Introducere

Sezonul electoral 2024-2025, marcat de o puternică interferență hibridă a Federației Ruse, a expus vulnerabilitățile României față de acest tip de conflict. Însă, pe plan extern, România a devenit și mai vulnerabilă în 2025, în contextul turbulențelor din relația transatlantică amplificate de doctrina administrației Trump, care pare să își fi făcut o țintă din liberalismul politic. Cu alte cuvinte, liberalismul politic este echivalat cu progresismul de stânga și este atacat la nivel internațional de doi actori aparent tot mai aliniați: administrația americană și Federația Rusă. Narațiunile anti-liberale ale acestora, transformate rapid în narațiuni iliberale, au generat o situație complicată nu doar pe plan internațional, ci și la nivelul politicii noastre interne.

La acest nivel, democrația românească, evaluată de mai multe instituții internaționale drept un regim hibrid (Economist Intelligence Unit 2025) în urma anulării alegerilor prezidențiale din 2024 de către Curtea Constituțională, se confruntă cu trei mari amenințări pentru viitor. Prima este creșterea electorală a populismului, partidul AUR fiind evaluat în prezent la 35% (Pricop 2026) în intenția de vot. A doua amenințare este interferența hibridă a Federației Ruse, care operează sub pragul războiului prin mijloace precum dezinformarea, dar este cu atât mai eficientă cu cât o întărește prin folosirea memoriei și a identității naționale pentru a contesta constant și sistematic parcursul euro-atlantic al României. În fine, cea de-a treia amenințare este alinierea ideologică dintre politicienii de extremă dreaptă din România și gruparea MAGA din SUA în discursul lor anti-european și anti-liberal. Toate aceste probleme se întăresc reciproc și configurează o amenințare serioasă pentru alegerile parlamentare din 2028. Cel mai grav risc presupus de acestea este ca ele să schimbe regimul politic democratic al României într-unul iliberal.

Pe scurt, ne confruntăm cu vulnerabilități serioase, însă soluțiile propuse până acum nu sunt pe măsură. În privința evaluării problemei, există un oarecare consens asupra diagnosticului: ne confruntăm cu un val de dezinformare care influențează inimile și mințile românilor și care riscă să ne deturneze parcursul democratic și european în 2028. Din păcate, soluțiile propuse pentru această problemă nu se ridică la seriozitatea amenințării. În discursul public, s-au configurat până acum două tipuri de măsuri pentru valul de dezinformare anti-liberală: civice și legale. Soluțiile civice depind de mobilizarea societății civile și mai puțin de cea a statului, ținând de zona de combatere a știrilor false, domeniu în care proiecte românești precum Misreport au rezultate remarcabile. Problema este însă că fact-checking-ul este un proces meticulos, care nu poate ține pasul cu avalanșa de știri false. Aceasta pentru că, până apar dezmințirile, dezinformările sunt deja internalizate de public, problemă pe care dezmințirile nu o rezolvă.

Cea de-a doua soluție, cea legală, se referă la apelul publicului către autoritățile române de a adopta măsuri mult mai ferme împotriva entităților care răspândesc astfel de narațiuni, de la partide politice la instituții media, după modelul Republicii Moldova sau al țărilor baltice. Dar problema ambelor tipuri de măsuri este că ele abordează unele simptome, pe care le pot chiar rezolva într-o oarecare măsură, fără însă a aborda cauza principală.

Acest articol argumentează că răspunsurile civice, tehnice sau legale la problema interferenței hibride în România sunt necesare, dar insuficiente, pentru că vulnerabilitatea fundamentală exploatată de interferența externă este o narațiune divizată a identității naționale. Bazându-se pe teoria securității ontologice din relațiile internaționale, articolul arată că o soluție mai substanțială, care poate răspunde atât interferenței hibride ruse, cât și alinierilor naționale față de discursul anti-liberal al MAGA, este construirea unei biografii naționale care să ofere României, dar mai ales cetățenilor români, un sens mai stabil al identității. Biografia națională este deocamdată un concept analitic, însă articolul propune dezvoltarea sa într-un instrument strategic, care poate consolida reziliența societală a României.

