Iranul: teocraţia şi şantajul nuclear

Tensiunea dramatică de azi este, în cele din urmă, efectul deceniilor de ezitare din politica externă americană. Asemeni Federaţiei Ruse, Iranul a fost încurajat, prin inacţiune şi concesii, să meargă mai departe pe un drum al agresiunii. Barack Obama şi Joe Biden sunt responsabili pentru eşecul acestei strategii: acordurile încheiate şi aplicate au oferit Iranului ocazia de a se întări şi de se înarma.

Iranul nu este un regim oarecare, ci un stat totalitar revoluţionar, a cărui raţiune de a fi, încă de la fondare, a fost expansiunea imperială şi militantismul islamist. Iranul este parte din coaliţia ce vizează eliminarea hegemoniei americane, iar solidaritatea cu Rusia şi cu China este motivată de nucleu comun revizionist al politicii lor externe.

Iată de ce negocierea cu acest regim este doar o manieră de a amâna inevitabilul. Eşecul tratativelor este provocat, în cele din urmă, de însăşi natura regimului de la Teheran. Întemeiat ideologic şi menţinut prin teroare, el nu se poate modera sau normaliza, de vreme ce aceasta ar însemna sfârşitul mandatului ce îi conferă legitimitate.

Şantaj şi mesianism

Noile scenarii ce includ un memorandum de înţelegere sunt inseparabile de eliberarea strâmtorii Hormuz. Pentru Iran, închiderea acestei artere vitale este instrumentul cu care exercită un şantaj la adresa tuturor naţiunilor civilizate. Iranul de acum repetă scenariul imaginat în anii de război cu Irakul. Blocada americană este un răspuns spectaculos, dar unul care nu conduce la redeschiderea comerţului internaţional.

Iranul de astăzi este slăbit şi afectat de campania după de Statele Unite şi de Israel. Propaganda nu poate ascunde realitatea dramatică a unei involuţii economice fără precedent. Regimul care şi-a asasinat proprii cetăţeni este incapabil să administreze inflaţia şi criza de combustibil. Stabilitatea pe care o menţine prin teroare este eficientă pe termen scurt, dar viitorul este unul mai degrabă sumbru pentru teocraţia iraniană.

Dar , indiferent de starea în care se află, Iranul nu poate renunţa la elementele care îl definesc, ca politică şi ca identitate colectivă. Represiunea este inseparabilă de eşafodajul ideologic. Cruzimea pe care o dezvăluie crimele din ianuarie traduce fidelitatea faţă de unicul obiectiv care mai contează, continuitatea totalitarismulului islamic.

În orice formă ar supravieţui ,regimul de la Teheran nu poate abandona nucleul nuclear- imperialist al abordării sale. Ca şi statele totalitare ale veacului trecut, Iranul este o ideocraţie: fanatismul sângeros al conducătorilor săi se nutreşte din credinţa inflexibilă în justeţea cauzei lor. Maniheismul pe care îl practică nu lasă loc flexibilităţii.

Un Iran nuclear ar fi încunarea parcursului care debutează la 1979. Un Iran nuclear ar fi, în fine, capabil să exercite, în impunitate, şantajul regional şi global. Un Iran nuclear ar fi, o dată cu acest pas, un bastion inexpugnabil, imposibil de atacat. Un Iran nuclear ar reproduce, în Orient, scenariul apocaliptic al Coreii de Nord.

În cele din urmă,doar înlăturarea definitivă a acestui regim poate elimina riscul înarmării nucleare: continuitatea islamismului totalitar înseamnă continuitatea programului nuclear şi balistic. Şantajul va fi pârghia de care se serveşte teocraţia, spre a supravieţui.

Iranul este pregătit să aştepte, de vreme ce aparatul de represiune este, incă, unul capabil să elimine riscul de revoltă populară. Acest regim este, deja, mai longeviv decât democraţiile populare din Europa captivă. Capacitatea sa de adaptare şi puterea sa de supravieţuire nu pot fi subestimate. Prin anvergură şi ambiţii, Iranul este o ameninţare ce evocă, global, sfidarea sovietică de după 1945. A accepta realitatea acestei provocări este o datorie de luciditate.

Iranul a traversat decenii de administraţii americane, fără a renunţa la scopurile mesianice şi criminale ale politicii sale. Negocierea hrănită de iluzii nu poate decât să consolideze şi să revigoreze un stat care se dedică doar exportului de şantaj şi teroare. Subjugat, poporul iranian este condamnat să trăiască în vasta colonie penitenciară islamistă.

Cei care cred că se poate ajunge la un compromis rezonabil cu Iranul pregătesc viitorul la capătul căruia se află dobândirea armei nucleare. Iar în acest viitor niciuna dintre naţiunile noastre nu m va mai fi la adăpost. Continuitatea islamistă este prima pagină din lunga cronică a unei alte, viitoare, înfruntări. Delicată şi dramatică, lupta cu Iranul trebuie purtată acum, spre a croi un alt drum al istoriei.

Iran as Vietnam, Ukraine as Korea
Similar Wars End in Similar Ways
Gideon Rose
May 20, 2026
U.S. flight operations during the Iran war at an undisclosed location, March 2026
U.S. flight operations during the Iran war at an undisclosed location, March 2026 U.S. Navy / Reuters
GIDEON ROSE is an Adjunct Senior Fellow at the Council on Foreign Relations and the author of How Wars End.

More by Gideon Rose

Print
Save
It has taken the Trump administration just two months to race through all five years of the Johnson administration’s Vietnam policy: entry, escalation, frustrated stalemate, and negotiations. Now, it’s on the Nixon administration’s turf: first blustery threats, then gradual realization of the need to extricate via an unsatisfying deal. If this pace holds, the intervention in Iran should be over in another few months, by which point the recriminations will already have begun.
Of course, no historical analogies are perfect, and there are many obvious differences between the conflicts in Iran and Vietnam: different regions, different ideologies at play, a much shorter time frame, no U.S. ground troops or draft, no change in administrations, advanced military technology, and more. Still, there are notable symmetries in the structures of the two conflicts. And the same is true of the war in Ukraine, which has a structure symmetrical to that of the Korean War. And because structures constrain policymakers’ choices, recognizing these patterns provides clues to how the wars will end.
The U.S.-Israeli war on Iran is likely to conclude like the Vietnam War did in 1973, with an unstable compromise settlement that addresses some issues but leaves other important ones unresolved. Just as the ultimate fate of South Vietnam was left to be determined later, the ultimate fate of the Islamic Republic and its nuclear program will be left for another day. In contrast, the war in Ukraine, like the Korean War, will probably end with a settlement that solidifies something like the current line of conflict, with frozen borders patrolled indefinitely in an armistice that proves more stable and durable than most observers expect.
HALF THE WAY WITH LBJ
In November 1963, the leaders of both South Vietnam and the United States were assassinated, putting President Lyndon Johnson suddenly in charge of two countries in crisis. In Vietnam, motivated and well-led northern forces, together with their guerrilla associates in the south, were steadily gaining ground against a hapless South Vietnamese regime. Unless Washington did something to reverse the trend, it seemed Saigon would eventually fall, and the country would be reunified under communist control. Johnson and his team were not greatly optimistic about winning the war, but they feared the domestic and international consequences of losing it. So they decided to increase support for Saigon in hopes that a show of force would cause Hanoi to back off.
Subscribe to Foreign Affairs This Week
Our editors’ top picks, delivered free to your inbox every Friday.
* Note that when you provide your email address, the Foreign Affairs Privacy Policy and Terms of Use will apply to your newsletter subscription.
At first, this meant sending economic aid and military advisers. Then it meant bombing. Then it meant sending ground troops. And then it meant more of everything. Yet Hanoi stuck to its core objectives and refused to give in. By 1968, the war was costing so much blood and treasure and causing such domestic turmoil that Washington started looking for a way out. Johnson himself never accepted defeat, but he capped the war’s escalation, declared a unilateral halt to the bombing, withdrew from political life, and passed the problem on to his successor.
That turned out to be Richard Nixon, who, with his national security adviser, Henry Kissinger, inherited a fundamental imperative to finish the war but little political capital for new ventures. Neither Nixon nor Kissinger ever contemplated simply abandoning Saigon, but they had their sights set on remaking superpower relations and understood the United States had to move on relatively soon—certainly before the next presidential election. At first, they tried to achieve old goals through a new mixture of force and bluff. They hoped that the North Vietnamese could be cowed by savage new bombing and wild threats, the Soviet Union and China could be cajoled into helping, and the American public could be pacified with small troop reductions—and that all this together would produce an agreement allowing American withdrawal, South Vietnamese survival, and North Vietnamese disengagement. This was the period White House Chief of Staff H. R. Haldeman later immortalized in his memoirs:

[Nixon] was certain he could force the North Vietnamese—at long last—into legitimate peace negotiations. The threat was the key, and Nixon coined a phrase for his theory. . . . He said, “I call it the Madman Theory, Bob. I want the North Vietnamese to believe I’ve reached the point where I might do anything to stop the war. We’ll just slip the word to them that, ‘for God’s sake, you know Nixon is obsessed about Communism. We can’t restrain him when he’s angry—and he has his hand on the nuclear button’—and Ho Chi Minh himself will be in Paris in two days begging for peace.”

