Ion Manolescu – „Trăim deja în Black Mirror.”

Utopia trumpistă trăim. Trump atacă Iranul. Aleargă emigranții în țara emigranților. Se unește cu Musk în susținerea dictatorilor. De ce ni se dă o asemenea utopie? Care-s limitele ei?

Utopia unora este distopia altora. S.F.-ul și cyberpunk-ul au coborât, din romane și filme, în stradă. William Gibson – Neuromancer (1984). Imposibil să nu observi că anul de apariție e…retro-premonitoriu: sună a George Orwell. Un Orwell mutat în post-umanitatea viitorului: societăți conduse de elite tehnologice izolaționiste și lipsite de orice scrupul etic, economic, social. Clasa de mijloc dispărută. Jos, o majoritate a populației trăind în sărăcie și manipulare digitală. O mână de oameni rezistă: hackeri, pirați cibernetici, cow-boy digitali.

Un pas (distopic) mai departe: Richard Morgan – Altered Carbon (2002). Elita tehno-digitală obține și…nemurirea. Schimbând corpurile („ambalaje” perisabile, care „expiră” ca orice marfă) după bunul-plac și mărimea contului bancar. Mutându-și conștiința și experiențele într-un cip care se reinstalează chirurgical în noul corp păstrat „la rece” și scos din criogenie pentru cine oferă mai mult.

Am ajuns aici? Nu încă. Sau am ajuns și nu ne dăm seama (teoriile conspiraționiste)? Limite nu există. Există doar competiția pentru resurse (partidele politice concurând în alegeri). Finanțările care alimentează această competiție (din orice rațiune, mai puțin ale reprezentării sociale și dezvoltării naționale). Dobândirea puterii și administrarea resurselor: în mod semi-echitabil (democrațiile) sau profund inechitabil (autocrațiile, dictaturile). Fac teoria chibritului? Probabil. Nu sunt economist, profesor de științe politice, antropolog. Sunt doar un cetățean nemulțumit. A disgruntled employee of the matrix J  

Trăim utopia political correctness. Să nu faci, să nu greșești, să nu jignești. Poate aduce fericirea?

Fericirea, bucuria, nostalgia, tristețea… Nu există. Sunt doar „constructe culturale” (teoriile tehno-culturale, dar și cele PC). Glumesc! Dar numai pe jumătate. PC? Noi, românii, ne gândim imediat la Partidul Comunist. Iarăși glumesc! Iarăși, numai pe jumătate. Să-l cităm și pe maestrul Yuki-San, din romanul Ceilalți: „Realitatea nu există. E doar un construct neurologic al minții”.

Revenind. Poate că, de la distanță, punem problema greșit. Atribuim „dreptatea”, pornind de la convingerile noastre ideologice, rupte de realitatea din teren. Juri că suntem politicieni, în loc de cetățeni! Ne pronunțăm categoric, alegem tabere la „noi”, fără să avem indicii suficiente despre ceea ce se întâmplă la „ei”.

În Statele Unite, lucrurile se văd altfel decât de pe canapeaua cafenelei din Dorobanți sau din scaunul pliant pus în fața blocurilor din Berceni. Trebuie să fii acolo, să trăiești cele două „realități”, ca să înțelegi că falia este, în acest moment, aproape imposibil de umplut. Nici cu vorbe bune (toleranță, înțelegere, umanitate), nici cu promisiuni electorale (o lume mai prosperă, o demnitate locală și națională care să-ți restaureze sentimentul mândriei și al apartenenței la o comunitate). Dreptatea ultra-conservatorului din Oklahoma este incompatibilă cu cea a democrat-progresivului din New York. Și invers. Fără (prea multe) șanse de reconciliere. De unde știm asta? Ne-au vârât „Ceilalți” în minte ideile lor? Nu. De la discuțiile cu orice prieten sau apropiat din State. Aflat în orice parte a spectrului de simpatii politice sau de parti-pris-uri sociale și culturale. Și o mai știm din cele aproape 2,3 milioane de voturi în plus primite de Donald Trump la votul popular din 2024. Matematica nu minte; e util să ținem cont de ea.

