Între viața-întru-moarte și viața-ca-moarte-întrupată

Am 6 ani. Sunt în tabără la Izvoarele cu mama, care e asistentă medicală și are grijă de cei 200 de copii. Patrocle e bătrân, nu mai are dinți și are căsuța lipită de cantină. Tanti Lina îl hrănește de câteva ori pe zi cu pâine înmuiată în supă. Stau pe vine și îl mângâi pe cap. Pentru că e foarte bătrân și știu că va muri, câteva lacrimi mi se înnoadă-n bărbie. Am grijă să nu mă vadă nimeni pentru că mi-e rușine să fiu văzută când plâng. Mă uit la Patrocle și văd că moartea e viața care pleacă din corp. Înțeleg că moartea e vie și fără dinți. Dar uit repede, pentru că sunt copil și mă iau cu joaca.

*

Am 7 ani. Ferestrele camerelor apartamentului nostru dau spre stradă. Locuim la parter. Stau în spatele perdelei din sufragerie și privesc cu un amestec de groază și curiozitate. De la parter totul se vede ca și cum ar fi în casă la mine. Prin fața ferestrei trece mai întâi fanfara, pășind lent și cântând o muzică tristă cum nu am mai auzit vreodată. E ca și cum mi-ar arunca bolovani în suflet. După fanfară apare o mașină mare, fără spate, pe care e așezat un om culcat, înconjurat de multe flori. Are fața gri, stă nemișcat și are mâinile pe piept, una peste alta. Cortegiul merge încet, așa încât am timp să-l privesc. Curiozitatea îmi aține privirea pe chipul lui și, cu toate că groaza crește-n mine, nu-mi pot desprinde privirea de pe chipul său. Mi se face frig. Nu înțeleg ce văd. Știu ce e, dar nu înțeleg. În capul meu se ciocnesc gânduri pe care nu le pricep. Omul acela pus mașină nu mai are niciun strop de viață în el, e scursă toată, o văd în culoarea feței și în faptul că în jurul mașinii există oameni vii, îmbrăcați în negru. I-a rămas doar trupul, care stă nemișcat. Dar unde e omul care avea acest trup? Unde a dispărut el? Abia atunci îmi dau seama că așa vor fi și tataia, și mamaia iar gândul se oprește aici. Încep să plâng, speriată de moartea care va veni să-i ia, în timp ce fanfara îmi aruncă bolovani în suflet. Îmi ascund fața în perna de pe canapea, o strâng în brațe și plâng, neputincioasă.

*

Am 9 ani. La noi în casă se întâmplă ceva. Se vorbește în șoaptă, se dau telefoane, mama cu tata se agită. Vin și frații lui tata iar acum se agită cu toții. Mamaia e îmbrăcată în rochie neagră. Neliniștea plutește prin casă. Mama mă trimite peste week end la nășica. Știu de ce – a murit tataia –, dar ce nu știu e ce anume se întâmplă în casă la noi. Nășica e bătrână și în casa ei nu e nimeni. Dimineața îmi dă să mănânc cozonac uscat care trebuie înmuiat în lapte cu cicoare și, în ciuda gustului ciudat, chiar îmi place. Apoi mă duc în grădină să mă joc, dar nu pot să mă joc. Nu am cu cine vorbi și nici chef de joacă nu am pentru că tataia a murit iar eu nu îl voi mai vedea niciodată. La nășica, noaptea e alt întuneric decât la mine acasă, patul e mare, rece și gol, umbre necunoscute se mișcă pe pereți iar singurătatea e mai mare decât mine și din cauza asta mi se face frică de moartea care l-a luat pe tataia, pentru că nimeni nu mi-a spus de unde vine și mai ales când. Însă înțeleg, cumva, că nimeni nu știe nimic. Acolo, în patul acela străin îmi dau seama că moartea e atunci când rămâi cu iubirea cu care-l iubeai pe tataia, doar tu, singur cu ea, căci el nu mai e. Iar asta e ceva sfâșietor. După două zile de tristețe care trec greu, vine tata să mă ia. Afară e frig, mergem pe stradă și tata tace. Merg cu el prin pustiul orașului din care oamenii au dispărut, ținându-l de mână. Îl strâng un pic mai tare pentru că mi-e milă de el. Nu pot rosti niciun cuvânt și nici nu aș ști ce să spun. Nici tata nu spune nimic iar tăcerea dintre noi e grea ca orașul gol și ca cerul gri, apăsător. Acasă e frig și pustiu. Toată veselia noastră a dispărut, sunt într-un loc pe care nu-l recunosc și în care nimeni nu mă ia în brațe. Plâng singură, în baie. După care mă duc în bucătărie. Toată lumea tace. Mi se pune în față o farfurie cu pilaf și cu jumătate dintr-un copan de pui. În casă miroase a lumânări de biserică.