But the strategy failed. The Soviets either could not or would not pressure the North Vietnamese strongly enough to make them accept a settlement, the communists neither collapsed nor blinked, and the war dragged on.
By the fall of 1969, the administration was back to where it had begun, except that U.S. troop withdrawals had already started, whetting the American public’s desire for more and giving Hanoi an incentive to wait Washington out. Frustration in the White House mounted. Kissinger ordered his staff to prepare plans for a “savage, punishing blow” against the enemy. “I can’t believe,” he told them, “that a fourth-rate power like North Vietnam doesn’t have a breaking point.” Before attacking, administration officials gave an ultimatum to the Soviets and the North Vietnamese to make concessions—or else. But when they ignored the ultimatum, Washington didn’t follow through on its threats.
Eventually, Nixon and Kissinger settled on a second strategy of extrication, combining a gradual U.S. withdrawal, increased aid to the Thieu regime in Saigon, and an intense pursuit of a negotiated settlement. In 1973, this yielded an agreement that allowed the United States to stop fighting and bring home its prisoners of war, without formally betraying an ally. But the fine print of the agreement allowed communist forces to remain in place in the parts of the south they controlled, enabling them to restart operations once the United States withdrew. That stipulation, along with congressional restrictions on renewed U.S. involvement, led to the fall of South Vietnam two years later.
As Johnson had done in Vietnam, President Donald Trump went into Iran to head off worrisome trends. Israeli and U.S. airstrikes in June 2025 had caused major damage to Iran’s nuclear program. But afterward, the Islamic Republic started rebuilding its conventional military capabilities, and Israel and the United States feared that this would eventually create a powerful shield behind which Tehran could continue to pursue its nuclear ambitions. Trump bought Israeli assurances that a powerful decapitation strike would topple the Iranian regime and solve the problem once and for all, and he approved a joint attack by American and Israeli forces in late February. The airstrikes destroyed much of Iran’s military capacity and killed many Iranian officials, including Supreme Leader Ali Khamenei. But Khamenei’s son Mojtaba succeeded his father, and the deeply rooted Iranian regime continued to function. Worse, it struck back against its neighbors in the Gulf and caused a global energy crisis by putting restrictions on shipping through the Strait of Hormuz.
In April, a frustrated Trump shifted from playing Johnson to playing Nixon, trying a new strategy of increased pressure, ultimatums and threats, and offers to negotiate. This revival of the “madman” approach led to a cease-fire on April 8 and direct talks between American and Iranian officials brokered by Pakistan, but it didn’t produce the desired concessions. The Strait of Hormuz remained closed, and the two sides’ demands remained far apart. Having never planned for a long war, and with costs mounting and domestic support plummeting, Trump is now clearly looking for some face-saving way out, just like Nixon and Kissinger were in the early 1970s. But the Iranians, like the North Vietnamese, are proving stubbornly uncooperative, betting they can win a contest of suffering. What comes next is likely to be an agreement that stops the fighting, allows shipping to resume, and fudges or postpones the resolution of many other points in dispute. Like the fate of South Vietnam, the ultimate fate of the Iranian nuclear program, along with that of the Iranian regime itself, will end up being decided another day.
DRAW POKER
In Ukraine, meanwhile, the North Korean troops fighting alongside Russia must be experiencing déjà vu as they reenact their grandfathers’ nightmare, serving as human sacrifices in a stalemated bloodbath. In late June 1950, North Korean forces surged across the 38th parallel in a surprise attack designed to place the entire Korean Peninsula under communist control. Truman administration officials interpreted the move as a major salvo in the increasingly intense Cold War and committed the United States to the defense of South Korea, arranging for UN sponsorship of the effort.
The North Koreans pushed forward during the summer, eventually pinning UN forces into a small area around the southeastern port of Busan. In September, U.S. General Douglas MacArthur’s successful amphibious landing at the port of Inchon behind enemy lines reversed the trend of the war, and soon it was UN troops that were pushing the North Koreans backward.
In October, flush with victory and sensing an unexpected opportunity to unify the peninsula on South Korean terms, U.S. leaders gave MacArthur the freedom to pursue operations well into North Korean territory, which he exploited to the limit and beyond. But as the UN armies moved ever northward, the war switched directions again, with Chinese troops coming to the aid of the North Koreans and forcing the UN forces to beat a hasty retreat south. India and the United Kingdom pressed the United States to begin negotiations, based on a deal that would involve abandoning Taiwan and admitting China to the UN. But the Truman administration refused, gambling for resurrection on the battlefield. And sure enough, under a new ground commander, Matthew Ridgway, UN forces reversed the trend yet again, grinding their way back up the peninsula in early 1951.

All four wars featured disputes not only among opponents but also among partners.

At this point, both sets of belligerents realized that moving beyond a stalemate would be extraordinarily difficult and costly, and they started to consider a negotiated end to the war on the basis of the status quo ante. MacArthur disagreed with this policy choice and deliberately set out to sabotage it, making belligerent public statements and criticizing the administration to Republicans in Congress. In response, President Harry Truman removed MacArthur from overall command in April, replacing him with Ridgway. In June, after UN forces thwarted a massive Chinese offensive, the Soviet UN ambassador suggested in a radio address that both sides agree to an armistice at the 38th parallel, and in July direct cease-fire negotiations began. Contemporary observers expected a settlement in weeks. The first American negotiators were told to pack dress uniforms for a signing ceremony, and the first Chinese negotiators took only summer clothing. But the negotiations bogged down, and vicious fighting continued for two more years. An armistice was eventually signed in July 1953, along lines close to where the sides were at the start of negotiations.
The similarities between the wars in Korea and Ukraine are striking. The current war in Ukraine began with a surprise attack by Russian forces in late February 2022. Like the North Koreans in 1950, the Russians made dramatic advances in an attempt to reconquer what they considered lost national territory, and once again American and European officials committed themselves to helping the victim of aggression resist. As in Korea, the first year of the war in Ukraine saw major military reversals and operational movements, followed by several years of a high-intensity stalemate along relatively fixed battle lines.
When Trump took office in 2025, he tried to force a settlement, enticing Russia by suggesting it could keep its territorial gains and bullying Ukraine by withholding support. But neither side was willing to accept a deal, and the fighting continued. The more exhausted and resigned the belligerents become, however, the more the possibility of a settlement ratifying the stalemate increases. Like the Korean War, the war in Ukraine has been extraordinarily violent, with total combat deaths in the hundreds of thousands and casualties in the millions. (In Korea, there were also millions of civilian casualties.) Such a massive effort expended for such minimal gains leaves a mark, and in Ukraine as in Korea, once the fighting stops it is unlikely to restart again any time soon—not least because of the vigilance with which the demarcation line will be guarded.
THIS TIME’S NO DIFFERENT
All four wars featured nuclear brinkmanship. The pattern was set in Korea, the first conflict in history in which general nuclear war between the belligerent coalitions was a possibility. Nuclear powers would threaten to use the bomb, hoping to scare their enemies into concessions, but never actually follow through. The United States didn’t use nuclear weapons in Korea or Vietnam, Russia hasn’t in Ukraine, and neither the United States nor Israel will use them in Iran, whatever civilization-ending rhetoric they might deploy. Pressures for nuclear proliferation, however, will surely increase. It will be lost on nobody that Ukraine was attacked only after it gave up a nuclear capability and that a nuclear North Korea is safe while nonnuclear Iran lies in ruins.
All four wars also featured disputes not only among opponents but also among partners—which is unsurprising, since large powers and small ones have different interests and responsibilities. Here again the pattern was set in Korea. When the great powers decided they were ready to stop fighting, they brought their junior partners along. After Stalin’s death, new Soviet leaders decided to cut their losses and allow an armistice to proceed, while Washington forced Seoul to accept an agreement it opposed. Twenty years later, Washington forced Saigon to do the same. Ukraine has resisted such pressure so far, but if Russia ever becomes willing to cut a reasonable deal, the United States and its European allies will find ways to make sure Kyiv accepts it. And the same will hold in Iran: once the Trump administration finds common ground with the Islamic Republic, the United States will overrule Israeli and Gulf desires to hold out for a harder line.
There is much loose talk these days about how Washington’s failure to achieve its goals in Iran is a sign of some inexorable broader loss of power. “China Increasingly Views Trump’s America as an Empire in Decline,” declared a recent New York Times headline, and many at home and abroad concur. But the same was said about the debacle in Vietnam—only for the United States to rebound from its loss within a few years and go on to decades of global hegemony. There are no guarantees of another such geopolitical revival, but the creative dynamism of American capitalism and the regenerative capacities of American democracy have pulled rabbits out of hats for centuries and are unlikely to stop doing so now.
Perhaps the most striking aspect of all this historical rhyming is the repeated, naive, across the board wish casting of wartime leaders, who casually assume that military force can easily bring political gains, that the enemy won’t respond, and that serious strategic planning is unnecessary. In war as in the market, the most dangerous words might be “this time is different.”

