Recentele evoluții privind amânarea de către CCR a deciziei privind pensiile magistraților, precum și actualul boicot din partea unei părți dintre membrii Curții (susţinuţi de PSD) cu privire la aceeași speță au readus în prim plan discuțiile despre politizarea Curții Constituționale. 

Aceste discuții sunt vechi iar criticile sunt adesea folosite de către actorii politici din opoziție sau de la putere care nu au reprezentanți în componența Curții și care percep anumite decizii sau amânări ca fiind partizane și favorabile majorității politice, interesului de partid sau chiar propriu. Criticile de acest fel se extind și în rândul opiniei publice, ajungându-se la o legitimitate socială scăzută a Curții Constituționale, lucru observabil și în prezent în România.

Curtea Constituțională a României traversează, cel puțin raportat la discuțiile actuale, o criză triplă de legitimitate, ce își are originile, în mare măsură, în sistemul de numiri:

*lipsa legitimității politice în raport cu unele partide din coaliția de guvernare (USR);

*lipsa legitimității politice în raport cu partidele de opoziție (mai ales AUR);

* lipsa legimității sociale.

Având în vedere că modelul de numire a membrilor Curții Constituționale din România este unul exclusiv politic (Sethi, 2025), toți cei 9 membri fiind aleși/numiți fie de cele două camere, fie de președintele țării, Curtea Constituțională a României este un organism “politizat”, într-un sens funcțional, dat de chiar modelul de numire ales pentru membrii săi. Iar când s-a optat pentru acest model s-a avut în vedere preeminenţa asigurării unei legitimităţi politice a Curţii Constituţionale (Ioan Vida, 2010), în detrimentul altor trăsături sau principii. Iar România nu este un caz singular care aplică acest model de numire. Și în Austria, Belgia, Cehia, Germania, Ungaria, Muntenegru, Polonia, Slovacia, Slovenia funcționează sisteme similare.

În Europa, în anii recenți, se observă și un trend de depolitizare a curților constituționale  din sistemele de control constituțional centralizat, în sensul adoptării unui model non-politic, preconinzându-se că tot mai multe state vor apela pe viitor la acest sistem de numiri.

Cu toate acestea, examinând atât modelul exclusiv politic, cât și o serie de modele alternative de numire – modele mixte sau modele non-politice – unii autori argumentează că „politizarea” (echivalentă cu dorinţa asigurării legitimității politice) numirilor ar fi inevitabilă şi nu ar reprezenta o problemă în sine (Garoupa, 2010). Îngrijorările ar veni din modul brut în care acest sistem este imaginat, fără să țină cont de anumite ajustări necesare care să preîntâmpine crize precum cele cu care se confruntă în prezent și CCR. Așa încât, el propune un sistem de numire bazat pe „politizarea strategică”, care menține rolul camerelor parlamentare în procesul de numire.

Cu privire la România, având în vedere criticile din spaţiul public privind politizarea, se ridică întrebarea ce model de numire ar fi mai potrivit: unul non-politic, în trendul actual din Europa, dar care necesită modificarea Constituţiei, sau unul care menţine numirile politice, dar cu ajustări legislative care să crească atât legitimitea politică şi socială, cât şi să asigure o mai mare reprezentativitate.

Voi detalia, în cele ce urmează, avantajele și dezavantajele diverselor modele de numire a membrilor curților, precum și modelul propus de Sethi și bazat pe „politizarea strategică”. Urmând ca apoi să revin la cazul românesc, pentru a detalia care ar fi cauzele acestei triple crize de legitimitate și care ar putea fi ajustările legislative.

Modele de numire a membrilor curților constituționale: modele politice, modele mixte, modele non-politice

Analizând comparativ modelele de numire a membrilor curților în țările membre ale Consiliului Europei, literatura de specialitate trece în revistă două mari modele (cel politic și cel mixt), care, în anii recenți, sunt tot mai mult vizate de reforme și de trendul modelului non-politic.

În încercarea de identificare, la un nivel minimalist, a unor trăsături pe care ar trebui să le aibă curțile constituționale optime, Sethi, de exemplu, se referă la elemente precum:

* nivel acceptabil de neutralitate (a)

* nivel acceptabil de legitimitate politică și socială (b) 

* reziliența la „capturare” – definită ca deturnarea rolului iniţial al curţilor (c).

Se arată că niciunul dintre cele trei mari modele identificate – modelul politic, modelul mixt, modelul non-politic – nu poate combina toate cele trei caracteristici, fiecare având plusuri și minusuri.

Astfel, modelul de numire exclusiv politic întrunește doar teoretic trăsătura legitimității politice (a), dată în cele mai multe cazuri de numirea membrilor curților de către camere parlamentare și președinții aleși direct. Nu îndeplinește, în schimb, criteriul neutralității (a) şi nu este un model imun la riscul de „capturare” (c) de către legislativ sau președinte. 

