1. Un loc numit „acasă”
Sunt co-fondatorul și managerul unui IMM – un centru care oferă servicii psihologice și psihoterapeutice integrate: consiliere, intervenție clinică, formare profesională, supervizare și sprijin pentru specialiștii care lucrează în domenii conexe sistemului social rezidențial din România. Lucrăm cu copii, cu adulți, cu familii și instituții, cu traume cronice și istorii greu de dus.
Ne-am dorit ca acest Institut să nu fie o clinică oarecare, ci un „acasă” – un spațiu al sensului, al prezenței, al unei alte relații cu suferința. Și l-am construit, fizic, din nimic: am închiriat un spațiu „la alb”, fără uși, fără mobilier, fără covoare. L-am amenajat cu mâinile noastre. Dar acest „acasă” e și o fabrică. Una în care zi de zi trudim cinci oameni. Iar în weekenduri – când se fac grupurile – suntem din nou prezenți.
2. Ce nu se vede pe diplomă
Înainte de a fi antreprenor, am fost – și rămân – psiholog clinician și psihoterapeut. Am urmat 3 ani de facultate, 2 ani de master, 3 ani de formare profesională și 3 ani de supervizare – câte unul pentru fiecare specializare în care activez. Dar profesia nu e totul. În Institutul Psychos sunt și cel care:
Schimbă becuri și montează camere de supraveghere,
Întreține grădina de flori de 50 mp și vopsește garduri,
Face contabilitate primară,
Repară tot ce poate repara (pentru că o vizită în service pentru un bec costă minim 150 RON),
Merge personal la cumpărături pentru hârtie, pahare, produse de protocol sau curățenie – fiindcă e mai ieftin decât comenzile online.
A fi antreprenor într-un IMM din sănătatea mintală înseamnă să fii terapeut, administrator, grădinar, om bun la toate și sprijin pentru toți. Uneori în aceeași zi, alteori în același minut.
3. Economie aplicată pe pielea noastră
Prețul unei ore de evaluare, psihoterapie sau supervizare in Institutul nostru este de 400 RON (inclusiv TVA). Într-un an în care activitatea s-a desfășurat la capacitate optimă, încasările totale au fost de 1.454.022 RON (cu TVA), ceea ce corespunde unui venit net de 1.221.867 RON (fără TVA).
Din această sumă, Institutul a acoperit următoarele cheltuieli și obligații fiscale (valori pe un an de zile):
Salarii pentru 3 angajați (4.000 RON net/lună/persoană): 263.520 RON/an
Colaboratori (2 persoane): 180.000 RON/an
Chirie (furnizor neplătitor de TVA): 96.000 RON/an
Utilități, teste, licențe, curățenie, protocol: 42.000 RON/an
Costuri auto (2 autoturisme de serviciu): 24.000 RON/an
TVA colectat de la clienți: 231.155 RON
TVA deductibil estimat: 10.546 RON
TVA net plătit către ANAF: 220.609 RON
Impozit pe venitul microîntreprinderii (1%): 12.219 RON
Impozit pe dividende (8%): 28.949 RON
Cheltuielile totale și taxele suportate de firmă s-au ridicat la 838.348 RON, iar profitul net final disponibil pentru mine a fost de 351.918 RON.
4. O oră din viața mea = 141 lei net
Lucrez, în medie, 45 de săptămâni pe an. Câte 10 ore pe zi, în timpul săptămânii. Și cel puțin două weekenduri pe lună, dedicate grupurilor de formare, supervizării sau activităților logistice care nu pot fi făcute „în timpul programului”. Adunând toate orele, ajung la aproximativ 2.490 de ore de muncă efectivă pe an. Împărțind venitul net rămas după toate taxele și eforturile administrative – adică 351.918 RON – rezultă un câștig real de 141 RON pentru fiecare oră de muncă.
Este un venit decent, câștigat corect. Dar nu este generos. Nu este „de patron”. Și mai ales: nu este sigur. Pentru că acest venit depinde de o condiție tăcută, dar necruțătoare: TOTUL TREBUIE SĂ FUNCȚIONEZE PERFECT. Să nu lipsești. Să nu greșești. Să nu obosești. Să nu te îmbolnăvești. Să nu faci investiții hazardate. Să nu visezi prea mult. Să mergi înainte. Constant. Fără pas greșit. Ca să păstrezi echilibrul fragil dintre muncă, sens și supraviețuire.
