 decembrie 1989 – 6 martie 2008, când acordul financiar româno-francez semnat la 9 februarie 1959 nu a fost publicat în „Monitorul Oficial”. Mai mult de 18 ani de amânare într-un regim politic democratic!

Din păcate, cazul francez nu este singular. În aceeaşi situaţie s-au aflat acordurile financiare cu privire la indemnizaţiile similare româneşti acordate S.U.A. (30 martie 1960), Marii Britanii (10 noiembrie 1960 şi 12 ianuarie 1976), Belgiei şi Luxemburgului (13 noiembrie 1970). Documentele respective au apărut în „Monitorul Oficial”, partea I, nr. 179 din 7 martie 2008, împreună cu acordul româno-francez din 9 februarie 1959. Mai mult decât atât, „Journal officiel de la République française. Lois et décrets”, publicat la 19 martie 1959, există în forma sa originală pe un site oficial francez, iar o copie a sa poate să fie descărcată oricând, gratis, în formă electronică. În cazul publicaţiei „Monitorul Oficial” nu se poate proceda în acelaşi mod.

Valoarea indemnizaţiilor globale, forfetare şi definitive oferite de autorităţile comuniste de la Bucureşti şi acceptate de statele care aveau litigii financiare cu România la sfârşitul anilor ’50 a fost următoarea:

– 24.526.370 de dolari pentru S.U.A., conform acordului semnat la 30 martie 1960, la Washington;

– 1,25 de milioane (în 1960), respectiv 3,5 milioane de lire sterline (în 1976) pentru Marea Britanie, în conformitate cu acordurile încheiate la 10 noiembrie 1960 şi 12 ianuarie 1976, la Londra;

– 1.355.000 de dolari pentru Austria, conform acordului semnat la 3 iulie 1963, la Bucureşti;

– 450.000 de coroane pentru Norvegia, conform acordului încheiat la 21 mai 1964, la Bucureşti;

– 275.000 de dolari pentru Turcia, conform acordului semnat la 22 iunie 1965, la Bucureşti;

– 4.270.000 de florini pentru Olanda, conform acordului încheiat la 8 mai 1967, la Haga;

– 157.219.971 de franci belgieni pentru Belgia şi Luxemburg, respectiv 71.437.500 de franci belgieni pentru Belgia,  în conformitate cu acordurile semnate la 13 noiembrie 1970, la Bruxelles.

Dacă adăugăm indemnizaţia totală achitată Franţei, sumele totale acordate de către autorităţile comuniste de la Bucureşti sub forma unor indemnizaţii pentru naţionalizările, exproprierile, rechiziţiile şi măsurile restrictive impuse pe teritoriul României la sfârşitul anilor ’40, precum şi pentru stingerea altor pretenţii financiare pe care diferite state le-au avut faţă de România după 11 iunie 1948 au fost următoarele:

– 47.156.370 de dolari americani (din care 21 de milioane au fost schimbate în franci francezi, la dorinţa autorităţilor de la Paris);

– 4,75 milioane de lire sterline;

– 4.270.000 de florini olandezi;

– 450.000 de coroane norvegiene;

– 228.657.471 de franci belgieni.

Cursurile oficiale cu primă, utilizate la 25 august 1971 de Banca Naţională a Republicii Socialiste România pentru valutele convertibile, au fost următoarele: 1 dolar = 18 lei; 1 liră sterlină = 43,2 lei; 100 florini olandezi = 497,22 lei; 100 coroane norvegiene = 252 lei; 100 franci belgieni = 36 lei.

Dacă dorim să obţinem o echivalare (imprecisă) în dolari americani a indemnizaţiilor pe care România le-a achitat Marii Britanii, Olandei, Norvegiei, Belgiei şi Luxemburgului şi folosim data menţionată pentru cursul de schimb valutar, rezultă următoarele valori:

– 4,75 milioane de lire sterline = 205.200.000 lei = 11.400.000 dolari;

– 4,27 milioane de florini olandezi = 21.231.294 lei = 1.179.516,33 dolari;

– 450.000 coroane norvegiene = 1.134.000 lei = 63.000 dolari;

– 228.657.471 franci belgieni = 82.316.689,56 lei = 4.573.149,42 dolari.

Deci, era vorba despre aproximativ 17.215.665,75 dolari, care s-au plătit într-un fel sau altul Marii Britanii, Olandei, Norvegiei, Belgiei şi Luxemburgului. Prin adăugarea indemnizaţiilor achitate Franţei, Statelor Unite ale Americii, Austriei şi Turciei se ajunge la 64.372.035,75 dolari. Această sumă este imprecisă din cauza ratelor diferite de schimb valutar care au existat în perioada 1955-1971, însă am calculat-o pentru a avea o idee generală despre problemele financiare internaţionale generate de politicienii comunişti care au emis legi de naţionalizare a unor proprietăţi juridice şi fizice în România începând de la 11 iunie 1948.

