Cum ar fi arătat România Socialistă România dacă visul de represiune al lui Nicolae Ceauşescu ar fi fost îndeplinit? Imaginile de acum din Iran sunt întruchiparea, după jumătate de veac, a aceleaşi ambiţii demonice de a lichida, prin teroare, elanul de libertate şi de demnitate al unei naţiuni. Cadavrele de pe străzi şi din spitale sunt semnul războiului pe care îl poartă teocraţia criminală de la Teheran cu naţiunea pe care o subjugă.
Căci, de această dată, formulele elegante şi eufemismele nu mai pot ascunde realitatea documentabilă a ororii. În pofida izolăriii ermetice a Iranului, ceva din strigătul de disperare al celor executaţi cu sânge rece ajunge până la noi. Crimele din Iran nu mai pot fi socotite, ca în trecut, un accident de parcurs: ele sunt imaginea barbariei pe care se întemeiază totalitarismul islamist.
Republica Islamică Iran, cea care a declarat război împotriva naţiunii înseşi, nu este o dictatură oarecare, organizată in jurul unei vulgare vocaţii a puterii şi a jafului. Ea este o ideocraţie, iar la temelia ei se află un proiect despre om, lume şi societatea internaţională. Ideologia islamistă pe care o are în centrul ei nu poate admite nici o formă de compromis cu cei ce i se opun. Asemeni comunismului sau nazismului, islamismul din Iran nu se poate modera sau reforma. El poate fi doar înlăturat.
Victimele de acum din Iran sunt executate şi torturate pentru că ele au înţeles că demnitatea destinelor lor nu se poate împăca cu rigoarea de colonie penitenciară a teocraţiei. Victimele de acum, denunţate de asasinii lor de agenţi în slujba unor puteri străine, sunt lichidate de un sistem de opresiune consolidat peste decenii: totalitarismul este o arhitectură a fricii, iar morţii de pe străzile din Iran sunt manifestarea terifiantă a acestei frici.
De la protectorii săi chinezi, Iranul a deprins lecţia mobilizării tehnologiei în scopurile sale criminale: izolarea digitală de acum este visul noilor totalitarisme. Cortina care se lasă acum este menită să fie pământul aruncat peste trupurile celor ucişi. Oroarea are nevoie de liniştea de mormânt a tăcerii electronice spre a se putea desăvărşi.
Dincolo de graniţele acestui stat în război cu propriul său popor se află o comunitate internaţională care, dincolo de apeluri la abandonarea violenţei, nu pare hotărâtă să treacă linia simbolică a acţiunii. Statele Unite sunt confruntate cu o dilemă strategică care nu poate fi ignorată. Implicarea militară directă poate fi invocată de regim spre a escalada conflictul, în vreme ce inacţiunea nu face decât să întărească elanul criminal al regimului islamist.
Slăbită de campania purtată de Israel şi de atacurile americane împotriva infrastructurii sale nucleare, tirania teocratică deţine resursele şi voinţa de a se menţine, încă, la putere. Pedagogia criminală de acum este chemată să restabilească frica, ca temei al supunerii.
Războiul purtat împotriva naţiunii iraniene este punctul culminant al istoriei unui regim al crimei şi al opresiunii. Ceea ce tirania ridicată la 1979 poate dărui celor peste care stăpâneşte este doar moarte şi sclavie. Ordinea care domneşte în Iran este ordinea sângelui şi a terorii eliberate de orice inhibiţie morală.
Supravieţuirea islamismului inseamnă triumful acestei voinţe de exterminare colectivă. Parte din “axa răului” , solidară cu China comunistă şi cu Rusia, Republica Islamică Iran a ales să meargă, până la capăt, pe acest drum al violenţei de stat şi nimic nu pare capabil să o oprească. Barbaria învinge demnitatea unei naţiuni. iar cătuşele totalitare sunt intacte la Teheran.
Regimul din Iran dispare daca sunt bombardate moscheile vinerea ! Capul religiei urii=molahii si instrumentele=”credinciosii” trebuie sa dispara. Islamul nu e religia pacii, e religia supunerii fata de un dumnezeu care e clar ca nu e Dumnezeul adevarat Exista un cerc de foc in jurul islamului in aceasta lume.
