După mai bine de 20 de ani de discuții, scandaluri, atacuri și pronunțări, iată că există o oarecare speranță în dosarul iranian. Nu voi încerca să anticipez ceea ce se va întâmpla în congresul american, sau cum va fi apreciat acordul în politica domestică iraniană, ci mai degrabă voi încerca să ordonez câteva procese desfașurate simultan cu #IranTalks, mai ales în al doilea mandat Obama.
Înapoi în 2013-2014, John Kerry era considerat a fi un bun contracandidat pentru Hillary Clinton, în tabăra democrată. În timp ce Clinton ezita să confirme public candidatura, Kerry avea în admninistrare două mari dosare, Iranul și pacea israelo-palestiniană. Blocarea celui din urmă și criza răpirilor, urmate de conflictul armat din Gaza, din vara lui 2014, au făcut ca orice proces de intensificare a dialogului dintre Abu Mazen și Netanyahu sa fie imposibil de continuat. Chiar dacă pentru regiune, blocarea tratativelor a fost mai degrabă regula și nu excepția, pentru secretarul de stat Kerry a reprezentat un prim proiect de anvergură globală eșuat. S-a discutat mult ulterior despre cât de bine înțeleg republicanii realitățile Orientului Mijlociu și, mai apoi, din rândul democraților, cât de bine poziționată este Hillary Clinton, chiar ea admnițând într-un interviu, că Bibi Netanyahu îi este atât de apropiat încât își permite să țipe la el. Presa a tabloidizat extrem de mult relația dintre liderul israelian și Hillary Rodham Clinton, pentru că expedierea lui John Kerry a fost o situație de win-win pentru cei doi, pare-se, la acel moment.
La mai bine de un an și jumătate distanță de blocarea dialogului israelo-palestinian, înfrângerea lui Kerry pare dintr-o dată mai puțin evidentă. Nu vom afla niciodată dacă aceste dosare duse în paralel s-ar fi influențat reciproc și care ar fi fost poziția lui Netanyahu în negocierea cu Iranul și, implicit, puterea de influențare a procesului, dacă ar fi fost încă deschis dosarului palestinian.
În ceea ce privește politica domestică a Statelor Unite, dosarul iranian, ajuns în Congres, va influența, fără doar și poate, campania electorală prezidențială, Netanyahu amenințând deja că majoritatea republicanilor și un număr limitat de democrați vor vota împotriva unui acord cu Iranul. Chiar și așa, Clinton, aflată pe un val de popularitate, s-ar putea să fie cea mai afectată de dosarul iranian, trebuind să aleagă între a minimaliza pierderile, printr-o poziție cât mai moderată, sau a miza pe susținerea unui grup de presiune, optând pentru o poziție pro-activă într-o direcție.
Cap peste pupază, negociatorul șef al Statelor Unite, Wendy Ruth Sherman, o fostă lucrătoare socială ajunsă ulterior diplomat, și-a îmbunătățit extrem de mult profilul public, în calitate de subsecretar de stat pentru afaceri politice, efectiv numărul 4 în cadrul Departamentului de Stat. Oricât de neplăcut i-ar fi acordul lui Netanyahu, faptul că Sherman provide dintr-o familie infleuntă de evrei din New York, va produce cu siguranță fisuri în comunitatea evreiască de peste ocean.
Dar dispariția “bombei” din peisajul politic israelian va produce poate la fel de multe schimbări, după cum sugera un editorial Haaretz, chiar din dimineața anunțării acordului. Cu un Iran care n-ar mai fi cea mai mare amenințare din zonă, Likud ar putea rămâne fără laitmotivul activismului ultra-conservator în domeniile securității și politicii regionale de apărare.
E adevărat că dacă există ceva îngrijorare la Tel-Aviv și Ierusalim, în state precum Arabia Saudită, Qatar, Egipt, Turcia, Liban și Iordania, situația poate fi chiar mai delicată.
În primul rând, din punct de vedere economic, un Iran competitiv și bogat în resurse poate eclipsa toată economia regiunii, chiar și marele miracol turcesc. Dacă mai punem la socoteală îi tentativa saudiților de a îngrădi Iranul prin cooptarea Pakistanului în diverse proiecte, o viitoare prietenie persano-indiană aproape că este parafată din oficiu.
Cea mai mare surpriză strategică care se poate produce va fi ca statele sunite să-și găsească un lider chiar în Netanyahu. Deja astăzi, binecunoscuta antenă media a Qatarului a început să preia declarațiile anti-Iran ale liderului israelian, de altfel, prezentat până nu demult ca un dușman de moarte al lumii arabe. Iată că lucrurile se mai schimbă de la o zi la alta.
În altă ordine de idei, nici în Iran competiția politică internă nu este mai ușoară, numeroase cercuri conservatoare fiind împotriva formei acestui acord. Pe de altă parte, Rouhani se laudă, conform ultimului raport al Băncii Centrale Iraniene, că a redus inflația de la 40% la 15,6%, deși alte semne ale revitalizării economice n-au existat. În plus, mulți experți susțin că ridicarea sancțiunilor internționale va face ca economia să crească cu o rată anuală între 3% și 7%, deși partea israeliană susține că avântul economic al Iranului va fi într-atât de rapid încât va fi imposibil ca un potențial program de înarmare să mai poata fi ținut în frâu.
Totuși, în situația de astăzi, poziția Arabiei Saudite va dicta foarte mult balanța de putere din Orientul Mijlociu. După cum declară Mansour al-Marzouki, un cercetător saudit, pentru Al Jazeera, până la Primavara arabă au existat două structuri regionale în opoziție: Saudiții vs. Iran, la care s-a adăugat o structură nouă: Turcia-Qatar-Frația Musulmană. În mod clar Iranul și-a consolidat pozițiile în Liban, Irak și Yemen, iar Arabia Saudită a pierdut din reputație, asta până la formarea actualei coaliții care luptă împotriva rebelilor Houthi din Yemen. Al-Marzouki susține că saudiții au un singur scop, de a aduce toate luptele periferice în arena instituțională și statală, în timp ce Iranul a mizat mult pe cadrul actor statal vs. actor non-statal. În mod clar, toate monarhiile, din Iordania până în Golf, își doresc să dea o lecție actorilor non-statali, identificați de altfel ca anti-monarhie.
Cu toate astea, cele mai multe zvonuri din arena internațională spun că Arabia Saudită va căuta să-și dezvolte propriul arsenal nuclear, în condițiile în care Statele Unite s-ar părea mai puțin interesate de a furniza securitate în Orientul Mijlociu, în paralel cu o consolidare a pozitiei Iranului.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
O reactie clara:
„Statele Unite menţin opţiunea militară pentru a împiedica Iranul să dezvolte bomba atomică, în pofida acordului privind programul nuclear iranian încheiat săptămâna trecută, a declarat secretarul american al Apărării, Ashton Carter.”