*

Am 14 ani. A murit mamaia. Casa a rămas goală, ca și cum ar fi o casă părăsită prin care bate vântul, rămasă fără ușă și ferestre și cu perdelele atârnând zdrențuite. Din cei șapte oameni care-am trăit împreună de când mă știu – mama, tata, cele trei surori, mamaia și tataia – am mai rămas doar eu cu mama și cu tata. Sufletul mi-e plumb, dar la noi în casă nu se vorbește despre suflet, despre durere, despre pierdere. Și nu se plânge decât pe furiș. Umbre împietrite în nespus. Suntem o familie de stoici care nu și-a inventat cuvintele pentru suferință. Poate pentru că a fost prea multă, nu-mi amintesc nimic de la înnmormântarea bunicii. Nici măcar dacă am luat parte la ea.

*

Lucrurile astea nu ai cum le ști de la început. Nu le simți. Nu dau niciun semn. Ca și cum propriul corp nu-ți aparține. Acolo, înăuntru, e un univers străin față de care suntem indiferenți. Nu-mi iubesc inima, ficatul, plămânii, nu le simt, nu le văd, nu mă întâlnesc niciodată cu ele. Faptul că știu că-mi aparțin e o informație lipsită de importanță. E un dat firesc, de ce m-ar interesa? Nu mi se arată, de parcă n-ar fi ale mele. Sunt silențioase, funcționează într-o decență elegantă. Sunt cuviincioase. Dar dacă se îmbolnăvesc, mi-e frică pentru ele pentru că mi-e frică pentru viața mea. Abia atunci simt că-s ale mele și încep să le iubesc. Iubindu-le, mă îngrijorez. Pentru că atunci când sunt bolnave, dor. Dar cel mai tare tot sufletul doare.

Nici bobul de celule în care se întâmplau miracole nu l-am simțit. Era acolo, lipit în interiorul corpului meu, iar universul acela se construia fără știrea mea. Într-o dimineață, mi-a fost greață. Ceva cu care nu mă mai întâlnisem. Ce e greața, altceva decât inadecvare la tine însăți? Străinătate de sine. Ceva ce corpul simte că trebuie expulzat. În cele din urmă, îmi dau seama că-s însărcinată. Și sunt nespus de fericită. Îmi doresc acest copil care se formează, în taină, în mine. În sfârșit, îl voi avea! Am 25 de ani și sarcina decurge perfect, vreme de 9 luni. Mă vede cel mai titrat medic din oraș, la care multe viitoare mame vor să ajungă, dar nu au acces.

Și vine ultima întâlnire. Mă trimite să fac o ecografie a doua zi, pentru că i se pare că „sarcina a crescut prea mult în ultima vreme”. Dar nu mai apuc. Seara plec spre spital, contracțiile s-au declanșat. E Joia mare a Paștelui. Medicul de gardă întârzie cu stetoscopul pe burta mea, la controlul de rutină. Îl plimbă ici și colo, peste tot. Și iar îl plimbă, cu urechea lipită de pâlnie. Și iar. Îmi dau seama rapid că ceva e în neregulă. Iar el tace, cu urechea lipită de stetoscopul fetal. Și tace. Și tace. Iar eu înțeleg ceea ce refuz să înțeleg pentru că așa ceva, pur și simplu, nu poate fi înțeles.

Nu am vrut să cunosc sexul copilului nenăscut. Dacă avea să fie fetiță, urma să o cheme Antonia. Dacă avea să fie băiețel, urma să îl cheme Teodor, ca pe fratele lui tata, bărbat frumos, mândru, cultivat și inteligent ca tata. Nu știu ce sex are copilul din burta mea, dar știu că nu e bine, nu e deloc bine. Aflu adevărul înainte să mi se confirme. Iar acel adevăr mă depășește, nu încape în mintea mea, căci în trupul meu este. Iar mintea e mai mare ca trupul. Nu știu dacă toate adevărurile sunt monstruoase, dar al meu e. Într-un târziu amânat până la limitele minții mele, medicul șoptește: „Nu aud inima copilului.” Și lumea dispare.

