Tensiunea dramatică de azi este, în cele din urmă, efectul deceniilor de ezitare din politica externă americană. Asemeni Federaţiei Ruse, Iranul a fost încurajat, prin inacţiune şi concesii, să meargă mai departe pe un drum al agresiunii. Barack Obama şi Joe Biden sunt responsabili pentru eşecul acestei strategii: acordurile încheiate şi aplicate au oferit Iranului ocazia de a se întări şi de se înarma.
Iranul nu este un regim oarecare, ci un stat totalitar revoluţionar, a cărui raţiune de a fi, încă de la fondare, a fost expansiunea imperială şi militantismul islamist. Iranul este parte din coaliţia ce vizează eliminarea hegemoniei americane, iar solidaritatea cu Rusia şi cu China este motivată de nucleu comun revizionist al politicii lor externe.
Iată de ce negocierea cu acest regim este doar o manieră de a amâna inevitabilul. Eşecul tratativelor este provocat, în cele din urmă, de însăşi natura regimului de la Teheran. Întemeiat ideologic şi menţinut prin teroare, el nu se poate modera sau normaliza, de vreme ce aceasta ar însemna sfârşitul mandatului ce îi conferă legitimitate.
Şantaj şi mesianism
Noile scenarii ce includ un memorandum de înţelegere sunt inseparabile de eliberarea strâmtorii Hormuz. Pentru Iran, închiderea acestei artere vitale este instrumentul cu care exercită un şantaj la adresa tuturor naţiunilor civilizate. Iranul de acum repetă scenariul imaginat în anii de război cu Irakul. Blocada americană este un răspuns spectaculos, dar unul care nu conduce la redeschiderea comerţului internaţional.
Iranul de astăzi este slăbit şi afectat de campania după de Statele Unite şi de Israel. Propaganda nu poate ascunde realitatea dramatică a unei involuţii economice fără precedent. Regimul care şi-a asasinat proprii cetăţeni este incapabil să administreze inflaţia şi criza de combustibil. Stabilitatea pe care o menţine prin teroare este eficientă pe termen scurt, dar viitorul este unul mai degrabă sumbru pentru teocraţia iraniană.
Dar , indiferent de starea în care se află, Iranul nu poate renunţa la elementele care îl definesc, ca politică şi ca identitate colectivă. Represiunea este inseparabilă de eşafodajul ideologic. Cruzimea pe care o dezvăluie crimele din ianuarie traduce fidelitatea faţă de unicul obiectiv care mai contează, continuitatea totalitarismulului islamic.
În orice formă ar supravieţui ,regimul de la Teheran nu poate abandona nucleul nuclear- imperialist al abordării sale. Ca şi statele totalitare ale veacului trecut, Iranul este o ideocraţie: fanatismul sângeros al conducătorilor săi se nutreşte din credinţa inflexibilă în justeţea cauzei lor. Maniheismul pe care îl practică nu lasă loc flexibilităţii.
Un Iran nuclear ar fi încunarea parcursului care debutează la 1979. Un Iran nuclear ar fi, în fine, capabil să exercite, în impunitate, şantajul regional şi global. Un Iran nuclear ar fi, o dată cu acest pas, un bastion inexpugnabil, imposibil de atacat. Un Iran nuclear ar reproduce, în Orient, scenariul apocaliptic al Coreii de Nord.
În cele din urmă,doar înlăturarea definitivă a acestui regim poate elimina riscul înarmării nucleare: continuitatea islamismului totalitar înseamnă continuitatea programului nuclear şi balistic. Şantajul va fi pârghia de care se serveşte teocraţia, spre a supravieţui.
Iranul este pregătit să aştepte, de vreme ce aparatul de represiune este, incă, unul capabil să elimine riscul de revoltă populară. Acest regim este, deja, mai longeviv decât democraţiile populare din Europa captivă. Capacitatea sa de adaptare şi puterea sa de supravieţuire nu pot fi subestimate. Prin anvergură şi ambiţii, Iranul este o ameninţare ce evocă, global, sfidarea sovietică de după 1945. A accepta realitatea acestei provocări este o datorie de luciditate.
Iranul a traversat decenii de administraţii americane, fără a renunţa la scopurile mesianice şi criminale ale politicii sale. Negocierea hrănită de iluzii nu poate decât să consolideze şi să revigoreze un stat care se dedică doar exportului de şantaj şi teroare. Subjugat, poporul iranian este condamnat să trăiască în vasta colonie penitenciară islamistă.
Cei care cred că se poate ajunge la un compromis rezonabil cu Iranul pregătesc viitorul la capătul căruia se află dobândirea armei nucleare. Iar în acest viitor niciuna dintre naţiunile noastre nu m va mai fi la adăpost. Continuitatea islamistă este prima pagină din lunga cronică a unei alte, viitoare, înfruntări. Delicată şi dramatică, lupta cu Iranul trebuie purtată acum, spre a croi un alt drum al istoriei.
Eu nu știu ce a câștigat SUA atacând Iranul. Memorandumul în discuție prevede redeschiderea strâmtorii Urmuz și amânarea discuțiilor pentru armele atomice iraniene. Adică revenirea la situația de dinainte de atacul SUA+Israel.
În legătură cu armele atomice iraniene mi se pare că există o mare ipocrizie. De ce Coreea de Nord( dar și India, Pakistanul, Israelul(!)) să aibă dreptul la arma nucleară dar Iranul nu? Este mai acceptabil regimul din Coreea de Nord decât cel din Iran? Mă îndoiesc.