5. Stabilitatea are un preț absurd
Această sumă rezonabilă – 141 RON/oră – nu vine dintr-un model eficientizat. Nu vine dintr-un sistem predictibil. Vine din echilibru precar. Acești bani sunt posibili doar dacă:
toți clienții plătesc la timp,
nu există zile pierdute cu concedii sau boală,
toate sesiunile de grup se țin fără întrerupere,
colaboratorii sunt constanți și motivați,
nu apare niciun risc extern (de natură economică, juridică sau umană).
Practic, câștig decent doar dacă funcționez perfect. Eu, colegii mei și contextul. În fiecare lună. Asa mi-am dat seama ca sistemul fiscal din România nu e gândit pentru antreprenorul din sănătatea mintală.
Nu recunoaște că tu ești, în același timp, prestator, manager, curator de spațiu și om de criză.
Nu sprijină munca psihologică cu încărcătură umană ridicată.
Nu oferă predictibilitate sau deduceri semnificative pentru investiții în formare, prevenție, relații sau etică profesională.
Ești tratat ca o entitate economică generică. Deși e clar că noi, cei care lucrăm în astfel de institute, nu facem bani din tranzacții, ci din încredere. Sensul nu se fiscalizează. Dar se trăiește. În fiecare client care iese din cabinet cu respirația mai lină. În fiecare copil care învață că un adult poate fi de încredere. În fiecare echipă care ne cheamă să lucrăm cu suferința ei, cu burnout-ul, cu lipsa de sens. În fiecare zi în care, după zeci de ore de muncă invizibilă, rămâne convingerea că a meritat. Acestea nu sunt linii de buget. Nu sunt deductibile. Nu intră în facturare. Dar sunt esența muncii noastre.
6. Când statul mă încurajează să trec la negru
Uneori, când îmi fac calculele la sfârșit de lună, mă întreb dacă nu cumva greșeala mea a fost că am vrut să fac lucrurile corect. Să fiscalizez tot. Să ofer facturi. Să achit contribuțiile. Să închiriez un spațiu legal. Să am contracte transparente. Să respect regulile – nu doar în relația cu oamenii, ci și în relația cu statul. Pentru că, dacă privesc realist piața în care activez, descopăr că sunt pus să concurez direct cu oameni care oferă servicii complet nefiscalizate și sunt, totodată, mai bine plătiți decât mine.
Un electrician care montează trei prize într-o oră ia 300 de lei și pleacă, fără factură, fără TVA. Un lăcătuș care vine într-o urgență să deblocheze o ușă încasează 350 de lei pe loc, în numerar. Un instalator montează un aparat de aer condiționat pentru 600 de lei, în două ore, fără bon, fără garanție fiscală. Un maseur lucrează dintr-o garsonieră și cere 250 de lei pe o oră, fără vreun document. La colț de bloc, o manichiuristă îți oferă servicii cu 150 de lei pe ședință, fără autorizație, fără PFA, fără contribuții. În service-urile auto de cartier, o reparație simplă e taxată cu 200–300 de lei, rar fiscalizată. Să mai zic că meditațiile private pentru Bac sau admitere la facultate merg neîntrerupt: un profesor ia 150 -200 de lei pe oră pentru o sesiune individuală, iar la grupuri de 4–5 elevi, suma urcă la 400–500 de lei pe oră. Totul la negru. Totul sub radar.
Toți acești oameni câștigă, de facto, mai bine decât mine. Iar eu – cu 11 ani de formare profesională, cu angajați în grijă, chirie, licențe, softuri, asigurări, norme de etică și responsabilitate clinică – sunt taxat mai mult. Nu judec aceste alegeri. Le înțeleg. Sunt răspunsuri la un sistem dezechilibrat.
Și-atunci, ce mesaj îmi transmite statul? Că merită mai mult să nu ai firmă. Că e mai simplu să nu angajezi. Că e mai avantajos să nu emiți facturi. Că nu contează formarea, calitatea, responsabilitatea – ci doar cât de bine știi să te fofilezi. Și poate cel mai dureros este că încep să simt tentația să cobor ștacheta. Nu pentru că aș vrea, ci pentru că pare singura variantă să-mi pot permite să trăiesc decent din ceea ce fac. Să reduc complexitatea. Să renunț la o parte din transparență. Să încep să lucrez „în lateral”. Să devin, încet-încet, unul dintre cei care se mișcă pe marginea legalității – nu pentru că vor să fenteze, ci pentru că sistemul nu le mai permite să rămână drepți.