Disperarea e atât de mare încât plânsul nu are loc. Îl implor să-mi facă cezariană pentru că „nu are rost să mă chinui degeaba”. „Nu tai uterul pentru așa ceva.”, spune, fără să realizeze ce spune. „Așa ceva.” Copilul meu nenăscut, mort de curând în mine, e un „așa ceva”. Îmi rupe membranele și din mine cade o căldare de lichid ca apa. Sunt trecută în camera de travaliu și agonia începe. În ambele brațe mi se fac necontenit perfuzii, una pentru protecția copilului, cu speranța că trăiește, alta pentru grăbirea contracțiilor, ca să nasc mai repede. Însă eu știu adevărul din mine, nu mai e loc de amăgire. Iar adevărul din trupul meu viu e moartea. După vreo trei ore îndurate fără să scot vreun sunet, sunt dusă pe „masa” de nașteri. (De ce masa și nu patul?) Colaborez cu medicul ca un elev excesiv de obedient. Fac tot ce mi se spune, respir într-un ritm anume, trag aer în piept când mi se cere, „împing” când mi se spune s-o fac, fără să scot nici cel mai umil icnet. Durerile atroce sunt conținute din… lipsă de sens. E indecent să strigi de durere când urmează să aduci pe lume un copil gata mort. Încă vreo oră, apoi mă pot prăbuși, pot dispărea, oriunde-ar fi să fie dispărutul ăsta, numai să vină odată. Dar acum trebuie să fiu un elev perfect, să fac tot ce e necesar. 

Și așa vine pe lume cea care trebuia să fie Antonia, „roz, frumoasă, ai fi zis că doarme, de 3,100 kg, 51 cm”. Nebunia e la un pas distanță și e teribil de tentantă. Doar un pas și sunt acolo, instalată în ea. E ușor și știu că aș putea să fac pasul. Stau, o vreme, pe limita aceea subțire, știind că pot alege doar acum. „Să nu te pună naiba să cazi în vreo depresie”, o aud pe tanti Lena, vecina mea de-o viață, asistentă șefă la neonatologie, venită de-acasă ca să-mi asiste nașterea, în ziua ei liberă. Ca să asiste nașterea morții. „Vopseam ouă și niciunul nu-mi ieșea cum trebuie, toate culorile erau spălăcite. Și mă tot întrebam: ce să fie?”, zice.

De ce, Doamne, mi-ai luat fetița? DE CE?

*

Când eram mică, tata mă ținea de mână ferm, cu încredere. Pașii mei mărunți, de copil, mai că alergau în ritmul pașilor lui, care mi se păreau mereu grăbiți. Mă lăsam purtată încoace și-ncolo, prin iureșul străzii și prin vârtejul lumii, atentă doar la efortul de-a mă ține după el și simțindu-mă tot timpul ocrotită. Cu tata de mână știam că nu mi se poate întâmpla nimic rău. Nu mă plângeam că merge prea repede, ci încercam să țin pasul. Mai apoi, când m-am făcut mare, tata îmi oferea brațul și mergeam pe stradă ca un cuplu. Pașii i-au devenit mai lenți, mai legănați, căci țineau ritmul conversațiilor tihnite pe care le aveam. De-acum, ne plimbam. Cadența nu mai era o problemă, ne acordam unul la celălalt, nu existau contratimpi. Așa s-a născut, de la sine, pasul nostru. Un timp în care devenisem egali. La brațul lui mă simțeam nu doar una cu el, ci și mândră de noi. Odată ce-i cuprindeam brațul, un mic univers se deschidea, universul nostru, iar el era imersat în cel al străzii, al lumii, al vieții. Al fericirii. Ca și cum eram deținătorii unei taine, taina lumii noastre. Mai apoi, a venit și ziua în care eu a trebuit să-i ofer lui brațul. Pasul ni s-a schimbat, dar tot al nostru a rămas: unul într-o cadență a lentorii care-și caută siguranța, ieșirea din șovăială. Venise vremea ca el să fie cel care să se simtă ocrotit. Ritmul plimbărilor a devenit din ce în ce mai lent iar plimbările s-au transformat, încetul cu încetul, în deplasări în interiorul casei. Până în ziua în care și deplasările au dispărut. Viața e o deplasare mână în mână și braț la braț. Ca și cum greutatea anilor trece de la unul la celălalt, inversându-și sensul și trecând printr-o vârstă a imponderabilității.