Vulnerabilități interne și identitate fragmentată

Dincolo de interferențele externe discutate anterior, fragilitatea internă a democrației românești este produsă de o problemă structurală. La nivel societal, România încă se confruntă cu moștenirile sale comunistă, respectiv fascistă. Apariția meteorică a lui Călin Georgescu pe scena noastră politică în contextul alegerilor prezidențiale din 2024 a evidențiat dureros acest lucru, indicând faptul că România are o memorie istorică fragmentată între un discurs oficial și realități sociale fundamental diferite de acesta.

Astfel, poate cea mai remarcabilă reușită narativă a lui Călin Georgescu este faptul că a reușit să resemnifice perioada comunistă drept o etapă a suveranității și independenței naționale. Aceasta în condițiile în care narațiunea oficială a statului și a elitelor pro-europene susține, pe bună dreptate, de altfel, că perioada comunistă a fost, din punct de vedere economic, o perioadă de faliment și, din perspectiva drepturilor omului, o perioadă de încălcări masive ale acestora de către un regim totalitar. Reușita lui Călin Georgescu constă în faptul că, în prezent, o parte semnificativă a populației a ajuns să echivaleze acest regim totalitar cu independența și suveranitatea. Mai mult, această parte din societatea românească vede trecutul nostru totalitar drept o alternativă credibilă la apartenența euro-atlantică a României. Călin Georgescu a reușit, cu alte cuvinte, să reabiliteze comunismul drept o epocă a demnității, în timp ce AUR a reușit să resemnifice ultima decadă a României interbelice drept o epocă a suveranității, iar fascismul care a caracterizat-o drept o formă de patriotism.

Această situație a devenit posibilă și pentru că, la nivel de stat, lipsește o narațiune coerentă privind trecutul, prezentul și viitorul României. Condamnarea comunismului din 2006 din timpul primului mandat al președintelui Băsescu, precum și legislația românească împotriva fascismului adoptată în contextul aderării euro-atlantice, oferă o narațiune clară asupra trecutului. Însă apartenența euro-atlantică, care constituia la finalul anilor ‘90 și începutul anilor 2000 o narațiune despre viitor reprezintă acum prezentul. Iar viitorul, odată ce a devenit prezent, încetează să mai fie un instrument de mobilizare. Prin urmare, ceea ce lipsește este o narațiune coerentă a statului român referitoare la viitor.

Absența statului român și a sferei politice liberale din zona de narațiuni cu privire la viitorul României a făcut din viitor un teren discursiv care este dominat exlusiv de partidele naționaliste. Acestea propun o viziune asupra viitorului organizată în jurul conceptelor de suveranitate și independență, care ar oferi mai multă autonomie României în relațiile internaționale. Actori precum AUR argumentează că această suveranitate poate fi exercitată în contextul apartenenței euro-atlantice. Alți actori politici din aceeași zonă suveranistă, precum Călin Georgescu, par să considere că suveranitatea României poate fi obținută numai în contextul unui izolaționism condiționat de ieșirea României din structurile euro-atlantice.

La nivel individual, publicul suveranist consumă aceste narațiuni și pare puternic influențat de două aspecte. Pe de o parte, de o nostalgie a suveranității care invocă trecutul comunist, pe cel fascist sau o combinație între acestea. Pe de altă parte, în ceea ce privește prezentul, publicul suveranist împărtășește ideea că România nu este tratată corect în relațiile internaționale și acceptă narațiunea promovată de George Simion în contextul legislativelor din 2020, conform căreia elita politică din România „nu a depășit niciodată stadiul de moluscă a relațiilor internaționale” (Jucan 2021). Prin urmare, liderii suveraniști le propun votanților lor două tipuri de soluții pentru viitor: fie rămânem în zona euro-atlantică, dar facem tot ceea ce este necesar pentru ca România să nu mai fie tratată ca un actor de mâna a doua în relațiile internaționale, fie ieșim cu totul din sistemul multilateral. Faptul că multilateralismul este contestat puternic și dinspre MAGA americană nu face decât să legitimeze și mai mult perspectiva suveranistă asupra viitorului în ochii publicului.