Pe lista de mai sus nu se află Suedia, Germania, Italia, Canada şi Elveţia. Cazul suedez a fost rezolvat de-abia în luna ianuarie 2003, prin semnarea unui acord de achitare de către partea română a 120 de milioane de dolari, în patru tranşe egale. Germania şi Italia au pierdut după 8 mai 1945 toate proprietăţile juridice şi fizice pe care le deţineau în România, acestea fiind confiscate în întregime de autorităţile sovietice după 12 septembrie 1944, iar cazul canadian a fost rezolvat definitiv la 13 iulie 1971 – când a fost semnat la Ottawa „Acordul referitor la arieratele financiare ale României faţă de Canada”. Informaţiile din primăvara anului 1971 indică faptul că partea română a insistat atunci, din nou, pentru achitarea unei sume forfetare şi globale de 2,7 milioane de dolari, pentru a stinge toate litigiile financiare care existau între cele două ţări – în scopul continuării negocierilor pentru construirea la Cernavodă a unei centrale de producere a energiei electrice cu patru reactoare nucleare de tip CANDU.

În ceea ce priveşte relaţiile româno-elveţiene, mai multe informaţii şi date au fost publicate cu alte ocazii (de exemplu, Operaţiuni cu aur românesc în Elveţia şi Cehoslovacia (1947-1949), în contributors.ro, marţi, 21 ianuarie 2020, http://www.contributors.ro/cultura/operatiuni-cu-aur-romanesc-in-elvetia-si-cehoslovacia-1947-1949/) şi nu vom insista acum pe acest subiect. Intenţionăm să revenim asupra sa şi să îl expunem pe larg în volumul pe care dorim să îl publicăm în România despre programul nuclear românesc după eradicarea pandemiei care ne afectează grav de la începutul acestui an. (Va urma)

Distribuie acest articol

7 COMENTARII

  1. Pina la urma tot am platit .
    In secret, pe sest,la mica intelegere dar valuta a fost data .
    Si cind te gandesti cita propaganda , cite minciuni debitau astia si slugile zi de zi , luna de luna, an dupa an .
    Si totusi dezvaluirea din 2008 e ” cu cantec”.
    In 18 ani de democratie originala era TOT secret de stat ?
    Sau au gasit cineva ceva urme in contabilitatea (banuiesc vraiste) acelor vremuri si au publicat documentele ?
    Ma intreb daca prin 2050 nu vor aparea ceva „noutati” privind imprumuturile , finantarile esterne actuale si legatura lor cu acordarea de felii din ce a mai ramas profitabil in tara asta ?

  2. Foarte interesant articolul.

    Totuși ceva e cel puțin ciudat. Jupân Piccolot e descris ca secretar al atașatului comercial al ambasadei franceze în România. Chiar dacă îl prindeau în flagrant delict, nu avea totuși imunitate diplomatică?! Cum de l-au arestat?! În mod normal diplomați prinși în afaceri de spionaj sunt expulazți și primesc interdicție de intrare în țara în care au comis-o. N-am mai auzit cazuri de diplomați arestați.

    • Nu am scris mai multe amănunte despre Piccolot, dar ştiu unde pot fi găsite. Povestea de spionaj de atunci este un pic mai lungă. Cert este faptul că înţelegerea româno-franceză din decembrie 1954 a durat doar 6 luni deoarece comuniştii români nu i-au eliberat pe toţi francezii acuzaţi de spionaj care trăiau în închisorile din România. Voi reveni la acest subiect în carte.
      În episodul viitor (ultimul din serial) vor exista explicaţii suplimentare privind scopurile economice urmărite de comuniştii de la Bucureşti şi motivele pentru care intenţia de a realiza o centrală nucleară americană pe teritoriul României nu s-a materializat.

  3. O vorba veche zice a atunci cind iei, e bucurie mare; dar cind trebuie sa dai e tristete si mai mare.
    Asa s-a intimplat cind cu stingerea datoriilor pentru bunurile nationalizate, sau cind cu plata imprumuturilor de mai tirzaiu.
    Cind iei, trai neneaca; cind vine scadnta, e jale ca in anii `80. Pentru cine isi mai aminteste anii aceia de cosmar.

  4. Banuiesc ca publicarea acestor acorduri abia in 2008 este legata de intrarea in UE. Trebuie sa fie existat o conditionare externa altfel nu vad e ce s-ar fi obosit guvernnatii de la Buc. Nu cred ca dupa 1990 a fost mare rezistenta la a le publica, poate doar lene si indolenta.

    • Şi eu am încercat să găsesc o explicaţie logică şi nu am reuşit. Întâmplător sau nu, publicarea acordurilor respective a fost efectuată după semnarea unei hotărâri de către un istoric, domnul Adrian Cioroianu – care îndeplinea la acea vreme funcţia de ministru al Afacerilor Externe.