Altfel, extremismele îmi displac profund. Nu sunt (psihologic și narativ) ușă de biserică, înțeleg că lumea are frustrări (de multe ori, justificate), că trebuie să se defuleze, că nu mai suportă furtul economic, injustiția socială, nedreptatea profesională. Dar să te manifești violent (verbal sau fizic) nu intră în scara mea de valori. Și nici să profiți, psihologic și ideologic, de lipsa de educație și naivitatea unor oameni pe care chiar ai putea să-i ajuți. Cum? Prin politici sociale de integrare locală, care sa le asigure o mai mare prosperitate (citiți interviurile profesorului Cornel Ban, specialist în economie politică, de pe Contributors/ Hotnews). Prin investiții financiare în educație (lăsați povestea cu „criza”; din 1990, trăim crize după crize – o să facem o criză nervoasă…). Prin investiții în sistemul medical (o sănătate bună, asigurată în condiții salubre și demne, generează încredere în viață). Nu în ultimul rând: prin sacrificiu de sine. Dacă tu nu ești un exemplu, cum poți să-i convingi pe alții să te urmeze?

Pe scurt: nici tezismele tradiționalismului ultra-conservator de „dreapta”, nici cele ale corectitudinii politice progresive de „stânga”. Mai ales când ele sunt normate de niște politicieni care își câștigă „pâinea” din legalizarea formelor fără fond. Și aplicate de niște birocrați incompetenți (pardon, „diferiți din punct de vedere al competenței”) aflați în subordinea primilor.

Trăim utopia suveranistă-izolaționistă. O întoarcere la Ceaușescu anilor 1980. Putem noi prin noi înșine să ne creștem ceapa, mielul, porumbelul și să ni le mâncăm. Cum a fost posibilă o asemenea întoarcere în timp?

O să fac (ca Alexandru Robe, unul din protagoniștii din Ceilalți), pe psihologul și neurologul cognitivist… Care intră cu fMRI-ul în creierul „pacientului” România. Și, de acolo, în mintea nostalgicilor „Epocii de AUR” (pardon, de Aur). Ne amintim ceapa din grădină și vaca (Bălțată Românească, nu Holstein) pe care o mulgea de două ori pe zi, fără niciun efort, bunica-Wonder Woman de la țară? Dar când intra activistul local de Partid/ milițianul/ securistul în gospodărie și te întreba de ce nu ai dat-o la I.A.S.? Cum se zice azi: ups!, gen, bro, ne-a „scăpat” momentul…

Ne bucurăm că femeile creșteau atunci doi, trei, chiar patru copii? Că nevestele erau neveste, „cuminți” și „devreme acasă” (nu ca astăzi, când „și-o iau în cap” cu job-uri și afaceri personale de dimineața până seara)? Dar când încercau să avorteze (din decembrie 1966, demers ilegal conform legislației socialiste), folosind, în absența unui medic, andrelele cu care „bunicuța” ne croșeta puloverele de lână pentru a trece mai ușor iarna (iarăși am uitat: în anii ’80, „agentul termic” era raționalizat)? „Gen”, și aici avem o mică amnezie… Remediabilă: cu condiția să aruncăm un ochi (măcar) pe documentarul lui Florin Iepan – Născuți la comandă. Decrețeii (2005). Citez: „11.000 de femei au murit din cauza septicemiei. Și numărul e luat din statisticile oficiale.” Născut în 1968, îmi permit, pentru o clipă, să înlocuiesc înțelegerea cu indignarea și tonul echilibrat cu cel vehement: NU putem „uita” chiar totul!

Creierul are felul lui de a păcăli mintea. Te șantajează dopaminergic. Și, pentru a-ți oferi plăcere (cine ar vrea să trăiască neplăcut?), alege el, pentru tine, ceea ce e profitabil „ansamblului”, pentru a-i asigura supraviețuirea în condiții „optime”. Chiar dacă acest lucru înseamnă să „uiți” niște lucruri. Cum? Prin distorsiune cognitivă (via înfrumusețare/ sublimare sau omisiune), mutarea în trash a amintirilor neconvenabile, chiar falsificarea factologică (informațională) a trecutului. Din română, în psiho-neurologică: hipocampul e „curățat” de files-urile cu conținut neplăcut (îți dă empty trash), cortexul prefrontal primește shut down la activitatea de raționalizare și de conștientizare a dificultăților trăite și a traumelor experimentate. Îl putem condamna că ne vrea „binele”?

