Interdependenţă, dublată de resentimente şi mefienţă: noile relaţii dintre Republica Populară Chineză şi Japonia

China şi Japonia sunt două state vecine, despărţite de un spaţiu maritim nu foarte întins, cu civilizaţii diferite dar totuşi înrudite şi cu un bagaj istoric producător de teamă, neîncredere şi resentimente. China are o populaţie de circa zece ori mai mare decât a Japoniei, un teritoriu de circa 25 de ori mai întins, o economie înfloritoare (peste 6% creştere anuală) şi continuă să fie pe un trend crescător, în timp ce Japonia descreşte demografic de cel puţin un deceniu, şi stagnează economic (cu toate că este foarte dezvoltată din acest punct de vedere), în schimb a intrat într-un proces de consolidare a forţelor armate şi e sprijinită constant de SUA, spre a se realiza echilibrul de putere regională. China are un buget militar anual de circa 130-160 miliarde USD (2,05% din PIB) şi circa 2.300.000 soldati iar Japonia unul de 57 miliarde USD (puţin sub 1% din PIB) şi circa 247.000 soldaţi. Recent, Beijingul a anunţat restructurări ale forţelor armate, concretizate în reducerea cu 300.000 a numărului de ofiţeri şi subofiţeri.

Este evident că R.P. China, stat socialist dar cu economie de piaţă „dirijată”, nu poate uita încă atrocităţile comise de armata japoneză imperială înainte şi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Scuzele pe care premierii succesivi ai statului nipon le-au cerut statului chinez şi urmaşilor victimelor nu par să fie considerate suficient de sincere şi de vizibile, mai ales că uneori politicienii de top ai Japoniei au onorat proprii militari căzuţi în luptă vizitând altarul Yasukuni, acolo unde se află îngropaţi şi criminali de război, acuzaţi pentru atrocităţi comise şi în China. Se ştie că violenţa japonezilor a produs milioane de morţi doar în China(peste 250.000 doar în masacrul de la Nanjing din 1937), pe lângă alte milioane de persoane refugiate, abuzate şi cu probleme psihice insurmontabile. Premierul japonez Shinzo Abe, iritat să tot audă acuzaţii la adresa ţării sale, a afirmat de curând că nu e normal ca generaţiile viitoare de japonezi, care nu mai au nici o legătură fizică şi morală cu criminalii de acum 70 de ani, să mai trebuiească să îşi ceară scuze public an de an.

Dar poate că nu această retorică a culpei criminale şi a remuşcărilor necesare este cea care produce cele mai multe tensiuni sino-japoneze. Moştenire a Războiului Rece, Japonia este aliată cu SUA, care îi garantează protecţie militară. Alianţa americano-japoneză din 1951 a fost creată spre a împiedica Japonia să se remilitarizeze şi spre a o apăra de un eventual atac din partea URSS. În primii ani postbelici, SUA s-au gândit chiar la un „pact al Oceanului Pacific”, adică formarea unui NATO asiatic anti-comunist, însă caracterul insular al ţărilor aliate şi teama/ura generală faţă de Japonia, au dus la abandonarea acestui plan. Japonia a fost sprijinită masiv de americani ca un fel de element anti-comunist avansat de contracarare a avansului chinez, dar în acelaşi timp Washingtonul se temea ca nu cumva Tokyo să se ralieze Chinei comuniste, mai ales din motive economice sau să redevină agresiv faţă de vecini. Eisenhower a afirmat că un tratat de la San Francisco care ar fi fost extrem de nefavorabil Japoniei risca să o arunce direct în braţele Chinei iar „Pacificul în loc să mai fie un lac american, putea deveni un lac comunist.”

Japonia s-a temut iniţial ca „pactul” să nu o oblige automat să participe la un război contra Chinei comuniste, dar a primit destule asigurări din partea americanilor. Tokyo dispune de Forţe de Autoapărare (Jieitai) care trec printr-un proces de modernizare şi consolidare accelerată, ceea ce sugerează Beijingului că în caz de conflict militar cu SUA, americanii s-ar putea baza efectiv pe Japonia şi probabil şi pe alte state din Asia de Est şi de Sud, spre a realiza o formă de containment şi balansare. Spre deosebire de alianţa SUA cu Coreea de Sud, tratatul de securitate SUA-Japonia nu avea elementele tipice unui pact de apărare mutuală. Existau sisteme de comandă separată a trupelor şi nu se vorbea de un comandament comun sau de interoperabilitatea forţelor. Conform versiunii upgradate a acestui tratat, Japonia va decide de la caz la caz dacă să intervină în ajuturul SUA, cu condiţia ca securitatea Japoniei să fie ameninţată de adversarul Americii din acel moment iar Dieta (Parlamentul) să voteze favorabil.

Premierul Shinzo Abe s-a zbătut extrem de mult spre a promova noile legi ale securităţii naţionale, bazate pe autoapărarea colectivă, posibilitatea legală a participării forțelor japoneze la operațiuni armate în afara graniţelor țării şi sprijinul activ pe care armata niponă ar putea să il acorde SUA în caz de necesitate – aceste legi au fost dezbătute în Parlament unde opoziţia acuză vehement guvernul că militarizează ţara şi o conduce către conflict militar cu China. Camera Inferioară a adoptat prima controversatul pachet de legi şi ulterior şi Senatul şi-a dat girul prin grupul de lucru special (în septembrie 2015), cu toate că opoziţia a pus la punct o strategie de a introduce moţiuni şi voturi de neîncredere, sperând să prelungeasă adoptarea finală până după 27 septembrie, dată la care parlamentul japonez îşi intrerupe activitatea pe anul în curs. Abe Shinzo, venit la putere a doua oară în 2012, va rămâne cu certitudine încă trei ani la conducerea statului, după ce potențiala sa rivală la şefia partidului, Seiko Noda, nu a reușit să strângă numărul de semnături necesare pentru a se înscrie în cursa pentru conducere.