Răspundeți

28 COMENTARII

Lucifer 29/05/2026 La 10:08
Eu nu știu ce a câștigat SUA atacând Iranul. Memorandumul în discuție prevede redeschiderea strâmtorii Urmuz și amânarea discuțiilor pentru armele atomice iraniene. Adică revenirea la situația de dinainte de atacul SUA+Israel.
În legătură cu armele atomice iraniene mi se pare că există o mare ipocrizie. De ce Coreea de Nord( dar și India, Pakistanul, Israelul(!)) să aibă dreptul la arma nucleară dar Iranul nu? Este mai acceptabil regimul din Coreea de Nord decât cel din Iran? Mă îndoiesc.
În termeni militari agresiunea SUA+Israel în Iran nu a rezolvat nimic, ba dimpotrivă. Rusia consideră că agresiunea a fost un eșec și ca urmare a intensificat atacurile inumane din Ucraina.
Și, în definitiv, care este deosebirea dintre atacurile SUA+Israel din Iran, Gaza, Liban și atacurile Rusiei din Ucraina?
Răspundeți
- Constantin 29/05/2026 La 19:52
  @Lucifer _ „Eu nu știu ce a câștigat SUA atacând Iranul. ”
  Numeroși cetățeni ai Statelor Unite pun aceeași întrebare politicienilor, iar răspunsurile nu-i satisfac.
  Acesta este unul dintre motivele pentru care „Midterm Elections” sunt așteptate cu îngrijorare de administrația Trump.
  Americanii au sentimentul [și confirmarea] că nu este războiul lor…
  Joe Kent, directorul Centrului Național de Combatere a Terorismului, spre exemplu, explică, înainte de a părăsi echipa lui D Trump…
  „I cannot in good conscience support the ongoing war in Iran. Iran posed no imminent threat to our nation, and it is clear that we started this war due to pressure from Israel and its powerful American lobby.”
  https://x.com/joekent16jan19/status/2033897242986209689
  M Rubio, într-o conferință de presă de pe 2 martie, spune…
  „We knew that there was going to be an Israeli action…”
  https://www.state.gov/releases/office-of-the-spokesperson/2026/03/secretary-of-state-marco-rubio-remarks-to-press-6
  Adică, este vorba despre un război al Israelului, în care a fost atrasă cea mai mare economie și cea mai puternică armată a lumii, din care președintele american acum nu mai știe cum să iasă.
  Iluzia Israelului Mare, promovată de membrii guvernului extremist al domnui B Netanyahu, (a se vedea spre exemplu intenția de expulzare a palestinienilor supraviețuitori din Gaza în Somalia, sau refuzul de a se retrage din Cisiordania), întunecă mințile unora…
  https://www.theguardian.com/us-news/2026/feb/20/mike-huckabee-israel-middle-east-tucker-carlson
  https://agerpres.ro/politic-extern/2026/05/28/netanyahu-afirma-public-ca-a-dat-ordin-armatei-israeliene-sa-preia-controlul-asupra-a-70-din-gaza–1561013
  Răspundeți
MariS 29/05/2026 La 10:50
Da, foarte buna analiza. Distrugerea Irakului de catre SUA a fost o mare greseala geostrategica pentru ca a lasat camp liber de expansiune fundamentalismului iranian in regiunea orientului mijlociu. Asa au aparut falangele islamiste hezbolah, hamas, houti etc plus programul de inarmare atomic. Iranul nu va accepta un acord de pace atata timp cat Rusia si China o ajuta sa reziste la atacul SUA + Israel. Iar China si Rusia vor ajuta Iranul cat timp SUA se opun schimbarii ordinii mondiale cu o ordine noua. Pana atunci Iranul se joaca de-a negocierile cu Trump stiind ca acesta are alegeri cruciale in curand si nu poate escalada conflictul. Calculul Iranului ar putea sa fie gresit pentru ca in ecuatie mai este si Israelul. Iar Israelul ar putea escalada conflictul in orice moment. Totusi solutia rationala ar fi acceptarea de catre SUA + NATO a necesitatii schimbarii ordinii mondiale de dupa WW2 cu una noua negociata intre cele 2 mari tabere: NATO si BRICS. Altfel vom avea inmultirea conflictelor si/sau escaladarea celor prezente.
Răspundeți
Adrian 29/05/2026 La 10:53
Lupta se poate purta acum contra derivatelor. Sunt convins că radio-amatori gălățeni puteau doborî drona de inspirație iraniană dar ar fi fost luați rapid la ochi. Poate explicați ce-ar trebui (ar fi trebuit) să-nsemne răspuns proporțional. O variantă era redirecționare către Ucraina?
Răspundeți
cititor critic 29/05/2026 La 12:12
The core issue is the 2015 Iran nuclear deal (JCPOA). Critics said it:
gave Iran sanctions relief and cash access,
left “sunset clauses” allowing restrictions to expire,
ignored ballistic missiles and regional proxy groups,
and only delayed, rather than ended, Iran’s nuclear ambitions.
Supporters argued:
the deal sharply reduced uranium enrichment,
imposed intrusive inspections,
lengthened Iran’s “breakout time,”
and was better than either war or an unconstrained Iranian program.
So whether Obama/Biden were “wrong” depends on what you think the realistic alternatives were.
There are serious criticisms one can make of both administrations without drifting into conspiracy or simplistic blame:
Criticisms of Obama
He may have underestimated how much sanctions relief could strengthen Iran regionally.
The deal deliberately excluded missiles and proxy warfare.
The “sunset clauses” worried many analysts because key limits expired after 10–15 years.
The administration arguably sold the agreement too optimistically to the public.
Criticisms of Biden
Biden promised a return to diplomacy but never fully restored the deal.
His administration appeared caught between competing pressures: avoiding escalation while maintaining sanctions.
Critics on both sides accused him of inconsistency:
hawks said he was too conciliatory,
anti-war critics said he failed to revive a functioning agreement when there was still time.
But there are also criticisms of Trump (de care autorul – very conveniently – nu zice nimic (de ce oare)?:)
A balanced analysis also has to mention that:
the U.S. withdrawal from the JCPOA in 2018 happened while international inspectors were still reporting Iranian compliance with the nuclear limits,
after withdrawal, Iran increased enrichment and reduced cooperation with inspectors,
and the “maximum pressure” strategy did not produce the broader replacement deal Trump promised.
A lot of experts — including critics of Iran — think all three administrations made strategic mistakes, just in different directions.
The broader criticism that often gets missed is this: U.S. policy toward Iran has frequently lacked a stable long-term strategy. Washington alternated between:
engagement,
sanctions,
covert pressure,
military deterrence,
and attempts at regime isolation,
without a durable bipartisan consensus on what the actual end-state should be.
That inconsistency itself may be one of the strongest criticisms of American policy overall.
Articolul e ca un fel de postare propagandistica pe FB, din moment ce ignora si greselile celorlalte administratii. Printre altele: Daca Trump ar fi atacat Iranul in perioada protestelor anti-guvernamentale ar fi avut de partea sa populatia satula de teocratie. Dar asa a lasat sa fie macelariti mii (in special) de tineri care acum ii urasc si pe mullahi si pe americani. Asa imi spun contactele mele din Iran, care toti si-ar dori disparitia statului teocratic.
Povestea cu Iranul nuclear nu e chiar atit de simple, distanta de la avea uraniu imbogatit la a avea o arma nucleara testata si functionabila e enorma. Mi-a spus si mie un expert (occidental) care a lucrat si cu ONU si cu AIEA.
Da, o tara care ameninta alta tara cu eliminarea de pe fata pamintului nu are de ce a se bucura de vreo simpatie. De altfel nici Rusia ori Coreea de Nord ori multe alte dictaturi. Dar daca nu pot fi invinse fara sacrificii umane masive merita oare sa se inceapa un razboi care nu e sigur ca poate fi cistigat?
Vedeti dv Israelul (care e tara cea mai amenintata de Iran) sa trimita trupe de sol in Iran? Vi se pare ca e usor de invins, adica fara mii/zeci de mii de victime, o tara de 90 milioane cu citeva milioane de oameni sub arme pe un teren muntos, cu totul diferit de Irak?
„Lupta trebuie purtata acum” e un slogan gol de continut. Spuneti-ne concret ce pasi ar trebui sa intreprinda SUA si Israelul pentru a schimba regimul in Iran.
PS Grija la ortografie, un spell-check ori o lectura finala inainte de publicare v-ar ajuta mult.
Răspundeți
- Constantin 31/05/2026 La 7:56
  @cititor critic _ „„Lupta trebuie purtata acum” e un slogan gol de continut.”
  Vă rog să mă scuzați, dar [dacă nu scoatem citatul din context] autorul exprimă cu claritate conținutul acestei idei.
  „Continuitatea islamistă este prima pagină din lunga cronică a unei alte, viitoare, înfruntări. Delicată şi dramatică, lupta cu Iranul trebuie purtată acum, spre a croi un alt drum al istoriei.”
  Conform dicționarului…
  „ISLAMISM n. Religie monoteistă, răspândită în Asia și Africa, întemeiată de profetul Mahomed și bazată pe preceptele Coranului.”
  Cât se poate de limpede, domnul I Stanomir transmite îndemnul către urgența luptei pentru a opri continuitatea islamistă în Iran, în vederea evitării unei alte, viitoare, confruntări cu această țară și pentru a croi un alt drum istoriei.
  De fapt, țntrebarea care decurge din acest îndemn este ce se va întâmpla după aceea?
  Iranienii vor putea fi obligați să se convertească la creștinism, la iudaism, budism, ori șintoism etc?
  Și, în fond, este etică lupta cu una dintre cele trei mari religii avraamice, monoteiste, din lume — iudaismul, creștinismul și islamul ?
  Răspundeți
mongolul 29/05/2026 La 16:45
Va dau dreptate, dar totusi… lipseste ceva: finalizarea!
Răspundeți
neamtu tiganu 29/05/2026 La 16:59
Domnu Stanomir,
te-am injurat de nenumarate ori,; de cele mai multe ori nu au aparut, dar am avut dreptate…
dar in ultimul timp sunteti pe cale sa deveniti deveniti preferatul meu.
Dar, cum spuneam, admir mai ales curajul ca va permiteti sa fiti cumva impotriva main stream romanesc!
Tot asa!
Răspundeți
Tom 30/05/2026 La 12:49
Partinitor, propagandistic si lipsit de realism este tot ce se poate spune despre acest articol subsumand opiniile exprimate de Dl. Stanomir.
Iranul nu a constituit si nu va constitui niciodata o amenintare pentru Europa. Doar pentru Israel si pentru concurentul traditional la hegemonie in zona Golfului, regatul saudit.
Daca lumii i-ar pasa intr-adevar de securitatea zonei si de readucerea Iranului intr-o zona de predictibilitate confortabila pentru Occident din toate punctele de vedere (social, militar, politic) eforturile s-ar fi concentrat pe sprijinirea eforturilor populatiei progresiste iraniene de a rasturna regimul teocratic, apoi pe eliminarea embargoului economic si restaurarea accesului la fondurile blocate de zeci de ani.
In schimb prostia fara margini a Americii de azi nu va face decat sa cimenteze actualul regim si sa ajute la coagularea unui procent in crestere din populatia iraniana in jurul acestuia.
Dar, unde nu-i cap, vai de picioare!
Răspundeți
- neamtu tiganu 31/05/2026 La 11:02
  @ Tom, „Iranul nu a constituit si nu va constitui niciodata o amenintare pentru Europa.”
  E bine ca nu vei avea ocazia sa afli!
  Răspundeți
  - Tom 01/06/2026 La 13:41
    Nici tu nu vei afla, asa ca bucura-te.
    Pentru ca asa cum spuneam, Iranul nu este si nu a fost niciodata o amenintare pentru europeni, asa cum realitatea faptelor o demonstreaza.
    Răspundeți
- Constantin 01/06/2026 La 19:32
  @Tom _ „Iranul nu a constituit si nu va constitui niciodata o amenintare pentru Europa.”
  Iran a fost și continuă să fie o amenințare pentru Europa.
