De cand cu ultimele altercatii teroriste si acoperirea mediatica a terorismului islamic, mi-am amintit de insemnarile regretatului Samuel Huntington in cartea sa ” Ciocnirea civilizatiilor si refacerea ordinii mondiale„. Cartea a devenit rapid extrem de cunoscuta, tiparita in tiraje serioase si in multe limbi, cumparata si citita de multa lume. Din momentul aparitiei în 1993, teza lui Huntington a fost criticată, aproape calcata in picioare de o majoritate intelectuala educata in spiritul corectitudinii politcii si care glorifica intelegerea intre popoare cu orice pret. Cartea a fost atacata pentru ca a contribuit la accentuarea temerilor Occidentului fată de Islam, care a fost perceput ca o miscare antioccidentală. A venit 9/11 – 2001 si a aratat ca nu este nevoie de carti de genul celei scrise de Huntington pentru a declansa valul de ura reciproca intre curentele antagoniste reprezentate de islamismul (in nici un caz Islamul) militant si Occidentul refractar ideilor fundamentaliste, laic si liberal.
Unde este ciocnirea civilizatiilor? In primul rand, Huntington sustine cultura (din punct de vedere antropologic) ca fiind cea mai dominanta identitate cu care se poate identifica un individ, o identitate, care transcede alte dimensiuni posibile de indentificare, cum ar fi ideologiile sau ocupatiile. Apoi el afirma ca modernizarea socio-economica a rezultat in dizlocarea individuala si intr-o crestere a capabilitatilor sociale de a stimula innoirea culturii indigene. Huntington afirma ca democratia este paradoxala prin natura sa : prin raspandirea democratiei si institutiilor democratice intr-un stat non-democratic, Vestul da oponentilor sai cunoasterea si abilitatea necesara pentru a se revolta. Intr-o zi statele slabe vor putea ataca utilizandu aceleasi valori vestice de care s-au folosit pentru a-si promova interesele. In cel de-al treilea rand, identitatea culturala este importanta in definirea mentalitatii de „noi vs. ei” si este indispensabila in protectia „noastra” fata de „ei”.
Greseste Huntington, nu stiu! Nu-l accept in totalitate si nici macar in majoritatea opiniilor expuse si totusi cartea te pune pe ganduri si te ajuta sa-ti reformulezi sau sa-ti intaresti opiniile pe care le detii.
M-am vazut silit sa ma intorc la o carte citita in aceasi perioada cand l-am citit pe Huntignton, ma refer la “Civilizatii si tipare istorice”. Amintirea si paralela intre Djuvara si Huntington a fost declansata si de interesantul interviu publicat in HotNews pe la sfarsitul lui 2008.
“Civilizatii si tipare istorice” este o carte importanta nu numai pentru ca este scrisa de un istoric roman ci pentru ca este speciala prin perspectiva multi-dimensionala pe care o propune. Majoritatea cartilor de istorie, in special cele plictistoare sunt bidimensionale, un fel de desene egiptene antice care sunt frumoase (uneori) dar lipsite de esenta pe care o rationalizeaza perspectiva. Fara indoiala ca “Civilizatii si tipare istorice” este o carte de istorie, dar este si o carte care se ocupa si de antropologie, filozofie, sociologie, cultura, intr-un cuvant este o carte complexa de o eruditie exceptionala, bazata pe o bibliografie impresionanta si absolut ne-partizana. Adevarat, o parte din afirmatiile lui Djuvara nu pot fi probate, sau au fost infirmate de acesti 30 si ceva de ani, nu trebuie sa uitam ca o mare parte din bibliografie face parte din patrimoniul de inceput de secol 20, si totusi cartea este superba.
Djuvara expune fenomenul evolutiv al civilizatiilor prin prizma antagonica intre centrul si periferia unei civilizatii. Centrul civilizatiei economic-militar-cultural-politic, degenereaza si decade cu timpul, si este “capturat” de perferia civilizatiei, inferioara cultural, politic si social. Dupa o perioada, zbuciumata si deseori violenta, se naste un sincretism intre vechi si nou care da nastere unei noi civilizatii, imperiu, etc. Teza este pertinenta, plauzibila, intuitiva si aproape convingatoare. Spun aproape, pentru ca se poate intampla, si s-a intamplat si diferit, dar de putine ori si nu prea mult diferit. Cartea este, asa cum am spus bazata pe o bibligrafie impecabila, din nefericire invechita. Sunt aproape sigur ca daca Djuvara ar fi scris-o astazi ar fi facut-o putin diferit.
Ambii autori sunt fenomenali prin luciditatea prezentarii ideilor lor si ceea ce am numit eu intr-o recenzie a lui Djuvara, poseda “frumusetea inteligentei”, o calitate rara si existenta la putini oameni.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Pe Huntigton nu l-am citit, dar ştiu că împarte harta României într-un fel cam stresant.
Cartea lui Djuvara e foarte bună, dar extrapolarea cu venirea noului ev mediu nu mi se pare prea convingătoare.
Salut :)
Huntington imparte Romania in felul in care noi o facem deseori (nejustificat!!!) Transilvania si vechiul Regat. Gresit bineinteles. Poate in articolul urmator voi putea sa va conving. Ev Mediu nu este sinonim cu „vechiul” Ev Mediu ci o perioada de tranzitie spre „alt ceva”, dupa care vom avea o noua Renastere.
nejustificat? mai sa fie! banuiesc ca nejustificarea asta o justificati cu argumente antropologice, etnologice, sociologice si istorice (dar nu istorice in sensul de „manual istoric romanesc” fie el 1. voit orientat inspre crearea prin orice mijloace a unei constiinte nationale comune pe care sa se bazeze la nevoie un stat nou-nout sau 2. subversiv in sensul in care prezinta o istorie angelica intr-un prezent – acum trecut – politic oficialmente ateu).