Am știut că moare și am avut timp să mă acomodez cu ideea că nu va mai fi. Avea 91 de ani. În ultima lui săptămână de viață m-am mutat acasă, pentru a-i oferi mamei posibilitatea de a se odihni. Alzheimerul de care suferea nu-i acaparase mintea definitiv. O simțeam în modul în care mă privea, zâmbindu-mi când mă vedea, ca și când mă recunoștea. Și mai ales în molateca strânsoare a mâinii, când mă așezam pe fotoliul de lângă patul său. În felul lui și împotriva Alzheimerului, și el a știut că moare. În ultima seară a întins mâna spre mâna mea și mi-a cuprins-o cu neliniște, ca și când avea nevoie să se asigure că sunt acolo, că nu e singur. Iar mâna lui era caldă și vie. O simțeam liniștindu-se la contactul cu mâna mea. I-o strângeam când și când și i-o mângâiam, ca unui copil speriat. Mintea îi era destrămată, dar în toată acea destrămare încă era prezent, încă știa, iar eu știam că amândoi știm că știm. Așa încât era liniștit. Mama adormise, obosită, pe celălalt pat din cameră. Când tata a adormit, i-am lăsat mâna pe plapumă, l-am sărutat pe frunte, i-am spus „Noapte bună, tata.”, m-am strecurat în pat lângă mama și am adormit și eu, frântă de oboseală și emoții. Dimineața la 7 a trebuit să plec la cabinet, aveam pacienți de la prima oră. M-am îmbrăcat în liniște și m-am dus la tata să-mi iau la revedere. I-am luat mâna și i-am mângâiat-o. Avea deschiși ochii vlăguiți, ca și cum nu ar fi dormit. M-a privit intens câteva clipe și am avut impresia că ochii lui grăiesc o rugă nerostită. Puțin încurcată, i-am șoptit să aibă grijă de mama, că e foarte obosită și încă nu s-a trezit. L-am rugat să fie cuminte, i-am spus că mă întorc curând și l-am sărutat pe frunte, după care, ca de obicei înainte de plecare, i-am spus „Sărut mâna, tata.”. Știam că nu înțelege nimic, dar mai știam și că ceva înțelege sau, dacă nu, măcar simte. La jumătate de oră după plecarea mea, mama s-a trezit deja speriată. Tata murise. Între plecarea mea și trezirea mamei, tata se stinsese. Discret cum trăise toată viața, fără să deranjeze, cu eleganța și mândria lui dintotdeauna, tata plecase din viața lui și din a noastră ca și cum hotărâse să-și împlinească până în ultima clipă propriul cod moral. „Gândește, întotdeauna gândește, nu te purta ca toți proștii.”, auzisem toată viața mea de copil. Tata își alesese momentul retragerii, așa încât să o poată face cu demnitate. Gândise, hotărâse, alesese.

*

Acum mulți ani am hotărât că nu mai vreau să cunosc pe nimeni a cărui vârstă este mai mare decât a mea, în ideea că nu vreau să mă mai atașez de nimeni care să-mi moară înainte. O copilărie, desigur, dar prin asta voiam să spun că nu mai vreau să sufăr. În fapt, era vorba despre disperarea în care te lasă cel iubit și plecat înaintea ta. Devine o disperare fără obiect, or disperarea e pârjolire, flacără vie care pune în mișcare, care imprimă sens. Spre ce să te mai îndrepte o disperare rămasă fără destinatar, decât spre tine? Și așa arzi de viu. Dar poți alege?