Trăim utopia tehnologică. AI ne face treburile de rutină și putem astfel să fim creativi. Chiar așa?

Nu. Nu chiar așa. Să lăsăm, pentru o clipă, „politicii” (cum le zic personajele din romanele lui Florin Chirculescu) și birocrații pe care îi au în subordine. Și să trecem la logica bunului-simț. Ca să te pronunți în materie de AI, trebuie (nu e recomandabil, chiar trebuie) două lucruri. Unu: să ai competențe în domeniu. Mă întreb: ce competențe în materie de computer science, AI, AR, VR etc. au cei care ne conduc? Măcar teoretic, dacă nu și practic. Aud deja obiecția: dar TU (Brutus)? TU ce experiență ai?  Răspuns: eu, tu, noi, nu conducem. Deci nu noi suntem obligați să avem și să ne exercităm competențele în domeniu. Doi: să faci o dezbatere amplă, onestă (dezbatere onestă = oximoron, în limbajul politicienilor), de durată, cu toate părțile implicate. Și, aici, ne întoarcem la „politici”. Dezbatere din care aceștia să extragă învățătura pe care nu o au și să aplice soluțiile la care nu s-au gândit. Vorba Paraziților, din manifestul lor social și politic, De ziua ta: „Mai ai vreo 7 ani să începi/ Să înveți să scrii” (softuri de generative AI).

O clipă! Iar dăm lecții „din fotoliu”? Facem morală în mod ipocrit și pretențios? Nu. Recurgem, o dată în plus, la argumentul logicii generale. Empiric, statistic, cum vreți. Întrebați orice matematician, orice filolog, orice fizician, orice istoric, orice economist, orice sociolog, orice profesor din orice „unitate de învățământ” (termenii militari s-au păstrat cu brio, din comunism, în limbajul de lemn actual), ce înseamnă ChatGPT pentru el sau pentru ea. Eu tocmai am făcut-o în ultima săptămână: cu un bărbat matematician, o femeie fizician nuclear, un bărbat istoric și niște femei decani de facultăți de Litere. Toți profesând în țară. Niciunul dispus să plece; dimpotrivă, dorind să ajute aici. Ce mi-au spus? Cuvinte ca: ajutor parțial, OK la organizare, sistematizare utilă. Dar și altele, ca: delirează, nul la creativitate, sfârșește prin a da soluții greșite.

Poate vrem să ascultăm și vocea elevilor și a studenților? O auzim în cafenele din jurul școlilor, liceelor și facultăților. Iat-o: „N-are cum să se prindă!”; „N-are ce să-ți facă legal!”; „Cum demonstrează (profu’ sau profa’) că ai folosit softul?” Surpriză: elevii și studenții chiar au dreptate!

Atâta vreme cât AI nu are statut juridic, pentru a putea fi cuprinsă legal (cum se întâmplă cu rețelele sociale, definite, cel puțin în România, ca spațiu public), nicio normă internă nu poate produce efecte administrative (cum ar fi avertismentul în Consiliul Profesoral, urmat, la a doua abatere, de exmatricularea pentru fraudă în formă continuă). Dimpotrivă: în absența unei încadrări juridice, riști tu, cadrul didactic, să fii dat în judecată de către părinți sau elevi/ studenți… Legat de mâini, profesorul lasă capul în jos: resemnat, umilit, doborât de (încă) o prevedere birocratică PC. Mai copiem ceva de undeva (poate iarăși din administrarea educațională privată și antreprenorială – subliniez cuvintele – din State)? Mai dăm un drept (excesiv) elevilor și studenților și așa buimăciți de permisivitatea „sistemului”: dreptul de a copia/ a prelua informație și a o folosi în nume propriu fără consecințe?

Să o spunem răspicat: cel puțin în domeniul filologiei (eu „predau” – în traducere: discutăm, dezbatem, polemizăm – literatură română la Universitatea din București), studentul folosește ChatGPT în proporție de 99% pentru a frauda examinarea. În cazul referatelor, softul nu are nici măcar statutul de co-autor. E chiar autorul lucrării pe care unii studenți (nu toți; de fapt, o minoritate) o printează și pe care își trec apoi numele, ca și cum le-ar aparține. Rezultatul? O deprofesionalizare totală a ambelor părți (și un rânjet sardonic al ChatGPT: gotcha! v-am făcut-o!).