Dar nu pot să fac asta. Nu acum. Nu încă. Pentru că institutul pe care l-am creat nu este doar o sursă de venit. Este un spațiu de sens. O promisiune. O lucrare asumată în mijlocul suferinței.
Și tocmai de aceea doare cel mai tare. Că exact această alegere – de a construi cinstit, cu vizibilitate și responsabilitate – ajunge să fie penalizată sistematic.
Și că etica fiscală devine o formă de autoflagel…
PS. Ce înseamnă pentru mine implementarea modificărilor fiscale anunțate?
Dacă toate măsurile fiscale propuse devin realitate – renunțarea la regimul micro, creșterea impozitului pe dividende, contribuții majorate pentru colaboratori și o posibilă majorare a TVA-ului – modelul actual de funcționare devine nesustenabil. Nu doar mai dificil. Ci dezechilibrat structural.
Impact financiar estimat: -85.482 RON/an (la același volum de muncă și aceleași tarife, eu nu mai pot creste tarifele pentru a absorbi socul pentru ca oamenii simt deja povara unui cost ridicat).
Modificări fiscale propuse și impactul estimat:
Renunțarea la regimul regimul micro și trecerea la impozit pe profit (16%)
Pierdere estimată: 47.880 RON/an.
Firma mea ar plăti mult mai mult impozit din același profit brut.
Creșterea impozitului pe dividende (de la 8% la 10%).
Pierdere estimată: 9.576 RON/an.
Pentru aceeași sumă retrasă, tu rămâi cu mai puțin.
Majorarea contribuțiilor pentru colaboratori.
Pierdere estimată: 28.728 RON/an.
Contractele civile devin aproape la fel de împovărătoare fiscal ca salariile.
Posibilă majorare a cotei TVA (de la 19% la 21% sau 22%)
Impact indirect estimat: 9.576 RON/an.
Afectează cashflow-ul și capacitatea de deducere – mai puțin TVA recuperabil.
Plecând de la aceleași încasări, fără să cresc prețurile și fără să reduc calitatea serviciilor, venitul meu scade cu aproape 85.000 RON pe an. Asta înseamnă o pierdere de aproximativ 34 RON pentru fiecare oră lucrată. Timpul meu rămâne același. Munca la fel de intensă. Dar retribuția reală se prăbușește.
În noua formulă fiscală, ajung la un câștig de aproximativ 107 RON net/oră – cu mult sub nivelul de efort, pregătire și responsabilitate implicate. Nu e o statistică, e un verdict tăcut: „Ai făcut totul legal și organizat? Plătește pentru asta.”
În mod paradoxal, cu cât am construit mai corect, cu atât am devenit mai vulnerabil la schimbare. Sistemul nu recompensează etica, ci penalizează transparența contabilă. Iar într-o astfel de ecuație rece, orice construcție sănătoasă devine mai scumpă decât improvizația. Nu munca, ci transparența este taxată.
Iar diferența nu mai este doar fiscală – devine, treptat, una morală.
După toate aceste cifre, realitatea e clară: nu mai putem rămâne invizibili.
Suntem IMM-uri corecte. Am construit cu efort, respectând legea și plătind toate taxele. Dar autoritățile și politicienii care discută acum viitorul fiscal al țării ne transformă în țap ispășitor. Plătim TVA-uri mai mari, taxele cresc, contribuțiile ne sufocă și nimeni nu ne întreabă dacă supraviețuim.
A sosit momentul să amplificăm vocea noastră. Să nu mai credem că „nu contează ce zicem”. Să nu mai așteptăm ca ei să vină cu soluții – pentru că deja am fost dezamăgiți. Politicienii proeuropeni, care formeaza acum un nou guvern, au transmis deja că cheltuielile vor fi reduse, iar taxele vor crește din nou – pe umerii noștri.
Nu e vreun atac ideologic. Nu cerem favoruri. Spunem doar că nu este corect ca cei care respectă legea să fie ignorați când se votează taxe. Nu vrem să fim împinși spre informalitate ca să supraviețuim, dar nu mai putem răbda calcule care ne reduc veniturile cu peste 24% din ce ne rămâne în mână la final de an – bani munciți corect, impozitați deja, investiți în oameni și în spații reale.
Poate că tăcerea noastră a fost, de fapt, cel mai mare compromis. Am muncit în liniște, convinși că sensul e mai important decât recunoașterea, că pacientul din fața noastră contează mai mult decât politicile fiscale, că dacă ne facem treaba bine, vom fi lăsați să existăm. Dar cifrele nu mint: pentru un sistem care ne taxează ca și cum am vinde obiecte, nu ani de muncă cu oameni, noi suntem invizibili.