  Împreună cu China și Coreea de Nord, Iran ajută Rusia în râzboiul de invadare a Ucrainei.
  Chiar drona Geran-2 care tocmai a lovit un bloc de locuințe din Galați, utilizată de Rusia în Ucraina, este o variantă a dronei iraniene Shahed. Ea este produsă în continuare atât în Iran, cât și în Rusia, cu sprijin iranian.
  Așadar, Iran este, după cum vedem, o amenințare directă pentru Europa în general și pentru România, în particular.
  Dar, modul în care se acționează pentru a contracara pericolul iranian se dovedește a fi de o cumplită lipsă de profesionalism.
  Eu cred – și nu doar eu – că nu ar trebui să uităm că SUA au pus bazele programului nuclear al Iranului și nici de efectul pozitiv al JCPOA.
  …Și nici că regimul Ayatollahilor a ajuns [și s-a menținut] la conducere în Iran ca urmare [într-o măsură pe care ar fi onest să și-o asume] a acțiunilor CIA și a „setei” de energie iraniană a Occidentului.
  Acum, situația în care ne aflăm este mai rea decât în urmă cu 4 luni.
  Răspundeți
  - Tom 02/06/2026 La 10:32
    Ma scuzati, dar rationamentul dvs este o prostie cat casa. Sper ca nu-l folositi in forma asta in viata cotidiana.
    Faptul ca masina fabricata sau licentiata de vw a ucis un pieton, inseamna ca compania vw a ucis pietonul respectiv? Eventual si cu intentie?!
    Exact asta folositi dvs pe post de contra argument.
    Ar fi amuzant daca nu ar fi trist.
    Răspundeți
    - Constantin 03/06/2026 La 18:07
      @Tom _ „Faptul ca masina fabricata sau licentiata…”
      Adică, dacă îi învață cineva pe iranieni să fabrice bombe atomice și rachete purtătoare, ba le mai dă și câteva mii pentru început, nu ar trebui să ne deranjeze și nu este justificat să ne supărăm pe furnizorul tehnologiei/licenței.
      Eventual, ne-am putea arăta nemulțumirea față de Iran, după ce acesta ni le trimite în cap.
      Dacă Rusia este ajutată în războiul de invadare a Ucrainei prin oferirea de tehnologie militară de către Iran, nu ar trebui să deranjeze și n-avem voie să ne supărăm pe Iran.
      (Iran a furnizat mai mult de 2400 drone Shahed Rusiei în 2022, iar în prezent ele se fabrică și în Rusia, iar o parte sunt livrate Iranului.)
      Eventual, ne putem arăta nemulțumirea față de Rusia, după ce ni le trimite în cap.
      Raționamentul dumneavoastră legat de un producător auto, care transferă o licență unui partener, este un sofism.
      P.S. Spun „sofism”, nu „prostie”, pentru că…
      SOFISM, sofisme, s. n. Silogism sau raționament corect din punct de vedere formal, dar greșit din punctul de vedere al conținutului (fiind bazat pe un echivoc, pe utilizarea aspectelor neesențiale ale fenomenelor etc.), adesea folosit pentru a induce în eroare (DEX ’09)
      Adică, nu cred că este eroare/prostie, ci intenție.
      Răspundeți
      - Tom 04/06/2026 La 16:48
        Vreti sa pareti intelectual dar nu ati gasit nici un raspuns care sa demonteze exemplul pe care l-am folosit ca sa va ajute sa intelegeti cat de deplasat a fost rationamentul dvs la postarea anterioara.
        Sunt convins ca intelegeti dar preferati sa va faceti ca nu pentru ca e dificil de acceptat realitatea ca Iranul nu a amenintat niciodata Europa direct dupa ce v-ati lansat in diverse incercari esuate de a demonstra contrariul.
        Nu am nici un fel de simpatii pt reprezentantii politici ai Iranului. Consider ca regimul teocratic si criminal trebuie sa dispara.
        Altfel, cunosc suficient de bine si implicit simpatizez profund cu iranianul de rand, victima a regimului la randul sau si care priveste de decenii catre Occident ca eventuala sursa a zbavirii sale, niciodata insa confirmata ca atare.
        Tot la fel cred ca si regimul imperialist de la Kremlin trebuie sa sufere o soarta similara dar nu inainte ca reprezentantii sai sa fie judecati si pedepsiti pe masura crimelor odioase comise asupra poporului ucrainean.
        Sper insa ca sunteti capabil sa faceti deosebirea fundamentala dintre Rusia (criminalul care se face responsabil de agresiune, manu militari) si Iran (fabricantul/licentiatorul uneia dintre armele pe care criminalul a decis sa le cumpere si sa le foloseasca in Ucraina).
        In relatia cu Occidentul de pana la izbucnirea conflictului din Golf si relativ la implicarea in razboiul din Ucraina, Iranul nu este nici mai vinovat, nici mai putin vinovat, nici mai amenintator, nici mai putin amenintator decat China.
        In schimb, Coreea de Nord este mult mai vinovata si mai amenintatoare tinand cont de implicarea directa in conflictul ucrainean, cu oameni pe front, cantitati impresionante de munitie livrate in mod constant si declaratii la cel mai inalt nivel prin care se aliniaza motivatiilor si obiectivelor politice si militare ale agresorului principal, Rusia.
        Ma opresc aici. Demonstratia ar trebui sa fie arhisuficienta pentru oricine dispus sa evalueze obiectiv situatia.
        Răspundeți
cititor critic 31/05/2026 La 11:26
@Constantin
Nu, e vorba de ce cale practica ne recomanda distinsul domn profesor. Cititi si articolul dlui Chereji de mai jos, care nu are un subiect identic dar e documentat si bine structurat, asa cum ar trebui sa fie o analiza.
Bineinteles ca regimul poate fi rasturnat dar pt asta e nevoie de „boots on the ground”.
Military analysts who have studied Iran generally estimate that:
A large-scale invasion would require hundreds of thousands of troops, often cited in the 500,000–1,000,000+ range. �
Using standard counterinsurgency planning ratios (about 20 security personnel per 1,000 inhabitants), some studies calculate that controlling a country the size and population of Iran could require roughly 1.5–1.8 million troops.
Scrie autorul asa ceva?
Răspundeți
- LS 31/05/2026 La 22:06
  Poate ca domnul Stanomir exact la asta se gandea cand a scris „Lupta trebuie purtata acum”. Este necesara ACUM aplicarea unei actiuni de tip „eraser” pentru lichidarea completa a regimului islamist si a gruparii armate ce sustine acest regim.
  Daca sunt necesari 1,5-1,8 milioane de soldati, poate chiar mai mult, asta este situatia! Pentru ca occidentul a tolerat clica asta de bestii atat de mult timp, acum trebuie sa plateasca pentru toleranta sa. Daca mai toleram in continuare, cu cat trece mai mult timp, cu atat plata va fi mai substantiala.
  Sa ne intre bine in cap ca omenirea se afla acum la un moment de rascruce, moment in care unirea dictaturilor de tip China, Rusia, Iran, Corea de Nord este aproape iminenta, lucru care ne va aduce pe cap un regim criminal dominant pe intreaga planeta! Nu era oare exact asta dorinta comunistilor, visul lor de prim plan de a instaura regimuri criminale comuniste peste tot in lume? Iata ca asta se poate petrece acum……nu e nicio diferenta intre teroarea de tip comunist si cea practicata azi in Rusia si Iran. De China si North Corea nici nu e cazul sa mai vorbim.
  Lumea libera a tot frecat menta din 1945 incoace si au tot perorat pe teme de democratie, libertate, drepturile omului etc, dar practic nu au facut mai nimic pentru combaterea opresiunii, exceptandu-l pe Reagan. Au lasat sa se dezvolte regimuri si grupari dictatoriale fara nicio opreliste. In numele pacii, in numele ONU, in numele chipurile a unor strategii diplomatice au tot evitat sa ia masuri dure si imediate impotriva agresiunilor impotriva liberatatii si democratiei.
  Asa am ajuns astazi sa ne supunem mofturilor acestor monstri precum Iran, Cjina, Rusia, Corea de Nord. Niciodata lumea democratica nu a vrut sa incerce sa-si uneasca fortele ca sa elimine odata pentru totdeauna toata aceasta pegra a omenirii…..care sa ne intre bine in cap: nu poate fi eliminata decat prin forta armelor.
  Vreti pace! Toti vreti pace! Pentru asta sunteti in stare sa treceti cu vederea cele maI odioase crime … ca sa aveti voi pace! Care este complet efemera, pentru ca in lipsa distrugerii criminalilor conflictul va reveni mereu, va fi un conflict perpetuu.
  Toata povestea seamana cu povestea Romaniei. Daca am fi lichidat in 89-90 orice urma de comunism, daca marii criminali comunisti si din securitatea comunista erau lichidati rapid, daca intregul adevar era spus, atunci astazi am fi fost intr-o cu totul si cu totul alta situatie.
  Daca macar institutiile UE nu ar fi tolerat mizeriile produse de clica PSD si asociatii, daca ar fi actionat la fiecare greseala, daca nu ar fi ridicat MCV, daca sanctionau rapid orice iesire din decor, astazi nu mai eram aici cu AUR si Georgescu in coaste. Dar nu au facut-o.
  Daca noi romanii constienti, banuiesc ca suntem macar un milion, am fi fost in strada zi de zi timp de cateva luni pentru curatarea justitiei de comunisti, securisti, impostori si corupti, atunci astazi nu am fi unde suntem.
  La fel e la nivel mondial. Putin si regimul ayatolahilor trebuiau sa fie rase demult.
  Frecam mangalul degeaba si ne lasam a fi la mana a fel si fel de nenorociti, la mana scursurilor planetei.
  Votam bezmetic la nivel planetar, acum votantii USA ne-au pricopsit cu Trump si mai devreme cu Biden, iar populatia constienta de peste tot din lume nu face nimic ….. asteapta! Ce oare?
  Exemplele istoriei ne spun clar ce trebuie facut! Este vorba de aplicarea fara mila si fara taraganare a fortei. Avem exemplul Imperiului Roman, al lui Napoleon, al Wehrmachtului in al doilea razboi mondial in lupta contra monstrului comunist de la est. Sa nu ne ascundem dupa degete! Din iunie pana in dec 1941 nu mai existau comunisti vii intre Rin si Volga…..si era foarte bine!
  Răspundeți
LS 31/05/2026 La 12:43
Stimati comentatori care contestati mesajul domnului Stanomir, cred ca ar fi benefic sa va ganditi si la urmatoarele aspecte:
1. Regimul islamist de la Teheran este un regim criminal care a asasinat numai in ultimii ani peste 25 000 de civili iranieni. Mult mai putini decat care si-au pierdut viata in atacurile americano-israeliene din 2025 si 2026, care in mare parte, cei ucisi cu ocazia acestor atacuri, erau membri ai regimului islamist sau componenti ai Gardienilor Revolutiei.
2. Regimul islamist de la Teheran a sustinut, a inarmat si a finantat intens grupari teroriste care au comis numeroase crime, nu numai impotriva evreilor.
3. Este de observat ca de fapt cele precizate in articol nu se refera la Iran si poporul iranian, la istoria si valorile poporului iranian, ci strict la regimul criminal islamist, care trebuie inlaturat spre binele majoritatii iranienilor, spre binele tuturor cetatenilor planetei care sunt adepti ai existentei si apararii drepturilor democratice..
4. De remarcat ca actiunile regimului islamist ne-au afectat si ne afecteaza direct, pe noi romanii, precum si alte tari europene, din urmatoarele motive:
a) ajutorul militar dat agresorului rus in razboiul impotriva Ucrainei, razboi care ne afecteaza direct din punct de vedere economico-financiar si, pe viitor, ne-ar putea afecta mult mai dramatic din multe alte puncte de vedere.
b) blocarea stramtorii Ormuz care de asemenea ne afecteaza economico-financiar. Va puneti intrebarea de ce oare, prin blocarea Ormuz, regimul islamist doreste sa pedepseasca intreaga lume, inclusiv o parte din lumea islamica? Fortele care i-au atacat sunt doar americano-israeliene! Nu cumva regimul islamist se considera indreptatit sa pedepseasca intrega omenire, in special partea democratica a planetei?