Presa japoneză speculează faptul că adoptarea legilor apărării ar reprezenta pentru el un fel de terminare fericită a unei vechi poveşti de familie. Bunicul său, Nobusuke Kishi, a demisionat acum 55 de ani din funcţia de premier, după ce încercase să convingă poporul să accepte refacerea puterii militare japoneze şi schimbarea constituţiei.

Ceea ce e mai grav este că Tokyo şi Beijing au de zeci de ani o dispută acerbă pentru insuelele Senkaku-Diaoyu din Marea Chinei de Est, pe care China le revendică dar pe care Tokyo le-a „răscumpărat” (naţionalizat) de la un deţinător privat, în 2012, în numele interesului naţional – spre a nu fi „cumpărate” de către guvernatorul Tokyo, Ishihara Shintaro, politician conservator.  Japonia şi SUA susţin că de fapt China se bazează pe „falsa memorie” colectivă când pretinde suveranitate peste majoritatea Mării Chinei de Sud (cam 80%), deoarece nu poate dovedi drepturi istorice asupra zonei „internaţionale” a acestei mări.

Pe de altă parte, China şi Japonia sunt destul de interdependente în plan economic, prin multitudinea de investiţii încrucişate şi prin firmele cu capital mixt. Numeroase multinaţionale japoneze sunt solid implantate în China şi produc mai ales aparatură electronică folosind mâna de lucru locală, mult mai ieftină. Piaţa chineză absoarbe foarte multe automobile japoneze, an de an. În 2012, cifra comerţului bilateral se ridica la suma de peste 320 miliarde USD iar în 2014 la 340 miliarde USD, a treia cea mai mare relaţie economică bilaterală din lume. China e cel mai mare partener comercial al Japoniei (o cincime din total) iar Japonia al doilea parteren al Chinei. Japonia a fost cel mai mare investitor străin în China anului 2014 cu circa 100 miliarde USD (faţă de 70 miliarde în cazul SUA, locul doi). Între toamna anului 2012 şi vara anului 2013, din cauza tensiunilor legate de insulele Senkaku-Diaoyu, aflate în disputată, comerţul bilateral a început să scadă (firmele japoneze au investit cu 37% mai puţin în China), însă în 2014-2015, şi-a revenit. Economiile celor două naţini sunt complementare, în general. De aceea, probabilitatea unui război este relativ mică, luând în calcul pierderile economice imense ce ar rezulta. Evident, dacă se vor degrada radical relaţiile cu China, Japonia îşi va orienta masiv economia spre cele zece state membre ale ASEAN, cu care are deja relaţii strânse. Beijingul priveşte cu ochi foarte critici iniţiativa Parteneriatului Trans-Pacific (TPP) pe care SUA vor să îl creeze împreună cu mai multe state din Asia, Australia, America de Sud dar fără China! Japonia va face parte cu siguranţă din acest format bazat pe acorduri de liber schimb în Asia-Pacific, ceea ce nu va ameliora relaţiile Tokyo-Beijing.

Cred că oficial Tokyo nu va renunţa la doctrina „contribuţiei proactive la pace”, dar o va reinterpreta. Documentul New Guidelines for Japan-US Defence Cooperation (redactat pe 27 aprilie 2015, la New York, de Comitetul Consultativ de Securitate Japonia-SUA sau „comitetul doi plus doi”) expune exact noua viziune – „o coordonare politică şi operaţională sporită precum şi întărirea planificării bilaterale”, consolidarea coordonării în cadrul alianţei şi inclusiv cooperarea cu alţi parteneri sau organizaţii. Australia, Coreea de Sud şi ţările ASEAN sunt consideraţi „parteneri-cheie”. Se proclamă „natura globală a alianţei SUA-Japonia”, „sinergia” între politicile naţionale de securitate ale celor două state şi „ a whole-of-government Alliance approach”. Va exista un „mecanism de coordonare” al Alianţei  (ACM) şi se vorbeşte şi de un „Bilateral Planning Mechanism” pentru planificare bilaterală în timp de pace. Acest document a updatat precedentul document de securitate SUA-Japonia, ce data din 1997.

In final, mai precizăm că RP China e un stat ce deţine arme nucleare şi un loc permanent în C.S. al ONU, iar Japonia dispune doar de nuclear civil – centrale nucleare producătoare de energie „curată” (sector aflat în situaţie de „adormire” după accidentul grav de la Fukushima din 2011) şi nu reuşeşte să fie admisă ca membru permanent al CS al ONU, exact din cauza opoziţiei Beijingului, cu toate că are una dintre cele mai mari contribuţii din lume la bugetul organizaţiei. Este în interesul întregii comunităţi internaţioanale, şi desigur şi al UE şi NATO, ca Japonia şi China să evite escaladarea tensiunilor şi să îşi gestioneze cu calm, în mod pozitiv, dosarele spinoase ale relaţiei bilaterale.