O observatie! Comunismul si islamismul au fost infratite inca din perioada anilor 50. Tarile comuniste au fost o sursa de finantare pentru regimurile islamiste, pentru terorismul islamist si au oferit sprijin substantial terorismului islamist nu numai din punct de vedere financiar.
Romania lui Ceausescu a fost printre campioni in ceea ce priveste sustinerea regimurilor terorist-islamiste si o buna parte dintre securistii care „lucrau” la bunele relatii cu lumea terorismului islamic sunt inca activi in media si dau lectii de democratie. Ei sunt astazi o parte dintre cei care propaga manipulare la greu impotriva lumii libere. Asa zisele forte suveraniste, partide de dreapta extremiste chipurile, nu sunt nimic altceva decat grupari criminale provenite din clici de origine securisto-comunista si sunt nasite, sustinute, finantate( si in mare parte infiintate) de catre cea mai mare grupare criminala de sorginte comunista din Romania numita astazi PSD.
„Părinții au mâncat aguridă și copiilor li s-au străpezit dinții.” Ceea ce e șocant la Iran este că o altă generație l-a adus la putere perfect democratic pe ayatolah cu tot ideologia lui mântuitoare. În ’79 Iranul devenea „suveran” și era plin de suveraniști și suveranism. Nu uitați, ca să nu repetați! Nu fiți proști! Numai proștii uită de ieri pe azi și de azi pe mâine.
Articolul pune problema într-un mod moral corect, dar politic incomplet. Faptul că un regim îşi execută cetăţenii pentru că protestează e de necontestat ca barbarie. Nu ai nevoie de teorii elaborate ca să vezi că Iranul de azi merge pe o linie represivă dură, cu instrumente moderne de control, inclusiv tăierea accesului digital. În acest sens comparaţia cu totalitarismele secolului XX are sens ca avertisment.
Problema apare când articolul devine absolutist. A pune Iranul pe acelaşi raft cu nazismul şi comunismul este spectaculos, dar istoric abuziv. Totalitarismul nu e doar ideologie şi violenţă; e şi industrializare coercitivă, control social total, disciplining societal, sistem de lagăre şi monopol al sensului. Iranul nu are nici statul total, nici industrializarea totală, nici monopolul tehnologic occidental, nici gradul de atomizare socială pe care îl avea URSS la 1937 sau Germania la 1938. Ce are Iranul este o teocraţie autoritară cu nucleu ideologic şi cu o structură militar-economică (IRGC) care operează ca elite extractive. Nu e puţin, dar e altă categorie.
A doua problemă majoră: comparaţia cu România Socialistă şi Ceauşescu. Articolul speculează că “dacă visul represiv al lui Ceauşescu s-ar fi împlinit”, România ar fi arătat ca Iranul. E o speculaţie literară, nu o analiză istorică. România lui Ceauşescu nu mai era un stat revoluţionar în anii ’80, era un stat obosit, ritualizat, birocratic, incapabil să mobilizeze. Poporul nu mai credea în nimic, doar se conforma. Iranul are în schimb o componentă mobilizatoare (religie, martiraj, geopolitică, mândrie naţională, anti-occidentalism) care generează o energie pe care comunismul târziu nu a mai avut-o. Dacă faci analogii, trebuie să fii riguros. Articolul nu e.
A treia chestiune: articolul nu discută deloc dinamica internă iraniană. E mai uşor să vezi Iranul ca un monolit criminal decât ca un sistem fracturat în care există elite rivale, clase mijlocii educate, diaspora activă, reţele informaţionale clandestine, confruntări între clerici şi IRGC, şi chiar un public care oscilează între revoltă şi fatig obosit. Or, regimurile nu cad doar din cauza moralităţii, ci când se aliniază forţele sociale, instituţionale şi geopolitice care fac menţinerea puterii imposibilă.