5. Este evident ca Iranul este alaturi de partea totalitara a lumi, de regimurile criminale din Rusia, China, Corea de Nord. Oare chiar credem ca e bine pentru lumea civilizata ca inca un stat totalitar sa posede putere militara nucleara? Oare viitorul copiilor si nepotilor nostri va fi pus in pericol de acest fapt?
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………
Lucrurile trebuie bine cantarite si evaluate. S-au facut deja o multime de greseli, de concesii, ale lumii democratice relativ la pozitiile politice fata de regimuri criminale. Incepand cu tolerarea regimului nazist si terminand cu tolerarea regimului putinist si al celui islamist de la Teheran. Nu este evident ca aceste bestii profita de fiecare concesie pentru a deveni mai tiranici si mai puternici? In ce scop oare? Pentru crearea celebrei lumi „multipolare”, cum tot spune pe aici un „analist politic” pentru care evidenta si realitatea din teren nu inseamna nimic? Sau pentru crearea unui regim mondial al terorii.
Parerea mea este ca europenii au gresit, trebuiau sa aiba o pozitie dura impotriva a ceea ce face regimul islamist iranian, ba chiar trebuiau sa se alature militar lui Trump si Netanyahu. Au gresit referitor la Rusia, au gresit referitor la Iran. Cu criminalii trebuie sa te aliniezi la pozitii de forta pentru a avea succes. Acestia speculeaza orice slabiciune, e vizibil.
Da, e greu sa te aliezi total pozitiilor unui tembel ca Trump si ale unui individ cu multe bube, precum Netanyahu. Dar atata timp cat lupta are loc pentru reducerea la tacere a unei clici de criminali, eu cred ca merita sa te faci macar partial frate cu dracu” atata timp cat el e de ajutor in atingerea unui scop esential pentru viitorul lumii libere.
PS De observat cat de (ne)tare a condamnat occidentul vest european crimele atroce ale Hamas din 7 oct, si cat de tare condamna occidentul european invazia din Gaza. Mie nu-mi vine sa cred ca o buna parte din lumea civilizata crede ca se poate negocia cu brutele si cu criminalii si ca se pot obtine rezultate „pozitive” !!! Cu criminalii si infractorii, plus sustinatorii acestora, se discuta numai aplicand forta, alata cale nu exista. Daca nu ne vindecam rapid, vom pieri pe limba noastra.
Răspundeți
- LS 31/05/2026 La 21:20
  Erata( punctul 1) : ” Mult mai putini decat care si-au pierdut viata in atacurile americano-israeliene din 2025 si 2026, care in mare parte, cei ucisi cu ocazia acestor atacuri, erau membri ai regimului islamist sau componenti ai Gardienilor Revolutiei.” -> A SE CITI
  Mult mai multi decat cei care si-au pierdut viata in atacurile americano-israeliene din 2025 si 2026, majoritatea celor ucisi cu ocazia acestor atacuri fiind membri ai regimului islamist sau componenti ai Gardienilor Revolutiei, adica personaje combatante.
  Răspundeți
- Tom 01/06/2026 La 14:11
  Este vina istorica a Occidentului si mai cu seama a SUA ca nu au facut ce trebuia ca sa nu antagonizeze si sa forteze dpdv economic si politic Iranul sa adere la „axa raului”.
  Asa se explica sprijinul Rusiei in domeniul dronelor. Asa se explica sprijinul primit de Iran la randul sau din partea Chinei si Rusiei. Iranul si-a ajutat partenerul, tot asa cum si administratia Biden a ajutat Europa prin sprijinul acordat Ucrainei.
  Dar Iranul nu a amenintat direct niciodata securitatea Europei.
  Este vina SUA ca nu au actionat ca un factor de echilibru impartial si stabilizator in zona orientului mijlociu si a golfului, ba dimpotriva.
  Este vina SUA ca au validat, participat si alimentat acest conflict initiat de Israel si care se soldeaza cu efecte si asupra Europei in loc sa-si foloseasca forta si influenta regionala (care acum e pe cale de disparitie) pentru a aduce o rezolvare reciproc avantajoasa disputei si a se asigura de un rezultat win-win realist atat pentru Israel cat si pentru Iran si pe cale de consecinta, pentru petro-statele arabe din zona.
  Daca diferentele de ideologie ar fi fost problema sunt convins ca SUA ar fi reusit un sprijin clandestin al opozitiei iraniene care sa asigure o schimbare de regim inca de acum multi ani. Adevarul fie spus, SUA sunt extrem de versate si experimentate in schimbari de regim ca sa nu le acordam credit in acest domeniu.
  Toate acestea ar fi contribuit la aplanarea diferendelor si stingerea conflictelor din zona.
  Dar SUA au ales radicalizarea propriei pozitiii, ignorarea intereselor legitime ale Iranului si a anvergurii sale zonale care impunea o abordare mai inteligenta si ponderata, chiar daca ferma. Iranul era dispus sa colaboreze si chiar a colaborat atata vreme cat a fost tratat cu o urma de respect.
  Iranul a reactionat inchizand stramtoarea si afectand astfel restul lumii, nu doar sau in mod expres Europa ca o consecinta a atacurilor SUA. Orice tara aflata sub agresiune intr-o pozitie similara ar fi facut la fel.
  Opinia publica trebuie sa se disocieze si sa condamne SUA pentru ca a incurajat si escaladat acest conflict dincolo de interesele legitime ale Israelului (si ele depasite copios, din pacate, de administratia de la Tel-Aviv).
  Cine seamana vant, culege furtuna.
  Răspundeți
- cititor critic 02/06/2026 La 13:10
  De acord ca regimul teocratic iranian ar fi trebuit schimbat. Ziceti ca daca e nevoie trebuie trimisi 1-1,5 milioane soldati si si ca EU ar trebui sa se implice.
  1) Trecutul nu se repeta in mod identic dar nu strica sa vedem ce s-a intimplat in cazuri asemanatoare. Vietnam si Afghanistan va spun ceva? In cazul Vietnamului au murit 58.000 americani plus peste 5000 sud-coreeni (plus sute de australieni, thailandezi, etc). Si descultii tot i-au facut sa se retraga.
  In Afghanistan marele dealmaker a semnat Declaratia de la Doha predind practic tara talibanilor. O negociere extrem de proasta, urmata de o implementare (a lui Biden) cel putin la fel de proasta. Cum s-a ajuns la asta? Cititi una din cartile lui Sarah Chayes si o sa intelegeti mai multe despre Afghanistan.
  O sa spuneti: „This time is different” dar poate ca nu toti decidentii – indiferent de orientarea politica – gindesc ca dv.
  2) Multumirea lui Trump pt implicarea EU in reactia la 9/11 ori la razboiul din Irak e incercarea sa de a incorpora Danemarca ori ignorarea atacului cu drona de la Galati de catre Rubio. De fapt si sustinerea aratata lui CG ori Simion (ori Viktor Orban) de catre membri ai administratiei Trump.
  Eu sint destul de sceptic ca o schimbare de regim poate avea loc in conditiile in care conducatorii Iranului au o mentalitate de asediati si martiri pt religie, au experienta unui razboi (cu Iranul) in care occidentalii l-au sustinut pe Saddam iar iranienii au avut undeva la 200.000-300.000 victime dar nu au fost invinsi, armata are un milion de oameni sub arme si se poate baza pe 500.000 de membri Basij plus milioane de voluntari gata sa intre in Basij.
  https://www.timesofisrael.com/netanyahu-said-frustrated-that-mossad-promises-of-iran-uprising-have-fallen-short/
  iar in plus Israelul inca isi mai doreste schimbarea de regim in Iran, in timp ce Trump probabil s-ar multumi cu cel mult un acord asupra neproliferarii nucleare (inca neclar cum ar arata, poate si acesta watered down doar ca sa semneze ceva si sa incheie razboiul).
  Ce e extrem de tragic si regretabil e ca populatia e impartita intre seculari si conservatori si ca secularii, care si-ar dori un Iran modern, democratic, si care depling sustinerea Hamas, Hizbollah, etc., trebuie sa traiasca sub un regim opresiv si corupt care afecteaza de fapt intreaga societate iraniana, inclusiv o mare parte dintre conservatori.
  Intr-un fel se poate spune ca era mult mai inteligent pt administratia Trump sa forteze deschiderea democratica, sau macar semi-democratica, intr-o tara precum Cuba, unde o majoritate covirsitoare isi doreste disparitia comunismului castrist si unde ideologia comunista e doar o fatada pentru pastrarea puterii de catre o clasa corupta si lipsita de scrupule dar lipsita de componenta religioasa siita care implica cultul auto-victimizarii, al martiriului pentru apararea celor oprimati. Dar cum Mossadul s-a inselat in ceea ce priveste rasturnarea regimului de catre forte interne, asa si Trump a fost inselat de catre Netanyahu. Si Putin a crezut ca in trei zile va fi la Kiev si uite ca e inca departe. Asa ca siguranta de la inceputul razboiului se dovedeste adesea gresita … Si e usor sa trimiti la moarte mii de oameni fara ca tu sa risti nimic din confortul fotoliului in care stai.
  Răspundeți
Constantin 31/05/2026 La 19:18
@LS _ „Regimul islamist de la Teheran este un regim criminal …”
Permiteți-mi, vă rog, să vă amintesc că regimul ayatollahilor a fost sprijinit de către Harry S. Truman, ca parte a Doctrinei Truman de limitare a rolului strategic al Uniunii Sovietice (a se vedea criza din martie 1946).
Iar D Eisenhower, pentru a nu exista suspiciuni cu privire la natura partinică a deciziilor, a continuat politica lui H Truman pe aceste subiecte.
…Iar în 1957 SUA au pus bazele programului nuclear al Iranului.
https://www.brookings.edu/articles/sixty-years-of-atoms-for-peace-and-irans-nuclear-program/
Neluând în calcul lupta pentru resursele energetice…
Poate că a fost o politică bună, Doctrina Truman limitând expansiunea regimului politic criminal promovat de Uniunea Sovietică, pe care de altfel România l-a simțit din plin.
Dar, pentru corecta înțelegere a situației de astăzi, este util să ne amintim faptele după cum s-au petrecut.
Asta ne-ar putea ajuta să evităm alte greșeli – a se vedea, spre exemplu, înarmarea kurzilor iranieni, cu speranța iluzorie a democratizării Iranului de către aceștia, propusă de D Trump.
Apoi, „lupta cu slamismul” este asemenea luptei cu creștinismul (apropo, ceștinii sunt, an de an, cei mai numeroși din lume, uciși doar pentru confesiunea lor religioasă), luptei cu iudaiștii, luptei cu budiștii, luptei cu șintoiștii etc., o aberație extrem de periculoasă.
Omenirea a cunoscut, după cum istoria ne arată, războaie etnice, religioase șamd. și s-au terminat cumplit pentru toți. Criminalii noștri nu sunt cu nimic mai buni decât criminalii lor. În cele din urmă vom suferi cu toții.
Și ziceți că justificarea intervenției în Iran ar fi de fapt grija pentru cetățenii lor, ale căror drepturi fundamentale sunt încălcate?
Printre altele, și D Trump vorbea despre asta…ca pretext.
După cum am prezentat în comentariul precedent, dovezile faptice arată că SUA au intervenit în Iran în sprijinul Israelului, care a atacat.
Starea cetățenilor este deplorabilă în Rusia, spre exemplu…În China…În Coreea de Nord, unde execuțiile pe stadioane sunt cam la fel de populare precum în Iran, cu excepția faptului că uneori se utilizează în loc de ștreang tunul.
Dar, cea mai cumplită crimă recentă este genocidul din Rwanda, unde în doar 100 de zile au fost uciși aproximativ 1.000.000 (un milion) de oameni doar pentru că etnicii tutsi erau puțin mai înalți și aveau pielea puțin mai deschisă la culoare.
NIMENI din „lumea civilizată” nu s-a sinchisit, nici măcar SUA.
Haideți să fim serioși, nimănui nu-i pasă cu adevărat de cetățenii statului Iran, sau din Coreea de Nord, Myanmar, Afganistan, Republica Centrafricană, sau Ciad șamd.
Într-adevăr, Ajutorul dat de Iran regimului criminal de la Moscova ne afectează.
Dar, permiteți-mi, vă rog, prima acțiune pe care ar fi avut-o SUA, rațional vorbind, pentru ajutarea victimei [Ucraina] nu ar fi trebuit să fie împotriva agresorului Rusia?