T buna seara,
As putea sa va dau zeci de exemle si antropologice, etnologice, sociologice si istorice. Nu am spatiu, daca doriti o explicatie serioasa propun o lecturare a articolelor mele (1-4) aici si (1-2) aici. Dupa aia mai vorbim, despre :)
buna seara!
intr-adevar povestea e f lunga si nu o putem termina aici. de altfel nici macar nu aici e locul de purtat astfel de povesti, dar daca tot mi-ati raspuns, va raspund fara a va promite (din motive obiective legate de spatiu si timp) ca voi si continua aceasta discutie.
am citit cele 2 pagini recomandate si tot nu am inteles de ce este nejustificata pozitia lui Huntington.
in 1/4 aveti meritul de a pomeni de niste fapte (sec 15) de care istoria noastra oficiala uita adesea iar istoria noastra cea de toate zilele (adica aia didactica) uita programat. tot acolo pomeniti de alte fapte (sec 17-18). nu mi se pare ca insiruirea acestor fapte ar combate pozitia lui Huntington si a imensei majoritati a istoricilor, antropologilor etc situati geografic si epistemologic intre granita noastra vestica si indiferent care dintre malurile atlanticului.
in ambele pagini la care ati facut trimitere urmati calea clasica a istoriografiei noastre (clasica à la Bainville, ca deh, prin partile noastre Scoala Analelor a trecut drept fumigena lansata de agenturili straini si nici macar azi nu e vazuta cu ochi buni de urmasii tribului tracic al Sauropodicilor care formeaza casta suprema in ale noastre inalte scoli de specialitate…) : faceti trimitere la (si explicati devenirea noastra prin) niste momente mari ale istoriei, momente de a caror perceptie corecta (impact de moment, reverberatie in mase etc) nu avem cum sa fim 100% siguri. mai aduceti si clasicul argument lingvistic care e de mare popularitate desi dpdv epistemologic sufera destul intr-o tara in care, statistic, toponimele de tipul „Olt” sunt la fel de raspandite ca toponimele de tipul „Teleorman”, „Bistrita” sau „Satmar”. (apropo, e graitor faptul ca am simtit nevoia sa facem „Satu Mare” din Satmar, dar nu simtim nevoia sa facem „Apa Neagra” din Cernavoda)
pe de alta parte, argumentele socio-antropologice lipsesc din paginile la care m-ati trimis. or adevarul sta in puzderia de detalii. ca in detaliile astea putem numara feluri de a se arata la lume (intr-o parte avem dansuri de tipul „ponturi”, inrudite cu „verbunc”-ul, asta apropo de sec 17-18; in cealalta parte avem dansuri de tipul „sârba” a caror familie o gasim la sud de dunare), feluri de a gati si de a manca (intr-un fel se taie si se pune la pastrare porcul in ardeal-mitteleuropa si in altfel in sud-est) sau unelte si feluri de a lucra (in moldova calul se leaga la caruta ca in cea mai mare parte a rusiei; in ardeal calul se inhama ca in moravia) si multe alte feluri de a fi conteaza mai putin; in schimb mult conteaza in ce parte inclina balanta majoritatea acestor detalii (si, daca e sa fim sinceri, nu ca manualele noastre de istorie, o inclina inspre partea lui Huntington).
ca adevarul se ascunde in detalii si nu in momente impunatoare se vede in viata noastra de azi – tocmai detaliile prin care traim si care sar in ochi ne (dez)orienteaza si ne fac sa ne plangem (inclusiv pe forumuri) de „românik” (as opposed to a more civilised western world) si sa nu dam mai mult de 2 bani (unii in viata de zi cu zi, altii in cabina de vot) pe marele moment din 1 ian. 2007; aceleasi detalii ne-au facut sa intelegem abia acum (si inca nici nu pe de-antregul, nici tocmai bine sau corect) momentul magic 16-25 dec ’89 si aceleasi detalii vor face ca acest ultim moment sa fie inteles „altfel” (dar tot nu bine sau corect) in 2039.
T,
Daca ai timp urmareste postarile mele viitoare despre o teorie a mea despre inceputul unui nou Ev (mediu) cred ca voi discuta acolo si despre asta.
Djuvara dădea ca simptom edificator al oboselii societăţii „descompunerea” culturală: abstracţionismul, dadaismul. Ori, dacă în cazul strict al artelor plastice să zicem „clasice”, se poate vorbi de secătuire, literatura şi filmele sunt bine-mersi, Eugen Ionescu a fost o ramificaţie, nu un capăt de drum.
Ba literatura „pentru mase”: thriller, SF, fantasy, chick-lit e chiar înfloritoare, câştigă în calitate şi nu dă nici un semn de secătuire.
Iar artele plastice se poate spune că au virat spre design, poate că prea am luat clasificarea: pictură / sculptură / arhitectură ca fiind bătută în cuie.
” Ev Mediu nu este sinonim cu “vechiul” Ev Mediu ”
Totuşi trebuie să aibă ceva din el de vreme ce s-a folosit denumirea. Aştept articolul lămuritor. Decomdată însă pare că mai degrabă ne îndreptăm spre acea „brave new world”.