Și atunci, ce ne mai ține? Cât de mult putem să rămânem drepți într-un mecanism care penalizează tocmai corectitudinea? Cât timp se mai poate construi un spațiu de vindecare adevărat într-o țară care împinge încet-încet spre zona gri?
Poate că a venit timpul să vorbim. Să ne facem văzuți. Pentru că dacă alegem să tăcem, nu doar afacerile noastre vor dispărea – ci și încrederea că aici, în România, se poate construi cinstit și cu rost.
Domnule Tanase,
-apreciez curajul de a pune pe masa datele financiare ale firmei d-voastra.
– apreciez mult ca incercati sa faceti ceva, ca de fapt aceste IMM sunt sufletul unei economii.
– 141 lei net nu e deloc rau, nici pe aici prin Ge, nu se ajunge la mult mai mult.
– 4000 lei, neto, pe luna, pt colaboratori, nu e luna de pe cer.
Dar, sunt perfect de acord cu d-voastra ca masurile preconizate de mult stimatul guvern va va desfiinta, nu, numai pe matale, dar si pe altii.
Tara nu are bani, deci pe cine jupuim? Ca de obicei jupuim oile, sau magarii care trag la jug.
Am prieteni f buni, medici cu cabinetul lor, si-au dat demisia, sunt acum in Franta, altii in Germania etc.
Apreciez la superlativ ceea ce scrieti. O analiza realista si minutioasa. Arata ca dupa 1990 nicio guvernare nu a dat importanta mediului privat. Acest articol ar merita trimis lui Dragos Anastasiu, vicepremier, apoi ministerului de finante si premierului Ilie Bolojan. Au negociat 2 luni ca sa taie din ceea nu ar fi trebuit. Din pacate, toata reforma lor inepta a pornit de jos in sus. Vor fi multe inchideri de firme, somaj, falimente, saracie si emigrare. Cei care au praduit bugetul de stat si fondul de rezerva, aceia sa plateasca.
Problema sta in exact ultima fraza – praduirea s-a facut cu complicitatea maselor largi de persoane ale caror venituri depind de bugetul public, care s-au complacut si bucurat de venituri detasate de productivitatea / contributia proprie si in context s-au obisnuit cu un nivel de consum nesincronizat cu nivelul de dezvoltare per ansamblu al economiei. Au cheltuit mai mult decat au produs – dar nefiind obligati sa se imprumute in nume propriu (de asta s-a ocupat clasa politica), n-au vazut-o ca o problema. Revenirea la echilibrul economic inseamna un trai mai prost, consum limitat, lucru care e greu de acceptat. Consumul redus se transfera in cerere mai mica de bunuri si servicii, care vor cerne si dintre multele afaceri care au crescut odata cu valul de consum scapat din lat.
F. interesant și instructiv acest articol.
Poate cei care decid îl citesc și cad puțin pe gânduri, dar nu prea mult, și reconfigurează măsurile preconizate pt. economii. Poate le amplifică la cei care câștigă f. f. mult pe nemeritate și eludează taxele ce tb. plătite. Cei care au ales să facă parte din conducerea țării, nu i-a obligat nimeni, să-și ia în serios obligațiile care le revin, să coopteze profesioniști, să se inspire de la alte state care au reușit.
Felicitări pentru transparență! Uluitor! Nu e corect ce vi se întâmplă și cineva trebuie sa ia in calcul apriori aceste situații!
Îmi spunea cineva că deunăzi plătea xxx și cineva din breasla dumneavoastră îi dădea chitanța pe ședință doar …data viitoare. Putea ciupi xxx oricând dacă nu continua să vină. Ce mai motivare! Mai zicea că xxx ar fi fost o donație pe care ar face-o către cabinetul Y care a recomandat acest psiholog, însă nu a întrebat în avans clientul dacă e de acord să doneze acei xxx. Foarte tare acest băgat mâna în buzunarul altuia, ați zice! Ce mai ethos! M-am bucurat să aud că i-a emis chitanța in timp real când i-a bătut obrazul.
Statul român te face să-ți vină foarte bine ideea de a-l trage în piept, așa cum în piept te trage și el. Ca să fii corect în acte trebuie să accepți ideea că el te trage-n piept, și să fii de acord cu asta. Pe cârca ta el plătește salarii indecente grobianilor care nu ar avea ce căuta în sistem și pensii halucinante celor care și-au dat mâna să voteze strict pentu ei. Cine îți dorește așa ceva?