Modelul mixt de numire (Italia, Spania), ce presupune numiri ale membrilor curților constituționale atât din zona parlamentară, cât și din zona curților supreme, combină trăsătura neutralității (parţial), prin numirile de către curțile supreme, de exemplu, cu trăsătura legitimității politice, prin menținerea unui rol al legislativului în numiri (+preşedinte în Italia). Nu poate garanta, în schimb, reziliența la „capturare”. 

În ideea de a asigura și acest imperativ al rezistenței la „capturare”, mai multe țări cu jurisidicții constituționale apelează, înscriindu-se în acest trend de reformare, la modelele non-politice de numire: Luxemburg, Malta, Turcia, Albania etc. Modelul implică o reducere sau chiar o eliminare a rolului camerelor parlamentare în numiri, membrii curților fiind desemnați din zone precum barouri, universități, societate civilă etc. Cu titlu de exemplu, Marele Duce al Luxemburgului îi numește pe cei 9 membri ai Curții, la recomandarea Curții supreme. În Albania, 3 judecători sunt numiţi de preşedinte, 3 sunt aleşi de către parlament şi 3 sunt aleşi de către Curtea supremă.

Susținătorii acestui model argumentează că neutralitatea și reducerea riscului de capturare ar compensa lipsa de legitimitate politică. Însă alți autori argumentează că până și acest model include riscuri de capturare/monopolizare, neexistând garanţii care să împiedice situația în care, actorii non-politici numiți membri ai curților să nu întrețină relații cu actorii politici. Nici neutralitatea nu ar fi garantată, izolarea de politic neputând elimina impunerea unor puncte de vedere ideologice proprii (Garoupa, 2015; Ginsburg, 2002). Ca limite ale acestui model este dat exemplul Turciei lui Erdogan, care ar fi „capturat” Curtea chiar printr-un sistem apolitic de numiri.

Modelul alternativ bazat pe „politizarea strategică a numirilor” în curțile constituționale

Deşi constată că cele două principale modele de numire prezintă fisuri, o serie de de autori nu pledează în mod automat pentru modelul non-politic, foarte lăudat, și recomandat inclusiv de Comisia de la Veneția, propunând un model propriu ce are în centru ideea de „politizare strategică” (Sethi, 2025). 

În dezvoltarea acestei idei, se arată că politizarea nu este o premisă la care să se renunţe, din perspectiva faptului că ea asigură trăsătura legitimității politice a membrilor curților, considerând că instanțele constituționale pot funcționa relativ optim și fără a reduce sau elimina rolul legislativului în numirea membrilor instanțelor constituționale.

Prin „politizare strategică” se înțelege acel sistem de numiri care presupune ca membrii curților să fie numiți de camerele parlamentului și în același timp confirmați de o altă autoritate. Dar nu ca în actualele sisteme de numire politice, ci cu multe ajustări, care să asigure o mai mare reprezentativitate și o legimitate politică și socială sporită. Noutăţile constau în elemente precum:

1. nominalizările se fac în continuare de către partidele/grupurile politice în funcţie de ponderea electorală, dar cu includerea partidelor mici, în timp ce nominalizările din partea partidelor politice din cadrul coaliţilor să fie limitate la 50% din totalul membrilor curţii;
2. votul în privinţa alegerilor să fie sub forma supermajorităţilor, pentru a exista un consens mai larg şi a împiedica contestarea şi riscul de monopol;
3. să se asigure mecanisme legislative prin care toate partidele politice de la putere şi din opoziţie să aibă reprezentanţi în curţi;
4. să existe mecanisme de confirmare, ca de exemplu din partea şefilor de stat, aleşi direct sau indirect (Sethi, 2025).

Acest mecanism de numire menţine numirile politice, plecând de la premisa că legitimitatea politică este importantă, dar include un întreg set de ajustări care creează premisele frânării a ceea ce se numeşte “capturare” sau monopol din partea unor partide sau grupări politice.

Criza triplă de legitimitate a CCR. Ce ajustări legislative ar fi posibile?

Revenind la România, tripla criză de legitmitate cu care se confruntă Curtea Constituţională în prezent, pare a fi legată în principal de numiri. Dacă ne referim la cine critică şi nu acceptă evoluţiile cu privire la speţa pensiilor magistraţilor, aceştia nu sunt cei de la PSD, PNL sau preşedinte, ci de la USR şi AUR. Iar poziţionarea critică poate fi explicată prin actuala confirguraţie politică a Curţii. USR, chiar dacă face parte din coaliţia de guvernare nu are un reprezentant în Curte. Acelaşi lucru este valabil şi pentru AUR, principal partid de opoziţie. PSD este suprareprezentat, cu 4 membri susţinuţi la numire, iar PNL şi UDMR au câte un reprezentant. Alţi doi membri au fost numiţi de fostul preşedinte Iohannnis, în timp ce unul a fost numit de actualul preşedinte Dan.