Presiuni externe și amenințări hibride

Pe de altă parte, Rusia exploatează, prin interferența sa hibridă, acest tip de viziune, promovând narațiuni despre prezent conform cărora România este o victimă, nu un beneficiar, al apartenenței sale la Occident. Exemplele sunt numeroase, însă poate cel mai relevant este cel al narațiunilor care prezintă contribuțiile României la apărarea Ucrainei ca pe o formă de exploatare a contribuabilului român în favoarea intereselor străine.

Cu alte cuvinte, strategia rusă a interferenței hibride mizează pe insecuritatea ontologică, adică pe o nesiguranță a românilor în ceea ce privește identitatea lor, accentuând puternic narațiunile de victimizare. Interferența hibridă rusă nu se bazează pe fapte și, tocmai de aceea, nu ne putem aștepta ca demontarea neadevărurilor sau a jumătăților de adevăr să genereze schimbări semnificative în opinia publică suveranistă. Aceasta pentru că esența interferenței  ruse nu ține de o știre falsă sau alta, ci de niște chei interpretative pe care teoriile relațiilor internaționale le numesc „narațiuni strategice” (Roselle et al. 2014) . Iar narațiunile strategice, precum cea privind exploatarea României de către interesele străine, nu se pot combate nici cu instrumente de fact-checking și nici cu instrumente legale. Aceasta pentru că, în primul rând, nostalgia nu poate fi supusă unei verificări a faptelor. În al doilea pentru că exprimarea opiniilor conform cărora România ar fi o victimă a Occidentului este protejată de dreptul democratic la libera exprimare la fel ca orice altă opinie. Iar dreptul la liberă exprimare reprezintă un pilon fundamental al oricărei democrații.

Și tocmai aici poate fi observată eficiența strategiei ruse de interferență hibridă: transformarea atributelor democrației, precum dreptul la liberă exprimare, în arme folosite împotriva sistemului democratic însuși. Cu alte cuvinte, dreptul la liberă exprimare nu este folosit pentru construirea consensului, ci pentru a produce falii adânci de diviziune în societate (Wigell 2019). La rândul său, diviziunea amplifică insecuritatea ontologică, iar aceasta îi face pe cetățeni cu atât mai receptivi la dezinformare. Pentru că atunci când oamenii nu mai știu cine sunt, ei devin mult mai permeabili la inculcarea de opinii sau emoții care fac parte din instrumentarul rus de război hibrid.

Cu alte cuvinte, interferența hibridă reușește acolo unde lipsește continuitatea narativă și unde oamenii nu știu cine sunt. Atunci când nu există continuitate narativă, nu există un cadru comun de interpretare a faptelor. Așadar, ceea ce pentru liberali poate fi o narațiune strategică rusă, pentru suveraniști poate părea un fapt de la sine înțeles. În lipsa continuității identitare, un argument poate fi adevărat, însă asta nu înseamnă că el va fi crezut. Iar în acest context, dezbaterea bazată pe argumente riscă să sfârșească într-un efect de cameră de ecou.

Dezbaterile rămân totuși un instrument important în procesele democratice, însă unul ineficient, pentru că ele se bazează pe argumente, iar argumentele reușesc rar să mai convingă. Să luăm exemplul sprijinului românesc pentru Ucraina. Argumentul pro-european și pro-Ucraina susține că Ucraina luptă nu doar pentru propria sa suveranitate, ci și pentru Europa și, implicit, pentru România. Concluzia acestui argument este că sprijinul românesc pentru ucraineni servește interesului național al României, pentru că, în lipsa acestui sprijin și în eventualitatea unei victorii rusești, Rusia ar putea revendica nu doar Republica Moldova, ci și părți din România. De cealaltă parte, argumentul suveranist consideră că Ucraina este un stat care își opresează minoritățile, inclusiv pe cea românească și că, deci, România nu ar trebui să susțină un astfel de regim.