Ceea ce căutasem toată viața fiind convinsă că nu există altfel decât prin filme și cărți de ficțiune și filozofie, îmi fusese dat să găsesc. Doar că era, obiectiv vorbind, prea târziu. Fascinată de splendoarea spectacolului de ființă de care aveam parte, nebună de iubire și împovărată de luciditatea care, de-acum, devoala tragicul cu care spectacolul venea la pachet, trăiam, fiecare moment pe care-l petreceam împreună, între extaz și prăbușire. De data asta, nu mai aveam loc să mă amăgesc. Nu ne era dată posibilitatea niciunei iluzii. Timpul ne stătea împotrivă iar timpul însemna moartea biologică, nicidecum o metaforă a ei. Și așa, într-o disperare vecină cu nebunia, am ars toate etapele care, altfel, menite sunt să se desfășoare la nivelul unei întregi vieți. Dar noi tocmai timpul nu-l aveam. Nu știam dacă mâine urma să mai existe, tot ce aveam era acum și aici, așa încât, atunci când ne despărțeam, niciodată nu puteam miza pe o data viitoare. Nu puteam programa nimic, nu puteam aștepta nimic, biata noastră iubire, mare cât universul, nu avea unde să se desfășoare, altundeva decât în intensitatea clipei și a adevărului de sine.

Iubirea nu își poate atinge absolutul decât dacă e pândită, în fiecare moment, nu de moartea ei, ci de moartea efectivă. Să smulgi viața, absolutul ei, din permanentul dans cu moartea din celălalt, posibilă în orice clipă, este o experiență de cu totul altă natură. Ai în fața ochilor o altfel de întrupare a morții în desfășurare. Dar și un mod concret de a face cunoștință cu moartea din tine, pe care abia așa o simți a fi vie înlăuntrul tău. Vitalitatea pe care diferența de vârstă dintre noi i-o suscitase era cel mai uluitor lucru la care fusesem martoră vreodată. Și abia așa am putut vedea câte resurse rămân pe veci neutilizate în fiecare dintre noi, câtă viață netrăită moare odată cu moartea noastră și cum doar iubirea e cea care poate suspenda moartea. Nu doar eu întinerisem cu 20 de ani, ci și el întinerise cu 40. Iar spectacolul la care eram parte și martoră era de-a dreptul halucinant. Până într-o zi când, contrar a ceea ce trăiam de ceva timp, i-am văzut mâna tremurând pe paharul cu apă pe care mi-l întindea. Un mic puseu de tensiune care devoala ceea ce, în ciuda realității, tot negam, încercând să ignor. Atunci am văzut posibilitatea morții efractând deplinul vitalității. Lovitura de fulger care poate nimici, definitiv, viața. Dar și sublimul care poate lua naștere, odată momentul depășit. O astfel de experiență ține, efectiv, de miracol. Acest gen de întâlnire a fost numită de Jung sincronicitate și e cât se poate de adevărat ceea ce Gabriel Liiceanu spunea, și anume că trebuie să te afli în condiția așteptării ca o astfel de întâlnire să devină posibilă. Doar că eu aveam parte nu doar de o experiență rarisimă la scara vieții muritorilor, ci și de oricând posibila anulare a ei prin moartea ca moarte. Lucru pe care nu îl pot cuprinde în cuvinte suficient de potrivite.

*

Se moare mult, se moare des, se moare tot timpul. Se moare de când lumea-i lume. Se moare oriunde și peste tot, și oricine și orice moare. De Lavoisier spunea că nimic nu se pierde, nimic nu se câștigă, totul se transformă. Un fel de-a spune că moartea nu există, că totul se conservă, trecând dintr-o formă în alta. Psihanaliștii spun că se moare mai ales simbolic, nu doar în fapt și că viața e nimic altceva decât suma pierderilor pe care psihicul e nevoit să le elaboreze până la sfârșitul ei. Filozofii spun că moartea e suprema nelibertate. Și pentru că totul piere neîncetat, pentru că totul e pierdere de fiece clipă, moartea devine prezent continuu. Purtăm în noi atâta moarte câtă viața de zi cu zi nu ne poate face să înțelegem că deținem. Și dacă viața, în general, e simplă gesticulație reluată la nesfârșit, conștiința profundă a inevitabilității propriei morți e singura care poate da sens vieții. A avea conștiința morții tale nu înseamnă a ști că mori, ci a te speria atât de tare că vei muri, încât să simți nevoia de a face ceva din tine acum. Nu doar ca să nu fi trăit degeaba, ci mai ales ca să nu mori degeaba. Vorba lui Alexandru Dragomir: „Ca să nu mor bou.”