În schimb, articolul atinge un punct important şi prea puţin discutat: noul autoritarism tehnologic. În asta Iranul şi China sunt pionieri. În secolul XX totalitarismele controlau hârtia şi partidul; în secolul XXI controlează internetul, serverele, comunicaţiile şi spaţiul informaţional. Editorialul are dreptate: blackout digitalul nu e un accident, e noul Gulag. Acolo e partea puternică articolului.
Partea slabă este că articolul transformă Occidentul într-o figură morală vinovată prin inacţiune, dar nu discută constrângerile strategice. Ce faci concret? Intri militar? Asta unifică regimul iranian în jurul anti-imperialismului. Nu intri? Îl laşi să-şi ucidă cetăţenii. E o dilemă strategică reală, nu o alegere morală simplă. Tiraniile cad de obicei când elitele le abandonează, nu când Occidentul proclamă indignare.
Articolul e bun ca pamflet, excelent ca morală, slab ca istorie, incomplet ca politică şi insuficient ca analiză comparată. Are curaj, dar nu are fineţe. Spune adevăruri, dar taie colţurile. Pe mine mă convinge să condamn, dar nu mă convinge că înţelege.
Mutumim Mihai pentru luciditate, profunzime si atentie la detalii. Lucrurile nu sunt simple, insa ‘dilema’ legata de interventie pare lenesa. Multi iranieni nu mai inghit de mult narativul imperialismului, o scuza convenabila a regimului pentru a reprima barbar seria de revolte a ultimilor ani. Abtinerea de la o interventie militara ‘chirurgicala’ (care ar fi urmata de o tranzitie corecta catre o forma de guvernare dorita de majoritate) nu diminueaza cu nimic discursul ‘anti-imperalist’ al regimului. Deci: ori la bal ori la spital (cu mai multe asteptari de la Trump decat de la UE, care e prea virtuoasa si intelectuala ca sa intervina in vreun fel).
bune distincții; faptul că domnul Stanomir nu le face, nu înseamnă că nu le acoperă;
articolul lui e foarte bun; ce conține și ce nu conține sunt instrumentele și indiciile intenției,
ideii tintă sub care a inițiat articolul;
asta, cred, că e primul lucru de urmărit,
apoi, desigur, compatibilitatea cu proprile perspective, modele, reprezentări, întelegeri, operatori de gândire.
( în problema analogiilor,
dacă faci analogii, le faci sub o intenție interpretativă;
valorile de adevăr ale termenilor sunt valori de raport, în vederea realizării unei idei;
– George Banu, în nocturne, pune valoarea crespusculului, într-un raport subordonat nopții,
pentru că pune în temă Noaptea, dând putere temei prin această inversiune;
e un adevăr circumstanțial, care nu schimbă valorile de adevăr absolut – de rigoare – ale celor două.
Nu e o slabiciune de rigoare.
Flexiunile unui verb nu sunt abateri de la rigoare –
Cu excepția acestei mici …
interventia dumneavostră, atât de structurată,
a fost energizantă, ca o porție de vitamine, pentru minte.
( mă gândesc cum ar fi să vedem în pauzele de publicitate spoturi cu tonuri de bun simț, propunându-ne să citim răspunsurile inteligente la articole inteligente )
Păcat. Iranul/Persia a fost una din marile civilizații din Istorie, alături de celelalte din Orientul Mijlociu ca civilizația/cultura sumeriană/mesopotamiană/akkadiană/ babiloniană/ asiro-babiloniană dar și iudaică, egipteană, arabă. Practic, lumea modernă a evoluat pe baza Culturii și Civilizației create în Orientul Mijlociu.
Azi, Iranul a involuat din cauza fanatismelor religioase plonjând într-o stare de Ev Mediu. Sper ca acest popor care a dat atât de mult Lumii să-și găsească singur o cale demnă de Mileniul III.
Nu trebuie intervenit în Iran. Acest popor trebuie lăsat să-și găsească singur calea. Fiindcă nimeni nu poate avea dreptul să dea lecții acestui popor extraordinar.
Persia cu Persepolis e una, Iranul cu Ctesifon alta.
Iar Iranul de azi e condus de elita teocratica siita. Fanatism pur.
Tocmai pentru că e un popor extraordinar, are nevoie de ajutor.