 Ceea ce reiese din acest tip de dezbatere, așa cum se vede zilnic în spațiul public, este că sub argumentele liberale sau suveraniste se ascund de fapt logici diferite privind identitatea națională pe baza cărora aceste argumente sunt formulate. Pentru pro-europeni, România este un stat occidental care își înțelege interesul național în acest cadru. Pentru suveraniști, dimpotrivă, România este un stat-victimă a Occidentului, al cărui interes național nu este servit prin alinierea cu acesta.

Soluția: biografia națională

În acest context, se impune tot mai puternic necesitatea unui cadru de discuție clar privind identitatea națională. Acest cadru poate fi conceptul analitic al biografiei naționale, pe care trebuie să îl transformăm într-un concept strategic. Așa cum este formulat analitic până acum, conceptul biografiei naționale include trei componente: trecutul, prezentul și viitorul (Berenskoetter 2014). Cu alte cuvinte, pentru a formula adecvat o biografie națională, trebuie să răspundem la trei întrebări: de unde venim, unde ne aflăm în prezent și încotro vrem să ne îndreptăm.

Așa cum am subliniat anterior, în forma sa fragmentată și implicită propusă până acum de statul român, avem o biografie națională care reflectă trecutul totalitar și prezentul în care România și-a atins aspirația de a deveni un stat cu drepturi depline în principalele structuri euro-atlantice: NATO și Uniunea Europeană. Chiar și în absența actualelor turbulențe din relația transatlantică sau a prăbușirii ordinii internaționale liberale, biografia națională implicită pe care o avem pare modelată pe logica depolitizată a „sfârșitului istoriei” propusă de Francis Fukuyama în 1992. În această logică nu mai este nevoie să ne gândim la viitor deoarece competiția ideologică a Războiului Rece s-a terminat (Stubb 2026), toate obiectivele au fost atinse, iar de acum înainte nu ne rămâne decât să trăim prezentul liberal și euro-atlantic.

Lipsa unei componente privind viitorul în biografia națională implicită creează mai multe vulnerabilități. În primul rând, absența statului și a elitelor politice liberale din proiectarea viitorului României permite contestarea versiunilor acestora atât despre trecut, cât și despre prezent. După cum am arătat mai sus, trecutul totalitar este resemnificat în zona suveranistă ca simbol al independenței țării, iar prezentul euro-atlantic este reinterpretat de la a fi finalul unui proces de integrare în Occident la o logică în care România este percepută ca victimă a acestuia, ilustrată prin conceptul de „colonie”.

În al doilea rând, absența statului și a elitelor politice liberale din proiectarea dimensiunii de viitor face ca aceasta să fie dominată exclusiv de narațiunile suveraniste. Pentru unii dintre suveraniști, viitorul ar trebui să ia o formă izolaționistă, așa cum propune Călin Georgescu. Pentru alții, viitorul este ilustrat de o mai mare independență a României într-un Occident în care multilateralismul, fundament al ordinii internaționale liberale, și-a pierdut relevanța în fața multipolarismului. Totuși, o solicitare rezonabilă care vine din zona suveranistă este ca România să joace un rol mai asertiv în relațiile internaționale. Tocmai de aceea, statul trebuie să intervină aici pentru a contura felul în care ar trebui să arate viitorul în biografia națională, ceea ce ar putea conduce ulterior la o reevaluare atât a versiunilor sale despre prezent, cât și despre trecut. Astfel, se poate ajunge la o coerență narativă care poate să consolideze reziliența societală.