S-au îndreptat împotriva Iranului, care ajută Rusia?
Haideți să fim iarăși serioși…
Păi, principalul ajutor pentru Rusia, invadatorul Ucrainei, vine din partea Chinei.
„…blocarea stramtorii Ormuz care de asemenea ne afecteaza economico-financiar”
Desigur, de aceea Uniunea Europeană s-a opus planului SUA expus de D Trump ca SUA să perceapă împreună cu Iran o taxă de trecere prin Strâmtoarea Ormuz.
https://www.euronews.com/my-europe/2026/04/09/eu-rejects-trumps-joint-venture-to-charge-ships-through-the-strait-of-hormuz
Acesta a fost încă un motiv de supărare pe Europa al lui D Trump.
Altul, printre mai multe, a fost că Europa și NATO nu s-au grăbit să se alăture Israelului în războiul său de agresiune asupra Iranului, așa cum au făcut SUA etc.
Până la atacul Israelului asupra Iranului, tranzitarea Strâmtorii Ormuz era liberă.
Acum este afectată de criza carburanților o jumătate de Planetă.
Firesc este ca cei care au declanșat această criză să plătească despăgubiri tuturor celor prejudiciați.
În altă ordine de idei…
Europa de Vest nu poate ignora [încă și spre lauda ei], spre deosebire de D Trump, dreptul internațional.
De aceea Europa condamnă în egală măsură politicile revizioniste și de agresiune asupra altor state, precum invazia Ucrainei de către Rusia, a vecinilor, Gaza, Cisiordania, Liban, Irak, Iran, Siria etc. de către Israel, ori intenția SUA de anexare a Groenlandei.
În acest context, Europa nu poate ignora faptul că regimurile expansioniste conduse de către trei persoane care au relații foarte apropiate, Bibi, Donny și Volodea, sunt utilizate în folos personal de aceștia și nu poate ignora nici vocile cetățenilor din statele pe care le conduc (că tot am vorbit despre Iran și autoritarism).
Spre exemplu, că procurorii Israelieni îl așteaptă pe prim-ministru la noi întâniri de îndată ce starea de urgență va înceta.
Iar aceasta nu încetează tocmai pentru a împiedica un astfel de demers al justiției. Un nou conflict începe, ori unul vechi escaladează.
Cum, de asemenea, nu pot fi ignorate vocile din stradă ale rudelor celor care au avut de suferit în urma crimelor atroce ale Hamas din 7 octombrie.
Ei acuză guvernul extremist nu doar că i-au provocat pe palestinieni (a se vedea plimbările ostentative pe Esplanadă, spre exemplu), dar mai ales că nu au acționat pentru protejarea cetățenilor, deși au existat avertismente din mai multe părți (inclusiv Shin Bet).
…Dar și pentru modul în care a fost gestionată criza ostaticilor.
Viața fiecărui om este inestimabilă, dar în legătură cu aceste evenimente…
Au murit 1.200 de persoane în ceea ce este numit astăzi masacrul din 7 octombrie.
Au murit peste 70.000 de palestinieni în Gaza, cifre conform comunicatelor armatei israeliene.
70% din populație a fost deportată, iar domnul Netanyahu a vorbit deschis depre deportarea întregii populații palestiniene în Africa și ocuparea Gaza în totalitate.
Europa își amintește de execuții, deportări șamd. și există dorința de a ajuta victimele cu apă și hrană indiferent de religie, etnie, sex, vârstă etc.
Orice ajutor este interzis, iar persoanele care doresc să ajungă în regiune [inclusiv funcționari ai unor instituții internaționale] sunt reținute, cercetate și ulterior expulzate.
Prin urmare, evaluarea situației din Gaza se poate face doar pe baza informațiilor oferite de către invadator.
Or, Europa nu poate participa la un genocid, oricât ar invita-o D Trump, căci a mai experimentat deja asta și, după cum am spus, a văzut că s-a terminat cumplit pentru toți.
Răspundeți
LS 01/06/2026 La 14:36
Domnule Constantin, relativ la:
” Permiteți-mi, vă rog, să vă amintesc că regimul ayatollahilor a fost sprijinit de către Harry S. Truman, ca parte a Doctrinei Truman de limitare a rolului strategic al Uniunii Sovietice (a se vedea criza din martie 1946).
Iar D Eisenhower, pentru a nu exista suspiciuni cu privire la natura partinică a deciziilor, a continuat politica lui H Truman pe aceste subiecte.
…Iar în 1957 SUA au pus bazele programului nuclear al Iranului.”
am punctat deja ca s-au facut greseli enorme, ca unele actiuni si pozitii post 1945 ale USA si ale lumii occidentale in general au fost de-a dreptul tembele si complet lipsite de viziune, conducand la fenomene care au loc mult mai tarziu, care sunt cu mult defazate in timp. Dar asta este, totul se plateste, greselile si lipsa de viziune se platesc si ar fi decent ca acestea sa fie corectate, chiar daca costurile sunt acum cu mult mai mari. Ma rog, ajutarea de catre USA in trecut a Iranului nu face regimul ayatolahilor mai putin criminal.
Lupta cu regimul sovietic trebuia inceputa a doua zi dupa capitularea Germaniei naziste, iar fortele implicate trebuiau sa fie substantiale incepand exact cu acea zi. Pasul politic privind Iranul al lui Truman nu a afectat decat in procent extrem de mic dezvoltarea regimului criminal sovietic, a fost o gadilatura la un picior de lemn. Trebuiau luate masuri de mult mai mare anvergura impotriva bestiei sovietice. Printre altele ar fi trebuit recunoscut public, si de Truman si de Eisenhower, si de catre toti presedintii care au urmat lor in USA, sus si tare, ca USA regreta ca prin alianta cu URSS in world war 2 s-a ajuns la subjugarea atator state din Europa de est de catre comunisti.
USA are o datorie morala enorma fata de Europa de Est !
Sa-l lasam pe idiotul de Trump, e doar un idiot adus la putere de gloate de natangi, idiot care s-a inconjurat in dep de stat de personaje si mai tembele decat el. Tactic vorbind, acum era momentul ca acest papagal sa fie exploatat, acum era momentul ca tarile vest europene sa-i dea un branci puternic si sa i se alature in Iran, conditionand asta de ajutor masiv american pentru Ucraina. Si asta trebuia facut inainte ca idiotul cu pricina sa umileasca armata americana, inducand, el personal sau diversi papagali plantati de curand de el in US army, pregatire insuficienta a atacurilor si tactici militare aiuristice.
Nu spun ca grija pentru cetatenii iranieni l-a indemnat pe Trump la razboi…..ci ca asta ar fi trebuit sa-l mane in primul rand…….si ar fi trebuit macar sa declare ferm idiotul ca lupta o duce pentru apararea civililor iranieni…..chiar daca nu era asa, daca sufetul lui gol nu putea simti asa ceva.
nu mai lungesc in mod inutil comentariul. Cititi va rog raspunsul dat domnului „cititor critic”
Revin totusi in final la Netanyahu…..acesta aplica doctrina pe care israelienii au aplicat-o des dupa 1948 … doctrina moarte pentru moarte, dinte pentru dinte…….au hotarat sa faca asta si au facut-o bine si chiar cred ca asta impune unora sa se gandeasca bine atunci cand ordona uciderea sau ucide evrei.
Mie mi se pare cel putin ciudat faptul ca Netanyahu este condamnat de CPI, dar niciun responsabil de atacul si crimele oribile din 7 oct nu e nici macar atins de institutiile internationale. Dumneavoastra cum vi se pare asta??
Răspundeți
Exeget 02/06/2026 La 10:25
Exista legi care pedepsesc instigarile la razboi, dar probabil ca inertia in a le aplica se datoreaza si faptului ca criminalul de razboi Benjamin Netanyahu (pe care unii il alinta admirativ si incurajator cu diminutivul Bibi!), este inca in libertate, desi impotriva lui exista un mandat international de arestare. Desi este gura sparta, cand gura vorbeste fara el, Trump a recunoscut, de ultima ora, un lucru extrem de adevarat, 100%, ca din cauza lui Netanyahu toata lumea uraste Israelul, si daca n-ar fi el, Trump, Netanyahu s-ar afla in inchisoare! Ei bine, daca este sa lucram cu materialul clientului, respectiv cu aceste declaratii fierbinti venite de la Casa Alba, toata lumea ar trebui sa reflecteze la cele doua adevaruri spuse de Trump despre Netanyahu. Citind articolul d-lui Stanomir, nu am putut constata decat evidenta, ca este o instigare la razboi, la escaladare in Orientul Mijlociu, ceea ce este total condamnabil din partea unui profesor de drept international, de la care asteptarea normala este sa furnizeze solutii de drept international, nu sa provoace probleme sau sa le amplifice. E cazul ca armele sa taca, ca mortii, ranitii, suferintele si distrugerile provocate de razboi sa inceteze, in locul lor sa triumfe viata, bucuria, cultura, artele, dreptul etc. In timp de razboi, legile amutesc si muzele tac, sa ne amintim terapeutic si constructiv de avertismentele lui Cicero, marele orator latin, care in discursul sau „Pentru Milo” (IV,10) – o dedicatie pe care as adapta-o la articolul d-lui Stanomir – a facut cunoscut pentru prima data un adevar deopotriva juridic si belic: „Inter arma silent leges”/”In timp de razboi legile amutesc”. De la aceasta idee initiala despre legi a derivat ulterior cea despre muze, o versiune mai cunoscuta: „Inter arma silent musae”/„Între arme – adică în vreme de război – muzele tac”. Cred ca pledantii Dreptului ar trebui sa faca apel la memoria lui Cicero.
Răspundeți
cititor critic 03/06/2026 La 19:17
Iran as Vietnam, Ukraine as Korea
Similar Wars End in Similar Ways
Gideon Rose
May 20, 2026
U.S. flight operations during the Iran war at an undisclosed location, March 2026
U.S. flight operations during the Iran war at an undisclosed location, March 2026 U.S. Navy / Reuters
GIDEON ROSE is an Adjunct Senior Fellow at the Council on Foreign Relations and the author of How Wars End.
More by Gideon Rose
Print
Save
It has taken the Trump administration just two months to race through all five years of the Johnson administration’s Vietnam policy: entry, escalation, frustrated stalemate, and negotiations. Now, it’s on the Nixon administration’s turf: first blustery threats, then gradual realization of the need to extricate via an unsatisfying deal. If this pace holds, the intervention in Iran should be over in another few months, by which point the recriminations will already have begun.
Of course, no historical analogies are perfect, and there are many obvious differences between the conflicts in Iran and Vietnam: different regions, different ideologies at play, a much shorter time frame, no U.S. ground troops or draft, no change in administrations, advanced military technology, and more. Still, there are notable symmetries in the structures of the two conflicts. And the same is true of the war in Ukraine, which has a structure symmetrical to that of the Korean War. And because structures constrain policymakers’ choices, recognizing these patterns provides clues to how the wars will end.
The U.S.-Israeli war on Iran is likely to conclude like the Vietnam War did in 1973, with an unstable compromise settlement that addresses some issues but leaves other important ones unresolved. Just as the ultimate fate of South Vietnam was left to be determined later, the ultimate fate of the Islamic Republic and its nuclear program will be left for another day. In contrast, the war in Ukraine, like the Korean War, will probably end with a settlement that solidifies something like the current line of conflict, with frozen borders patrolled indefinitely in an armistice that proves more stable and durable than most observers expect.
HALF THE WAY WITH LBJ