      • Poate că nu e altă explicație în afară de nepăsare… Domnul Cioroianu e istoric, deci s-ar explica interesul dumnealui prin contrast cu ceilalți, blocați în „meandrele concretului” ca să citez din clasici…

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Autor

Petre Opris
Petre Opris
A absolvit Şcoala Militară de Ofiţeri de Artilerie şi Rachete „Ioan Vodă” (Sibiu, 1990) şi Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti (1997). Doctor în istorie (Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, 2008) şi locotenent-colonel (în rezervă). A lucrat în Ministerul Apărării Naţionale (1990-2002) şi Serviciul de Protecţie şi Pază (2002-2009). Cercetător asociat în cadrul proiectului internaţional „Relations between India and the Soviet Bloc: New Evidence from the Eastern European Archives”, coordonator: prof.dr. Vojtech Mastny, The Parallel History Project on Cooperative Security (PHP), Zürich, 2007-2010. Cercetător în domeniul istoriei Războiului Rece la „Woodrow Wilson International Center for Scholars” (Washington, D.C.), în cadrul Programului de Burse de Cercetare pe Termen Scurt iniţiat de Institutul Cultural Român (România) şi Woodrow Wilson International Center for Scholars (S.U.A.), martie – iunie 2012. Lucrări publicate: „Industria românească de apărare. Documente (1950-1989)” (Editura Universităţii Petrol-Gaze din Ploieşti, 2007), „Criza poloneză de la începutul anilor ’80. Reacţia conducerii Partidului Comunist Român” (Editura Universităţii Petrol-Gaze din Ploieşti, 2008) şi „România în Organizaţia Tratatului de la Varşovia (1955-1991)” (Editura Militară, Bucureşti, 2008). Co-autor, împreună cu dr. Gavriil Preda, al celor două volume ale lucrării „România în Organizaţia Tratatului de la Varşovia. Documente (1954-1968)” (Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2008 şi 2009). Fundaţia Culturală „Magazin Istoric” i-a acordat Premiul „Florin Constantiniu” pentru lucrarea „Licenţe străine pentru produse civile şi militare fabricate în România (1946-1989)” (Editura Militară, Bucureşti, 2018), în cadrul unei ceremonii desfăşurate la Banca Naţională a României (Bucureşti, 24 mai 2019). Ultima sa apariţie editorială: „Aspecte ale economiei româneşti în timpul Războiului Rece (1946-1991)” (Editura Trei, Bucureşti, 2019).

Colectia Contributors.ro

Contributors.ro propune autorilor săi, acum, la sfârșit de an, trei întrebări despre anul 2020 si perspectivele României în viitorul apropiat. Cele trei întrebari sunt:

1. Care este evenimentul anului 2020 cel mai pe nedrept trecut cu vederea de media și de opinia publică? 

2. Care este cea mai interesantă idee a anului 2020?

3. Care e cea mai mare temere pe care o aveți pentru viitorul României si care e cea mai mare speranță? 

Esential HotNews

E randul tau

Observ cu uimire că invocați, ca reper intelectual creștin, cartea lui Noica, „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru”. Și cumva indirect îi reproșați lui Gabriel Liiceanu un soi de trădare a acestui crez ( „am neplăcuta senzaţie că mă aflu ȋn faţa unui tată care şi-a abandonat, simbolic, copiii”). Mă tem că tocmai această carte a lui Noica este o trădare a suferinței victimelor de: Cristina Cioaba la Dincolo de Isus. Gabriel Liiceanu şi portretul României religioase

Carti recomandate de Contributors.ro

 

 

Una dintre cele mai bune carti de știință apărute în 2020, în Romania. Cititorul este pus la punct cu ultimele teorii din fizică și neuroștiințe printr-un discurs accesibil și personal. Sunt explicate noțiuni destul de dificile prin care se poate defini conștiința, ceea ce îi este propriu,  precum qualia, pe înțelesul oricărui om educat. Cumpara cartea de pe GiftBooks.

Citeste cateva pagini. 

Top articole

„Noua ordine” a lui Macron, o capcană pentru Europa Centrală și de Est

Discursurile recente de politică externă ale președintelui Macron, după alegerea lui Joe Biden la Casa Albă, ne arată că, de fapt, nu...

Calculator cuantic personal pentru 5000$

Bine, calculatorul acesta cuantic are doi qubiţi. Este sau nu primul calculator cuantic personal? 1. Ce este un calculator...

După alegeri. Sau cu ce gânduri mi-am dat demisia din USR

După alegerile parlamentare, au fost câteva demisii notabile din USR. În contextul ăsta, poate fi derizoriu să menționez faptul că și eu...

De ce mor cei mai bătrâni baobabi din Africa? Ați ghicit: din cauza schimbărilor climatice! (cu o explicație parțial românească)

Căutând noi exemple de manipulare mediatică legate de încălzirea globală, atenția mi-a fost atrasă de titlul unui articol publicat în US Today,...

Criza Covid-19 și criza demografică. „O nenorocire nu vine niciodată singură”

Vaccinarea împotriva coronavirusului este în expansiune spectaculoasă ca număr de doze administrate populației în toate țările europene și rezultatele vor fi și mai impresionate după depășirea sincopelor în producerea/furnizarea vaccinurilor. Luând în considerare clasamentul țărilor după numărul dozelor la 100 de locuitori publicat de platforma Our World in Data, România se plasează pe o remarcabilă poziție, a 7-a

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.