În termeni militari agresiunea SUA+Israel în Iran nu a rezolvat nimic, ba dimpotrivă. Rusia consideră că agresiunea a fost un eșec și ca urmare a intensificat atacurile inumane din Ucraina.
Și, în definitiv, care este deosebirea dintre atacurile SUA+Israel din Iran, Gaza, Liban și atacurile Rusiei din Ucraina?
Da, foarte buna analiza. Distrugerea Irakului de catre SUA a fost o mare greseala geostrategica pentru ca a lasat camp liber de expansiune fundamentalismului iranian in regiunea orientului mijlociu. Asa au aparut falangele islamiste hezbolah, hamas, houti etc plus programul de inarmare atomic. Iranul nu va accepta un acord de pace atata timp cat Rusia si China o ajuta sa reziste la atacul SUA + Israel. Iar China si Rusia vor ajuta Iranul cat timp SUA se opun schimbarii ordinii mondiale cu o ordine noua. Pana atunci Iranul se joaca de-a negocierile cu Trump stiind ca acesta are alegeri cruciale in curand si nu poate escalada conflictul. Calculul Iranului ar putea sa fie gresit pentru ca in ecuatie mai este si Israelul. Iar Israelul ar putea escalada conflictul in orice moment. Totusi solutia rationala ar fi acceptarea de catre SUA + NATO a necesitatii schimbarii ordinii mondiale de dupa WW2 cu una noua negociata intre cele 2 mari tabere: NATO si BRICS. Altfel vom avea inmultirea conflictelor si/sau escaladarea celor prezente.
Lupta se poate purta acum contra derivatelor. Sunt convins că radio-amatori gălățeni puteau doborî drona de inspirație iraniană dar ar fi fost luați rapid la ochi. Poate explicați ce-ar trebui (ar fi trebuit) să-nsemne răspuns proporțional. O variantă era redirecționare către Ucraina?
The core issue is the 2015 Iran nuclear deal (JCPOA). Critics said it:
gave Iran sanctions relief and cash access,
left “sunset clauses” allowing restrictions to expire,
ignored ballistic missiles and regional proxy groups,
and only delayed, rather than ended, Iran’s nuclear ambitions.
Supporters argued:
the deal sharply reduced uranium enrichment,
imposed intrusive inspections,
lengthened Iran’s “breakout time,”
and was better than either war or an unconstrained Iranian program.
So whether Obama/Biden were “wrong” depends on what you think the realistic alternatives were.
There are serious criticisms one can make of both administrations without drifting into conspiracy or simplistic blame:
Criticisms of Obama
He may have underestimated how much sanctions relief could strengthen Iran regionally.
The deal deliberately excluded missiles and proxy warfare.
The “sunset clauses” worried many analysts because key limits expired after 10–15 years.
The administration arguably sold the agreement too optimistically to the public.
Criticisms of Biden
Biden promised a return to diplomacy but never fully restored the deal.
His administration appeared caught between competing pressures: avoiding escalation while maintaining sanctions.
Critics on both sides accused him of inconsistency:
hawks said he was too conciliatory,
anti-war critics said he failed to revive a functioning agreement when there was still time.
But there are also criticisms of Trump (de care autorul – very conveniently – nu zice nimic (de ce oare)?:)
A balanced analysis also has to mention that:
the U.S. withdrawal from the JCPOA in 2018 happened while international inspectors were still reporting Iranian compliance with the nuclear limits,
after withdrawal, Iran increased enrichment and reduced cooperation with inspectors,
and the “maximum pressure” strategy did not produce the broader replacement deal Trump promised.
A lot of experts — including critics of Iran — think all three administrations made strategic mistakes, just in different directions.
The broader criticism that often gets missed is this: U.S. policy toward Iran has frequently lacked a stable long-term strategy. Washington alternated between:
engagement,
sanctions,
covert pressure,
military deterrence,
and attempts at regime isolation,
without a durable bipartisan consensus on what the actual end-state should be.
That inconsistency itself may be one of the strongest criticisms of American policy overall.
Articolul e ca un fel de postare propagandistica pe FB, din moment ce ignora si greselile celorlalte administratii. Printre altele: Daca Trump ar fi atacat Iranul in perioada protestelor anti-guvernamentale ar fi avut de partea sa populatia satula de teocratie. Dar asa a lasat sa fie macelariti mii (in special) de tineri care acum ii urasc si pe mullahi si pe americani. Asa imi spun contactele mele din Iran, care toti si-ar dori disparitia statului teocratic.
Povestea cu Iranul nuclear nu e chiar atit de simple, distanta de la avea uraniu imbogatit la a avea o arma nucleara testata si functionabila e enorma. Mi-a spus si mie un expert (occidental) care a lucrat si cu ONU si cu AIEA.
Da, o tara care ameninta alta tara cu eliminarea de pe fata pamintului nu are de ce a se bucura de vreo simpatie. De altfel nici Rusia ori Coreea de Nord ori multe alte dictaturi. Dar daca nu pot fi invinse fara sacrificii umane masive merita oare sa se inceapa un razboi care nu e sigur ca poate fi cistigat?
Vedeti dv Israelul (care e tara cea mai amenintata de Iran) sa trimita trupe de sol in Iran? Vi se pare ca e usor de invins, adica fara mii/zeci de mii de victime, o tara de 90 milioane cu citeva milioane de oameni sub arme pe un teren muntos, cu totul diferit de Irak?
„Lupta trebuie purtata acum” e un slogan gol de continut. Spuneti-ne concret ce pasi ar trebui sa intreprinda SUA si Israelul pentru a schimba regimul in Iran.
PS Grija la ortografie, un spell-check ori o lectura finala inainte de publicare v-ar ajuta mult.