In November 1963, the leaders of both South Vietnam and the United States were assassinated, putting President Lyndon Johnson suddenly in charge of two countries in crisis. In Vietnam, motivated and well-led northern forces, together with their guerrilla associates in the south, were steadily gaining ground against a hapless South Vietnamese regime. Unless Washington did something to reverse the trend, it seemed Saigon would eventually fall, and the country would be reunified under communist control. Johnson and his team were not greatly optimistic about winning the war, but they feared the domestic and international consequences of losing it. So they decided to increase support for Saigon in hopes that a show of force would cause Hanoi to back off.
Subscribe to Foreign Affairs This Week
Our editors’ top picks, delivered free to your inbox every Friday.
* Note that when you provide your email address, the Foreign Affairs Privacy Policy and Terms of Use will apply to your newsletter subscription.
At first, this meant sending economic aid and military advisers. Then it meant bombing. Then it meant sending ground troops. And then it meant more of everything. Yet Hanoi stuck to its core objectives and refused to give in. By 1968, the war was costing so much blood and treasure and causing such domestic turmoil that Washington started looking for a way out. Johnson himself never accepted defeat, but he capped the war’s escalation, declared a unilateral halt to the bombing, withdrew from political life, and passed the problem on to his successor.
That turned out to be Richard Nixon, who, with his national security adviser, Henry Kissinger, inherited a fundamental imperative to finish the war but little political capital for new ventures. Neither Nixon nor Kissinger ever contemplated simply abandoning Saigon, but they had their sights set on remaking superpower relations and understood the United States had to move on relatively soon—certainly before the next presidential election. At first, they tried to achieve old goals through a new mixture of force and bluff. They hoped that the North Vietnamese could be cowed by savage new bombing and wild threats, the Soviet Union and China could be cajoled into helping, and the American public could be pacified with small troop reductions—and that all this together would produce an agreement allowing American withdrawal, South Vietnamese survival, and North Vietnamese disengagement. This was the period White House Chief of Staff H. R. Haldeman later immortalized in his memoirs:
[Nixon] was certain he could force the North Vietnamese—at long last—into legitimate peace negotiations. The threat was the key, and Nixon coined a phrase for his theory. . . . He said, “I call it the Madman Theory, Bob. I want the North Vietnamese to believe I’ve reached the point where I might do anything to stop the war. We’ll just slip the word to them that, ‘for God’s sake, you know Nixon is obsessed about Communism. We can’t restrain him when he’s angry—and he has his hand on the nuclear button’—and Ho Chi Minh himself will be in Paris in two days begging for peace.”
But the strategy failed. The Soviets either could not or would not pressure the North Vietnamese strongly enough to make them accept a settlement, the communists neither collapsed nor blinked, and the war dragged on.
By the fall of 1969, the administration was back to where it had begun, except that U.S. troop withdrawals had already started, whetting the American public’s desire for more and giving Hanoi an incentive to wait Washington out. Frustration in the White House mounted. Kissinger ordered his staff to prepare plans for a “savage, punishing blow” against the enemy. “I can’t believe,” he told them, “that a fourth-rate power like North Vietnam doesn’t have a breaking point.” Before attacking, administration officials gave an ultimatum to the Soviets and the North Vietnamese to make concessions—or else. But when they ignored the ultimatum, Washington didn’t follow through on its threats.
Eventually, Nixon and Kissinger settled on a second strategy of extrication, combining a gradual U.S. withdrawal, increased aid to the Thieu regime in Saigon, and an intense pursuit of a negotiated settlement. In 1973, this yielded an agreement that allowed the United States to stop fighting and bring home its prisoners of war, without formally betraying an ally. But the fine print of the agreement allowed communist forces to remain in place in the parts of the south they controlled, enabling them to restart operations once the United States withdrew. That stipulation, along with congressional restrictions on renewed U.S. involvement, led to the fall of South Vietnam two years later.
As Johnson had done in Vietnam, President Donald Trump went into Iran to head off worrisome trends. Israeli and U.S. airstrikes in June 2025 had caused major damage to Iran’s nuclear program. But afterward, the Islamic Republic started rebuilding its conventional military capabilities, and Israel and the United States feared that this would eventually create a powerful shield behind which Tehran could continue to pursue its nuclear ambitions. Trump bought Israeli assurances that a powerful decapitation strike would topple the Iranian regime and solve the problem once and for all, and he approved a joint attack by American and Israeli forces in late February. The airstrikes destroyed much of Iran’s military capacity and killed many Iranian officials, including Supreme Leader Ali Khamenei. But Khamenei’s son Mojtaba succeeded his father, and the deeply rooted Iranian regime continued to function. Worse, it struck back against its neighbors in the Gulf and caused a global energy crisis by putting restrictions on shipping through the Strait of Hormuz.
In April, a frustrated Trump shifted from playing Johnson to playing Nixon, trying a new strategy of increased pressure, ultimatums and threats, and offers to negotiate. This revival of the “madman” approach led to a cease-fire on April 8 and direct talks between American and Iranian officials brokered by Pakistan, but it didn’t produce the desired concessions. The Strait of Hormuz remained closed, and the two sides’ demands remained far apart. Having never planned for a long war, and with costs mounting and domestic support plummeting, Trump is now clearly looking for some face-saving way out, just like Nixon and Kissinger were in the early 1970s. But the Iranians, like the North Vietnamese, are proving stubbornly uncooperative, betting they can win a contest of suffering. What comes next is likely to be an agreement that stops the fighting, allows shipping to resume, and fudges or postpones the resolution of many other points in dispute. Like the fate of South Vietnam, the ultimate fate of the Iranian nuclear program, along with that of the Iranian regime itself, will end up being decided another day.
DRAW POKER
In Ukraine, meanwhile, the North Korean troops fighting alongside Russia must be experiencing déjà vu as they reenact their grandfathers’ nightmare, serving as human sacrifices in a stalemated bloodbath. In late June 1950, North Korean forces surged across the 38th parallel in a surprise attack designed to place the entire Korean Peninsula under communist control. Truman administration officials interpreted the move as a major salvo in the increasingly intense Cold War and committed the United States to the defense of South Korea, arranging for UN sponsorship of the effort.
The North Koreans pushed forward during the summer, eventually pinning UN forces into a small area around the southeastern port of Busan. In September, U.S. General Douglas MacArthur’s successful amphibious landing at the port of Inchon behind enemy lines reversed the trend of the war, and soon it was UN troops that were pushing the North Koreans backward.
In October, flush with victory and sensing an unexpected opportunity to unify the peninsula on South Korean terms, U.S. leaders gave MacArthur the freedom to pursue operations well into North Korean territory, which he exploited to the limit and beyond. But as the UN armies moved ever northward, the war switched directions again, with Chinese troops coming to the aid of the North Koreans and forcing the UN forces to beat a hasty retreat south. India and the United Kingdom pressed the United States to begin negotiations, based on a deal that would involve abandoning Taiwan and admitting China to the UN. But the Truman administration refused, gambling for resurrection on the battlefield. And sure enough, under a new ground commander, Matthew Ridgway, UN forces reversed the trend yet again, grinding their way back up the peninsula in early 1951.
All four wars featured disputes not only among opponents but also among partners.
At this point, both sets of belligerents realized that moving beyond a stalemate would be extraordinarily difficult and costly, and they started to consider a negotiated end to the war on the basis of the status quo ante. MacArthur disagreed with this policy choice and deliberately set out to sabotage it, making belligerent public statements and criticizing the administration to Republicans in Congress. In response, President Harry Truman removed MacArthur from overall command in April, replacing him with Ridgway. In June, after UN forces thwarted a massive Chinese offensive, the Soviet UN ambassador suggested in a radio address that both sides agree to an armistice at the 38th parallel, and in July direct cease-fire negotiations began. Contemporary observers expected a settlement in weeks. The first American negotiators were told to pack dress uniforms for a signing ceremony, and the first Chinese negotiators took only summer clothing. But the negotiations bogged down, and vicious fighting continued for two more years. An armistice was eventually signed in July 1953, along lines close to where the sides were at the start of negotiations.
The similarities between the wars in Korea and Ukraine are striking. The current war in Ukraine began with a surprise attack by Russian forces in late February 2022. Like the North Koreans in 1950, the Russians made dramatic advances in an attempt to reconquer what they considered lost national territory, and once again American and European officials committed themselves to helping the victim of aggression resist. As in Korea, the first year of the war in Ukraine saw major military reversals and operational movements, followed by several years of a high-intensity stalemate along relatively fixed battle lines.
When Trump took office in 2025, he tried to force a settlement, enticing Russia by suggesting it could keep its territorial gains and bullying Ukraine by withholding support. But neither side was willing to accept a deal, and the fighting continued. The more exhausted and resigned the belligerents become, however, the more the possibility of a settlement ratifying the stalemate increases. Like the Korean War, the war in Ukraine has been extraordinarily violent, with total combat deaths in the hundreds of thousands and casualties in the millions. (In Korea, there were also millions of civilian casualties.) Such a massive effort expended for such minimal gains leaves a mark, and in Ukraine as in Korea, once the fighting stops it is unlikely to restart again any time soon—not least because of the vigilance with which the demarcation line will be guarded.
THIS TIME’S NO DIFFERENT