Un asemenea tablou dă naştere acestei triple crize de legitimitate politică şi socială. Lipsa de legitimitate politică este dublă şi implică atât partide de guvernare care nu au un reprezentant în Curte (USR, deşi a obţinut scor aproape egal cu PNL în 2024, nu are un un reprezentant), cât şi partide de opoziţie (AUR, care deşi s-a poziţionat pe locul al doilea la ultimele alegeri, nu are un reprezentant). Din neacceptarea de către cele două partide a poziţionărilor curţii se naşte şi lipsa de legitmitate socială a acestui organism. Iar una din sursele acestei crize multiple de legitimităţi se află în legislaţia în vigoare privind numirile şi care nu asigură premise de reprezentativite. În plus, reînnoirea la 3 ani face ca un tablou electoral de la un moment dat să nu mai fie valabil la alt moment dat, în timp ce mandatul judecătorilor este de 9 ani. Aşa se explică cum PSD a reuşit să numească doi reprezentanţi în 2019, pe configuraţia rezultatelor legislative din 2016, când PSD a avut scor de 45%, în timp scrutinul parlamentar din 2024 poziţionează PSD la 22%.

În acest context, criticile privind politizarea nu se referă la ideea de politizare în sine, ceea ce provoacă îngrijorări fiind ideea de “capturare” sau monopolizare a Curţii de către anumite partide, în detrimentul altora, care în prezent, de exemplu în România, sunt subreprezentate (în principal, USR, AUR).

Astfel, discuţiile despre depolitizare a Curţii Constituţionale din România ar trebui să plece nu neapărat de la ideea de implementare în mod automat a unor sisteme non-politice (ceea ce ar fi şi foarte greu, trebuind modificată Constituţia), ci, de exemplu, prin mecanisme precum cele detaliate mai sus, de “politizare strategică”.

Acest concept de “politizare strategică” ar presupune, adaptat la cazul românesc, ajustări legislative la sistemul de numire deja existent şi care, de exemplu:

          * să înlocuiască actualul sistem de negociere între partide cu prevederi clare, care să conţină cote specifice privind numirile în funcţie de configuraţia politică în baza relaţiei putere – opoziţie; în prezent nu există prevederi în acest sens.

* să limiteze cotele pentru partidele de la putere la jumătate sau la două treimi, pentru a putea include şi partidele mai mici şi a asigura o mai bună reprezentativitate;

* să includă, în cazul celor şase membri aleşi de către cele două camere, măcar un sistem de vot de majoritate absolută (dacă nu mai mare), fapt ce ar crea premisele unui consens politic mai larg, deci o creştere a legitmităţii politice. În prezent, cei şase judecători aleşi de cele două camere sunt aleşi cu majorităţi simple, astfel încât un partid sau altul pot relativ uşor să impună un candidat.

Bibliografie selectivă:

Amal Sethi, “Politicising Constitutional Court Appointments in Europe”, European Constitutional Law Review , Volume 21 , Issue 2 , June 2025 , pp. 193-229; https://www.cambridge.org/core/journals/european-constitutional-law-review/article/politicising-constitutional-court-appointments-in-europe/DC7C84A7D09D423BB6DC7CEA75DB8273.

Nuno Garoupa, “Empirical Legal Studies and Constitutional Courts”, Indian Journal of Constitutional Law, Vol. 4, No. 3, 2010; https://papers.ssrn.com/sol3/papers.cfm?abstract_id=1635963.

Nuno Garoupa, V. Grembi, “Judicial Review and Political Partisanship: Moving from Consensual to Majority Democracy”, 43 International Review of Law and Economics (2015)

Rosa Navarrete, Pablo Castillo‑Ortiz, “Constitutional courts and citizens’ perceptions of judicial systems in Europe”, Comparative European Politics (2020) 18:128–150.

David Landau, Rosalind Dixon, “Abusive Judicial Review: Courts Against Democracy”, California Davis Law Review, 2020; https://lawreview.law.ucdavis.edu/sites/g/files/dgvnsk15026/files/media/documents/53-3_Landau_Dixon.pdf.

Ioan Vida, Curtea Constituţională a României, Justiţia politicului sau politica justiţiei, Monitorul Oficial, 2010.

Cem Tecimer, “Recognizing Court-Packing. Perception and Reality in the Case of the Turkish Constitutional Court”, septembrie  2019; https://verfassungsblog.de/recognizing-court-packing/.

Tom Ginsburg, “Constitutional Courts in New Democracies: Understanding Variation in East Asia”, Global Jurist Advances, Volume 2, Issue 1, 2002; https://home.uchicago.edu/~tginsburg/pdf/articles/ConstitutionalCourtsInNewDemocracies.pdf.