Între ifose și bucuria împăcării: Paștele

            Spre sfârșitul anilor ’50 când se afla închis la Căldărușani, episcopul Iuliu Hossu – supraviețuitor al Unirii de la Alba Iulia din 1918 – primește vizita unui fost preot al său, devenit între timp agent al Securității. Venit să-l ispitească și să-l descurajeze (documentația s-a păstrat în arhivele CNSAS), trimisul îi amintește viitorului cardinal că deznodământul desființării Bisericii este ireversibil, că nimeni nu va mai restabili lucrurile și că, nefiind diferențe între cele două Biserici, se cuvine ca arhiereul să fie în mijlocul turmei. Iuliu Hossu nu-și pierde cumpătul. Îi amintește vizitatorului că și Isus, la rândul său, fusese omorât și pus în mormânt fără nicio nădejde, dar că, a treia zi, a înviat fără putință de tăgadă. Piatra pusă pe mormântul Bisericii nu putea fi, într-adevăr, dată deoparte din perspectiva omenească, dar îi revenea lui Dumnezeu să facă în așa fel încât, la un moment dat, piatra să poată fi înlăturată. Scump la vorbă cu asemenea vizitatori „marșrutizați” de Securitate, care apăreau periodic, episcopul a pus capăt întrevederii, convins de faptul că a crede Învierii nu putea fi obiectul târguielii sau al compromisului.

            După moartea lui Isus, agitația și tristețea apostolilor, ascunși de frica iudeilor, nu lasă să le transpară sentimentul căinței, ci, mai curând, regretul că lucrurile nu s-au petrecut după așteptările lor. În grădina Măslinilor, după ce Isus fusese arestat din mijlocul lor, ei s-au risipit îngroziți. Sub imperiul fricii, nici măcar nu-și mai dădeau seama ce se întâmplă! Cum a fost posibil ca, de pe culmile popularității, Isus să ajungă în centrul disprețului public? De ce El a rămas și s-a lăsat prins, în loc să fugă și să-și salveze viața cum au făcut-o ei. „Nimeni nu-mi ia viața, Eu o dau!” (Ioan 10,18), le spusese mai devreme, dar apostolii nu i-au înțeles cuvintele.

            Răbdător cu lipsa de consistență a semenilor, C. S. Lewis scria: „Frica este oribilă, dar nu există nici un motiv să-ți fie rușine de ea. Domnului nostru i-a fost frică (îngrozitor de tare) în Ghetsimani” (Scrisori către o doamnă din America, Humanitas, 2023, p. 52). Singurele suflete din cercul lui Isus care, duminică dimineața după Răstignire, află puterea de a ieși în public sunt câteva femei. La răsăritul soarelui, ele grăbesc pasul spre mormânt, preocupate dacă vor găsi pe cineva să le rostogolească piatra de la intrare. Îl află deja deschis și pe un tânăr – îngerul! –, care li se adresează direct: „De ce îl căutați pe Cel viu printre cei morți?” Curajul acestor femei, cărora Biserica a găsit inspirația de a le recunoaște statutul de „una cu apostolii ”, este o replică uimitoare la naufragiul bărbăției apostolilor!

             Cu puțin timp în urmă, mi-a fost dat să citesc un scurt comentariu on-line la un text despre credință. Reieșea că articolul putea fi „util doar pentru cei convinși deja” și că oricum „cei credincioși au nevoie de exagerări sau chiar de minciuni. Le e greu, sau chiar imposibil, să trăiască fără ele”. Acest tip de simțământ (ostil) poate fi întâlnit, astăzi, tot mai des. M-a surprins însă faptul că cititorul invoca în cazul credincioșilor motivația de „a se simți bine/minunat” și mărturisesc că acest lucru m-a amuzat, nu puțin. Credința pare astfel să capete importanță și pentru aceia cărora ea le provoacă aversiune! Doar ca să continue să aibă o senzație de ușurare față de premisele ei, realitatea credinței părându-li-se în mod constant un fapt evident scandalos și lipsit de convingere. Altfel spus, să ai nevoie de răul… necesar, ca să rămâi comod între frontierele prejudecăților!