Și acum să ne întrebăm fără menajamente: ce ne dorim pentru copiii noștri? Să devină victimele aplicării unor lozinci tehno-didactice „avizate”, de fapt goale de conținut: „Trebuie să ne adaptăm la noile tehnologii!”; „Așa face toată lumea!”; „Ne opunem progresului?” Sau să capete o disponibilitate mai mare la efort/ disconfort intelectual, să își dezvolte abilitățile cognitive și să-și exercite, neinfluențați de AI, originalitatea și creativitatea? Vrem să-i ajutăm să devină adulți care gândesc cu mintea lor și performează liber și autonom? Sau roboții unui sistem interesat să-i plafoneze la un nivel de ignoranță și incultură util condiționării economice și manipulării politice?

Evident, sunt și excepții cu AI: chiar în clipa în care vorbim/ citim, am în față lucrarea de licență a unei studente eminente, care a utilizat ChatGPT pentru a „rescrie” secțiuni din romanul lui Călinescu, Enigma Otiliei. Dar demersul a fost enunțat de la bun început, iar softul nu a fost folosit decât ca instrument de lucru pentru…1% din lucrare. Și citat în Argument și Bibliografie, la fel ca orice sursă tipărită sau web. Restul: muncă individuală originală, expertiză critică personală, exprimare și redactare academică „reale” (nu virtuale, de metronom impersonal). O plăcere și o bucurie să coordonez astfel de lucrări! Și nu sunt puține; invers decât ne spun „politicii”, onestitatea și demnitatea încă există la nivel studențesc și profesoral.

Mic detaliu. Oricâte filtre ai introduce, oricâte input-uri i-ai da, programul nu poate păcăli un profesor cu experiență. Cum spunea un prieten IT-ist: are un TA-TA-TA (adică un ritm monoton, dublat de o manieră expozitivă de a comunica) pe care noi nu îl avem niciodată în viața reală – nici verbal, nici scriptic.

Concluzia: NO ChatGPT în școli, licee și facultăți! Altfel decât în situația, cu caracter excepțional și ușor dereglat (pardon, de reglat) administrativ, menționată mai sus: consultanță parțială, folosire parțială și, mai ales, citare. Pentru sursele, absolut necesare, de dobândire/ verificare (NU de generare) a informației, există web-ul. Și e absolut suficient. Din păcate, nu pentru toată lumea. Birocrații tehno-digitali văd altfel lucrurile. Și atunci mă întreb: cine și cum (alții și altfel decât noi, profesorii) ne va asigura cadrul normativ necesar, protejându-ne elevii și studenții de iresponsabilitatea „sistemului”? Soluția se află în mâinile noastre: acum și aici. Nu: Teachers, leave the kids alone! Ci: Bureaucrats, leave the teachers (and kids) alone!

De unde vine starea asta utopică? Ce consecință poate avea căderea în utopie?

Omul își dorește mereu altceva. Prea mult bine consumerist îl plictisește și îl transformă în „anti-capitalist”; prea mult rău comunist îl mobilizează și îl face să fie „pro-capitalist”. Culmea: și într-un caz, și în celălalt, are dreptate! Sau n-are?

Să răspundem, citând din clasici (ficționali): „Între utopie și distopie nu e decât o diferență de câteva litere.” Al cinci sutelea principiu al lui Yuki-San. Se cam repetă japonezul (la fel ca mine)… Dar are dreptate. Nici nu ne dăm seama când am alunecat din lumea noastră „concretă” în cea virtuală a „Celorlalți”. Prinși în circuitele cerebrale ale plăcerii (calea mezolimbică ne oferă recompense constante, dar neconștientizate, generând fericire – dixit Dean Burnett, David Eagleman, Manfred Spitzer & mulți alți neuro-cercetători cognitiviști), pierdem priza la „realitate”. Nu mai observăm cum epocile, sistemele politice și economice, hardul cerebral și softurile mentale s-au schimbat, alterate subtil „peste noapte”. Cine a văzut episoade ca Nosedive sau Playtest și a trăit experiența alegerilor din 2024-25 (fake TikToks, bot attacks, rabbit holes etc.) știe că acest lucru s-a întâmplat. E un pic cam târziu să ne mințim sau să ne refugiem în auto-amăgire. Trăim deja în Black Mirror.