All four wars featured nuclear brinkmanship. The pattern was set in Korea, the first conflict in history in which general nuclear war between the belligerent coalitions was a possibility. Nuclear powers would threaten to use the bomb, hoping to scare their enemies into concessions, but never actually follow through. The United States didn’t use nuclear weapons in Korea or Vietnam, Russia hasn’t in Ukraine, and neither the United States nor Israel will use them in Iran, whatever civilization-ending rhetoric they might deploy. Pressures for nuclear proliferation, however, will surely increase. It will be lost on nobody that Ukraine was attacked only after it gave up a nuclear capability and that a nuclear North Korea is safe while nonnuclear Iran lies in ruins.
All four wars also featured disputes not only among opponents but also among partners—which is unsurprising, since large powers and small ones have different interests and responsibilities. Here again the pattern was set in Korea. When the great powers decided they were ready to stop fighting, they brought their junior partners along. After Stalin’s death, new Soviet leaders decided to cut their losses and allow an armistice to proceed, while Washington forced Seoul to accept an agreement it opposed. Twenty years later, Washington forced Saigon to do the same. Ukraine has resisted such pressure so far, but if Russia ever becomes willing to cut a reasonable deal, the United States and its European allies will find ways to make sure Kyiv accepts it. And the same will hold in Iran: once the Trump administration finds common ground with the Islamic Republic, the United States will overrule Israeli and Gulf desires to hold out for a harder line.
There is much loose talk these days about how Washington’s failure to achieve its goals in Iran is a sign of some inexorable broader loss of power. “China Increasingly Views Trump’s America as an Empire in Decline,” declared a recent New York Times headline, and many at home and abroad concur. But the same was said about the debacle in Vietnam—only for the United States to rebound from its loss within a few years and go on to decades of global hegemony. There are no guarantees of another such geopolitical revival, but the creative dynamism of American capitalism and the regenerative capacities of American democracy have pulled rabbits out of hats for centuries and are unlikely to stop doing so now.
Perhaps the most striking aspect of all this historical rhyming is the repeated, naive, across the board wish casting of wartime leaders, who casually assume that military force can easily bring political gains, that the enemy won’t respond, and that serious strategic planning is unnecessary. In war as in the market, the most dangerous words might be “this time is different.”
Răspundeți
- Constantin 04/06/2026 La 16:22
  @cititor critic _ „Iran as Vietnam, Ukraine as Korea
  Similar Wars End in Similar Ways”
  Probabil lucrurile stau chiar așa.
  Dar, cu un comentariu luuung, care reproduce un articol, în locul unui link, sau al unui rezumat, ați omorât – voluntar sau nu – secțiunea de comentarii la textul profesorului I Stanomir.
  …Trebuie multă voință și răbdare ca să citești întreg articolul.
  Răspundeți
  - cititor critic 05/06/2026 La 11:18
    Daca puneam linkul poate ca nu putea fi citit de toata lumea. Rezumatul il poate face chatgpt daca i se da linkul. Foarte simplu pt cineva cu minime cunostinte de internet.
    PS Cred ca de fapt comentariile la articol sint mai bune ca articolul in sine:)
    Răspundeți
cititor critic 04/06/2026 La 10:25
Si un articol care sustine continuarea razboiului.
Con Coughlin
Trump is about to seize defeat from the jaws of victory in Iran
The president should prepare to resume military operations against Tehran, to force the recalcitrant regime to come to terms
Gift this article free
Add us as preferred source
A banner with a portrait of U.S. President Donald Trump is displayed on the front U.S. Department of Labor Frances Perkins Building on May 30, 2026 in Washington, DC
The US president could soon find himself left with no option but to resume hostilities Credit: Kevin Carter/Getty Images
Con Coughlin
Executive Defence and Foreign Affairs Editor
Con Coughlin
A leading expert on global conflict, international security and the Middle East. Con worked as a foreign correspondent for 20 years in the Beirut, Jerusalem, New York and Washington bureaux. More recently he covered the conflicts in Iraq, Afghanistan and Ukraine. He is a Senior Visiting Fellow at the War Studies Department, King’s College, London.
See more
Published 04 June 2026 6:00am BST
With the US and Iran continuing to trade blows in the Gulf, it is hard to take seriously the Trump administration’s insistence that a lasting peace deal is in the offing, one that will secure the reopening of the Strait of Hormuz and end Tehran’s nuclear ambitions.
It is, after all, almost two months since the two sides agreed a ceasefire that was supposed to act as a precursor for a more comprehensive peace settlement. Then, as now, the key US demands were that Tehran abandon its fraudulent claim to control the Strait – one of the world’s busiest shipping arteries – while providing a cast-iron commitment to end its nuclear programme.
In return, the US would agree to lift the sanctions regime that has brought the Iranian economy to its knees.
Donald Trump’s belief that a deal would be possible “in days, not weeks” was based on the assumption that, after the devastation Iran had suffered during six weeks of intense bombardment by both the US and Israel, Tehran had no option but to agree terms.
Given the events of recent weeks, when the US and Iran have engaged in regular exchanges of fire in the Gulf, Trump’s confidence now appears misplaced, as does his decision to call a halt to America’s military onslaught when the Iranians’ ability to defend themselves had all but been destroyed.
US secretary of state Marco Rubio
US secretary of state Marco Rubio claims there has been a breakthrough in peace talks Credit: Evelyn Hockstein/Reuters
If ever there was a moment for the US and Israel to press home their advantage and impose a deal on Tehran on their terms, this was it. Trump’s justification for ending the war prematurely was that he did not want to inflict any further unnecessary suffering on the Iranian people.
A worthy sentiment that may be, but Trump could soon find himself left with no option but to resume hostilities if, as is currently the case, the Iranian leadership shows no genuine interest in agreeing a deal that accepts Washington’s red lines.
While US secretary of state Marco Rubio has expressed optimism that progress is being made in talks to end the conflict, suggesting Iran has agreed to negotiate parts of its nuclear programme, Trump’s scepticism about the Memorandum of Understanding agreed so far has led him to ask his negotiating team to demand better terms.
With the Iranians proving resistant to Washington’s demands, and with some hardliners even claiming the talks have ended, the resumption of full-scale US military operations certainly needs to remain on the table. Such action might be necessary if the White House is to persuade Tehran that it will not tolerate indefinitely the tit-for-tat exchanges taking place between US and Iranian forces in the Gulf.
Recent interventions saw the Americans bomb an Iranian command post in the Strait and Tehran respond by attacking Kuwait’s international airport, scoring direct hits against the passenger terminal.
Kuwaiti Prime Minister Sheikh Ahmad al-Abdullah al-Sabah (2R) inspecting the damaged airport after an Iranian attack, in Kuwait City.
Kuwait international airport was hit by Iranian drones Credit: AFP
There is a limit to how long the region can tolerate this level of aggression before it spills over into all-out war, and the escalating tensions certainly stand in stark contrast to Trump’s rebuke to his critics earlier this week that they should “sit back and relax” because Iran “really wants to make a deal, and it will be a good one for the USA”.
The Iranian regime is, admittedly, indulging in a degree of play-acting by continuing to threaten its neighbours, a strategy aimed at convincing Iranians that it is still in control and has the will and resources to continue its fight against “The Great Satan”, as it calls the US.
The reality is very different, with regime hardliners desperately seeking to cling to power in a country that is on the verge of collapse. This, after all, is a regime so afraid of Washington’s formidable reach that it still has not managed to bury its slain supreme leader, Ayatollah Ali Khamenei, who was killed in his heavily fortified compound on the first day of the conflict. The latest update from state-controlled Iranian media is that the funeral will now take place later this month – assuming a peace deal has been agreed.
Trump, too, must share some of the blame for the endless procrastination over securing a peace deal. The American leader, who is notorious for his short attention span, is clearly losing patience with the whole procedure, which was evident in reports of his foul-mouthed rant at Israeli premier Benjamin Netanyahu over his plans to bomb Beirut, the Lebanese capital.
Trump’s desire for a quick fix to end the Iran conflict could also be motivated by a desire to resolve the crisis before the US plays host to the Fifa World Cup, in which an Iranian team is due to participate.
More from Con Coughlin
Israel is winning a quiet triumph against Iran’s recalcitrant hardliners
Read more
Trump’s impatience to resolve the Iran conflict, though, should not be used as an excuse to agree a flawed deal. The issues at stake – especially Iran’s nuclear programme – are far too important to be fudged.
If Trump’s strategy to force Tehran to accept his terms is no longer working, then he must be willing to resume the military campaign against Iran until the regime complies with his demands. Seizing control of the Strait of Hormuz by force, for example, would be a good way to persuade the ayatollahs that Trump means business.
Despite Trump’s quixotic handling of the war to date, there is still time for the president to make amends so that he does not snatch defeat from the jaws of victory.
Răspundeți

Iranul: teocraţia şi şantajul nuclear

Şantaj şi mesianism

Distribuie acest articol

28 COMENTARII

LĂSAȚI UN MESAJ Renunțați la răspuns

Autor

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Dragă cititorule, această platformă nu are reclame si nici advertoriale. Avem nevoie de ajutorul tau pentru a duce mai departe acest proiect. Il poți susține prin donații. Îți mulțumim!

carte

Carti noi

Carti noi

Pagini

Esential HotNews

Citeste HotNews.ro. Esential

contributors.ro

Articole pe aceeasi tema

Iranul: teocraţia şi şantajul nuclear

Şantaj şi mesianism

Articole pe aceeasi tema

Distribuie acest articol

Articole pe aceeasi tema

28 COMENTARII

LĂSAȚI UN MESAJ Renunțați la răspuns

Autor

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Dragă cititorule, această platformă nu are reclame si nici advertoriale. Avem nevoie de ajutorul tau pentru a duce mai departe acest proiect. Il poți susține prin donații. Îți mulțumim!

carte

Carti noi

Carti noi

Pagini

Esential HotNews

Citeste HotNews.ro. Esential

contributors.ro