2 000 de morți până acum.
Persia are o istorie multimilenară de represiune împotriva propriului popor. Din vechime, nu doar de la islam încoace imperiul sa bazat pe spionarea fără milă a cetățenilor printr-o rețea bine organizată si bine plătită de informatori – ochii si urechile împăratului.
Model preluat de toate autocrațiile care s-au perindat in diverse state.
Nici sahinsahul nu a fost inocent. Serviciul s-au de informații era de o cruzime pe care KGB si alții ca ei nu le-au atins. Astfel încât revoluția a fost urmare firească. Și au avut unii grijă sa fie islamică, nu democratică. Acum fiul sahului poate să se jure cu mana pe Coran că este partizanul monarhiei constituționale… cine garantează ca nu revine la dictatură asemeni tatălui?
Un articol foarte bun, dar care ar trebui sa aibe titlu schimbat. Ati zis bine, teocratia de la putere a declansat razboiul impotriva propriului popor, nu „statul”.
Revenind la subiect, ar trebui ca cei din afara sa nu instige la rascoala, atita timp cat nu sunt hotariti sa intervina manu militari impotriva dictatorilor singerosi. (Vezi si Ungaria 1956.)
In situatia data, ori poporul se inarmeaza(este inarmat) si incepe razboiul civil, ori se opreste. Nu e cale de mijloc.
Ori, ori……..
Nu se poate compara cu Ceausescu. Iran e extrem de islamica, precis o mare parte din popor e formata din islamici fanatici, deci poporul nu e chiar atit de unitar cum erau romanii in 89. In Ro nici chiar comunistii cu acte nu erau comunisti. Dar ziaristilor le plac comparatiile si epitetele, fie ca sunt, fie ca nu sunt potrivite.
Domnul Stanomir nu este jurnalist dar din partea dvs nu este nici o mirare ca vreti să aduceți in derizoriu orice opinie a cuiva mult mai pregătit.
1.Puțin probabil ca elitele nord-coreene să abandoneze.
2.Nu intrat cu infanteria .Lovituri punctuale ca în Libia.
Corect.Fiul Șahului ar trebui să tacă.
Probabil ca este un fel de karma a popoarelor. Persanii au ucis si asuprit alte popoare o perioada lunga de timp. Nu spun ca se justifica o astfel de violenta insa cine are ochi de vazut sa vada si cine are urechi de auzit sa auda. Asta este rezultatul, nationalismului, suveranismului, totalitarismului. Toate deriva mai devreme sau mai tarziu in autocratie, dictatura, asuprire. Democratia cu toate viciile ei este infinit mai buna ca forma de oranduire sociala. Iranul a fost lasat in pace foarte multa vreme pentru interesele meschine ale multora mai ales SUA. Acum nu ne putem plange ca a ajuns ce a ajuns.
Orice sistem statal, de cand e lumea asta si a aparut primul trib, are dreptul de a mentine ordinea pe care a legiferat-o.
Asa ca ,,infierarea” represiunii este doar la nivel empatic, uman nu este o abordare istorica care sa fie condamnabila,
Politistii bat protestatarii peste tot, mai si ii impusca unori nu doar cu gloante de cauciuc.
Asa ca hai sa nu fim impcriti, Iran, RSR, UK, Israel, SUA, etc. – toti cauta sa mentina ordinea existenta, diferenta este data doar de gradul de rezilienta al protestatarilor la represiune dat de disperarea care-i mana.
„Orice sistem statal, de cand e lumea asta si a aparut primul trib, are dreptul de a mentine ordinea pe care a legiferat-o.”
Așa a crezut și Ceaușescu, până când a sfârșit la zidul de la Târgoviște.
Dacă menții ordinea prin masacre, vei fi în cele din urmă masacrat, împreună cu toți tovarășii tăi, pentru că altfel nu poți fi înlăturat de la putere.
Ceea ce au inventat Statele Unite în urmă cu 250 de ani a fost tocmai alternanța pașnică la putere, însă pe plaiurile mioritice mai sunt încă epigoni de-ai lui Ceaușescu, din câte se vede.