Așadar, în prezent ne aflăm într-o situație de identitate fragmentată și afectată zilnic de divizare, iar direcția de urmat pentru a ieși din acest impas este construirea unei biografii coerente. Aceasta presupune armonizarea trecutului, prezentului și viitorului și ar putea fi formulată astfel: România este un fost stat totalitar care a parcurs un proces dificil și dureros de democratizare și integrare euro-atlantică, devenind astăzi un membru cu drepturi depline și respectat al organizațiilor multilaterale precum NATO, Uniunea Europeană și în curs de aderare la OCDE. Pe viitor, România își propune să fie un membru mai activ și mai respectat al acestor organizații, reprezentând un partener și o voce în cadrul multilateralismului instituțional al Occidentului pentru vecinii săi care aspiră la apartenența la Occident, dar care până acum nu au putut-o materializa pe deplin – cum sunt Republica Moldova, Ucraina, Serbia, Turcia sau Georgia. Această proiecție a viitorului este în acord atât cu conceptul de „independență solidară” propus de președinte în „Strategia Națională de Apărare a Țării 2025-2030”, cât și cu ambiția acestui document și a acestei administrații de a transforma România în „principala putere a Europei de Sud-Est și a doua mare putere la Est de Germania, după Polonia” (Președintele României 2025)

O proiecție clară a viitorului în biografia națională ar putea întări reziliența societală a României, reducând susceptibilitatea votanților suveraniști prin oferirea unei narațiuni solide privind rolul țării în lume. Este nevoie deci de o narațiune în care România joacă un rol activ ca parte a unui Occident care o respectă, nu o umilește și nici nu o tratează ca pe un elev cuminte, dar irelevant, al procesului de integrare euro-atlantică. Această narațiune reprezintă un răspuns ontologic care ar diminua dependența de soluții tehnice și legale – importante, dar ineficiente în a adresa cauza principală pentru care discursul anti-liberal care vine atât din zona Federației Ruse, cât și din zona MAGA, are succes.

Concluzii

Fără o biografie națională coerentă, axată mai ales pe viitorul României, țara noastră va continua să fie o victimă a interferenței hibride a Federației Ruse. În același timp, faptul că AUR se menține de mai bine de o jumătate de an la aproximativ 35-40% din intenția de vot transformă alegerile legislative din 2028 într-un moment în care democrația românească, așa cum este ea astăzi, poate fi pusă în pericol de un guvern iliberal, care ar putea compromite regimul politic și ar putea periclita parcursul euro-atlantic. Aceste riscuri nu pot fi prevenite doar prin măsuri de control al dezinformării sau prin intervenții legale menite să închidă canale de propagandă, pentru că vulnerabilitatea identitară și narativă a României va continua să fie exploatată prin alte mijloace de actori externi interesați de destabilizarea țării.

Prin urmare, pentru a preveni mai eficient aceste scenarii, România trebuie să înceteze să se concentreze exclusiv pe combaterea simptomelor, precum „vânătoarea de boți” și să înceapă să investească în sens. Pe termen lung, aceasta este singura modalitate prin care România poate deveni un actor și mai relevant în cadrul Occidentului: construindu-și și consolidându-și propria narațiune despre viitor. Aceasta i-ar oferi stabilitate internă sporită și i-ar reduce vulnerabilitatea față de narațiunile strategice care vin atât dinspre Federația Rusă, cât și dinspre MAGA americană. Mai mult, din această perspectivă, o narațiune națională clară despre viitor poate fi considerată chiar „patriotică”, conform standardelor definite recent de administrația americană în Strategia Națională de Securitate (President of the United States 2025). Acest document subliniază că Statele Unite vor sprijini „partidele patriotice” din Europa, pentru că acestea ar fi singurele capabile să prevină prăbușirea civilizațională a continentului. Asumându-și responsabilitatea pentru propria sa biografie, România își asumă implicit și responsabilitatea pentru sănătatea sa civilizațională.

Din punct de vedere intern, biografia națională și accentul său pe viitor ar trebui să fie un exercițiu propus de stat, dar nu unul impus de stat. Statul trebuie să inițieze această muncă emoțională (Hutchison 2016) pentru ca cetățenii să poată respira în contextul unei polarizări sociale tot mai presante. Președintele poate fi un inițiator natural al unei dezbateri despre biografia națională pentru a nu rămâne doar administratorul consensului euro-atlantic care e pe cale să se erodeze. Dar pentru inițierea de către președintele României a acestei dezbateri, sunt necesare două condiții: una politică și una de participare.