            Ce înseamnă, în fond, să credem în Înviere? Să primim garanții pentru a ne simți „minunat”? Să fie convingerea credinței o chestiune elementară de seducție și de șarm demonstrativ? Ca să fim cuceriți, pur și simplu, și să nu mai putem spune „nu” în fața mesajului lui Dumnezeu? Anul acesta, tocmai de aceea, mi-am promis să fiu cu gândul la cei din țara vecină, încercând să-mi îmi imaginez cu ei un dialog sufletesc. Vor avea parte de bucuria Învierii cei lăsați fără case, spulberați în patru zări de pofta diabolică a Tiranului, cu rude luptând prin tranșee și viața expusă sub bombardamente? Ce le-aș putea spune, de pildă, despre Isus înviat acestor suflete călcate în picioare, cărora nu li se garantează decât dreptul la măcel și la robie? În același timp, s-ar putea „explica” Paștele mai-marilor împietriți la suflet, care îndrăznesc să promită Raiul acelora care se fac, la porunca lor, instrumente ale urii și ale invaziei?

            După Înviere, când Isus se lasă recunoscut celor apropiați, este nevoie, aproape de fiecare dată, de un gest din partea lui. Fie rostește în prezența lor un cuvânt din Scriptură, trezind în ei elanuri interioare, fie împlinește un fapt neobișnuit, care să le amintească „cum” și „de unde” au fost chemați în misiune. Sau, îi invită să-i atingă urmele rănilor– căci pătimirea fusese reală! – iar, când o întâlnește în grădină pe Maria Magdalena, îi este suficient să o strige pe nume. Ce înseamnă toate aceste lucruri? Că amprenta credinței este o ispravă care devine efectivă, atunci când admitem că, dincolo de predanii și identitatea creștină istorică, de legătura absolut necesară cu Biserica, abia experiența unei legături directe, personale, cu Hristos permite să i ne deschidem cu adevărat lui Dumnezeu.

            „Am văzut adesea oameni nepoliticoși din prea multă politețe și sâcâitori din prea multă curtoazie”, obișnuia să spună Montaigne (Eseuri, Humanitas, 2020, I, 57). Pentru generația mea, textele clasicilor erau de folos pentru a-i sugera tânărului în formare importanța simțului moral în viață. La rândul lor, povestirile eroice erau menite lecturii ca să stimuleze gustul pentru discernământul vieții, pentru curaj, pentru devotament și spirit de jerfă. Viața nefiind făcută să se irosească în triumfuri și aplauze, descreșterile istoriei – dincolo de lipsa de consistență a neamului omenesc – oferă, în fond, măsura binelui, purtând în sine realitatea răscumpărării. Bunica mea, o femeie înțeleaptă care a supraviețuit calvarului persecuției Bisericii, mi-a explicat că mă pot întâlni foarte ușor cu Isus, învățându-mă să-i cer lui iertare pentru crucea care i-am pus-o pe umeri. În scurtă vreme, Paștele nu a mai avut nimic de demonstrat. Bucuria pentru că Isus murise ca să răscumpere lumea din brațele morții nu putea fi desprinsă de împăcarea cu aproapele și nu-și putea pierde valoarea! Dacă inima admitea – precum fusesem învățat – să-și recunoască sărăcia și nevoia de împăcare.

            Din păcate, și cei care se pretind creștini lăsă uneori impresia că l-ar cunoaște pe Isus mai curând din auzite. Continuăm să mergem la slujba de Înviere din tradiție, poate din obișnuință, din mândrie… confesională. Dacă nu reușim să vedem, câtuși de puțin, ce anume nu merge bine în viața noastră, ce semnificație ar mai putea avea chemarea de a lua lumină, în noaptea Paștelui? „Nici dacă ar învia cineva din morți, nu vor crede” (Luca 16, 31), se spune în Pilda bogatului și a săracului Lazăr. Atunci când nu ne mai preocupă țelurile ultime ale vieții, începem să dezvoltăm un alt fel de „religiozitate”. Ifosele ego-ului meschin, pasiunile și interesele, puterea, câștigul, cariera, distracțiile – pot înlocui cu ușurință ceea ce este prețios, în fond,  în legătura noastră cu Cerul.

            La sfârșitul vieții, pretenția de a ne fi mulțumit cu o existență frivolă riscă să ne pună în situația de a da seamă de tăcerile lui Dumnezeu. „Neputând face ce voiam, ne-am prefăcut a voii ce puteam” (Montaigne, Eseuri, Humanitas, 2022, II, 418). Când o generație renunță la putința de a distinge binele de rău, lumina de întuneric, când îndrăznește să numească răul bine și binele rău – nu riscă ea, oare, să-și consume cinic existența în ecuații absurde care nu pot avea soluții?