În primul rând, din punct de vedere politic, liberalismul românesc trebuie să iasă din zona defensivă care se reduce la administrarea prezentului și să înceapă să joace în zona simbolică și, mai ales, aspirațională. De asemenea, din perspectiva participării, este esențial ca procesul de construcție a biografiei naționale să fie un proces democratic, în care pot participa toate categoriile de actori – cetățeni, societate civilă, elite intelectuale sau partide politice. Pentru a-și păstra legitimitatea democratică, exercițiul construirii biografiei naționale nu trebuie să fie monolitic. O participare largă și incluzivă ar transforma conceptul analitic al biografiei naționale într-un instrument strategic, în acord cu cele mai noi abordări în domeniul securității naționale în fața războiului hibrid, precum descurajarea democratică (Wigell 2021).

 În epoca războiului hibrid, securitatea națională începe cu coerența identitară, care se asigură printr-o coerență narativă consolidată. România are nevoie  de coerență narativă pentru că predictibilitatea sa instituțională în relațiile internaționale încă coexistă cu impredictibilitatea sa identitară, dar acesta este un echilibru fragil. Și mai ales pentru că, în epoca războiului hibrid, statele care nu își spun singure povestea ajung să o audă spusă de alții.

Referințe citate:

Berenskoetter, Felix. 2014. ‘Parameters of a National Biography’. European Journal of International Relations 20 (1): 262–88. https://doi.org/10.1177/1354066112445290.

Economist Intelligence Unit. 2025. Democracy Index 2024. https://services.eiu.com/campaigns/democracy-index-2024/.

Hutchison, Emma. 2016. Affective Communities in World Politics. Cambridge University Press.

Jucan, Floriana. 2021. ‘Exclusiv Q Magazine. George Simion despre AUR, SIIJ, Unire, Dumnezeu, 5G, americani, ruși, ieșirea din UE, LGBT – Q Magazine’. QMagazine, February 10. https://www.qmagazine.ro/exclusiv-q-magazine-george-simion-despre-aur-siij-unire-dumnezeu-5g-americani-rusi-iesirea-din-ue-lgbt/.

Președintele României. 2025. ‘Strategia Națională de Apărare a Țării Pentru Perioada 2025-2030’. https://www.presidency.ro/ro/media/csat/strategia-nationala-de-aparare-a-tarii-pentru-perioada-2025-2030.

President of the United States. 2025. ‘National Security Strategy of the United States of America’. White House. https://www.whitehouse.gov/wp-content/uploads/2025/12/2025-National-Security-Strategy.pdf.

Pricop, Sebastian. 2026. ‘Sondaj CURS: AUR pe primul loc, dar sub scorul din precedentele sondaje. Cât au partidele care se află acum la guvernare – HotNews.ro’. Actualitate. HotNews. https://hotnews.ro/sondaj-curs-aur-pe-primul-loc-dar-sub-scorul-din-precedentele-sondaje-cat-au-partidele-care-se-afla-acum-la-guvernare-2156818.

Roselle, Laura, Alister Miskimmon, and Ben O’Loughlin. 2014. ‘Strategic Narrative: A New Means to Understand Soft Power’. Media, War & Conflict 7 (1): 70–84. https://doi.org/10.1177/1750635213516696.

Stubb, Alexander. 2026. The Triangle of Power. Columbia Global Reports.

Wigell, Mikael. 2019. ‘Hybrid Interference as a Wedge Strategy: A Theory of External Interference in Liberal Democracy’. International Affairs 95 (2): 255–75. https://doi.org/10.1093/ia/iiz018.

Wigell, Mikael. 2021. ‘Democratic Deterrence: How to Dissuade Hybrid Interference’. The Washington Quarterly 44 (1): 49–67. https://doi.org/10.1080/0163660X.2021.1893027.