Realitate sigură a vieții lui Isus, eliberarea posedaților din Gherasa pare o legendă pioasă chiar și pentru unii creștini, care nu-și pierd timpul – cred ei – cu lucruri vrednice de „obscurantismul” Evului Mediu. Risipirea credinței în secolul consumerismului, dar și neîncrederea în gesturile lui Hristos ascund, sub pretextul diversității, un mesaj la fel de problematic ca și acela al zeflemelei publice față de sensibilitatea creștină. Deși deriziunea principiilor pe care s-a clădit civilizația europeană e susținută în numele libertății, nu toată lumea se bucură de dreptul de a nu fi discriminat! Recent, cu ocazia inaugurării Olimpiadei, am resimțit iarăși acest lucru.
Răutatea lumii există și, la un moment dat, ea l-a condus pe Fiul lui Dumnezeu spre drama Vinerii Mari. Prin urmare, exorcizările făcute de Isus nu pot fi luate drept tehnici narative destinate naivilor. Nu se îndoiește nimeni de slăbiciunea omenească și nici de răutatea și complicitățile noastre în fața provocărilor ei. În universul biblic „a nu fi ales bine” i-a făcut pe primii oameni să piardă startul în fața răului. Întruparea și pătimirea lui Hristos se vor datora, mai apoi, acestei desprinderi a ființei umane de planul și voința Cerului. Greșita folosire a libertății a stricat, de la început, armonia vieții.
În Evanghelii dorința lui Isus de a veni în întâmpinarea celor sărmani sau suferinzi nu lasă niciodată spațiu maimuțărelii și disprețului față de convertire. Mesajul compasiunii sale are accente foarte clare: „Schimbați-vă viața, fiindcă s-a apropiat Împărăția cerurilor” (Matei 4, 17). În universul credinței existența omului presupune, așadar, reconsiderare și schimbare a gândirii. Mesajul lui Isus cheamă existența creștină la o luptă împotriva cultului închinat propriului eu și a satisfacerii interesului personal. De aceea, paradisul descris de Isus nu e o realitate pământeană îmbunătățită, iar accesul la el nu se datorează, sub pretextul toleranței, acceptării tuturor meschinăriilor.
Estomparea frontierei dintre ceea ce se cade și ceea ce nu se cade, precum și slăbirea gustului pentru bătălia spirituală – în chiar sânul comunității creștine – exprimă riscul întâlnirii cu răul concret. Aici poate să piardă cu adevărat spiritul propus de Isus. A nu mai simți nevoia împăcării cu Dumnezeu – „un botez spre iertarea păcatelor”, spune Crezul niceano-constantinopolitan – și a răscumpărării din păcat, folosirea unui vocabular la modă doar pentru a-i asigura pe păcătoși că, în impenitența lor, ar fi niște ființe excepționale înseamnă a ignora o parte esențială din mesajul lui Isus. Dezorientați și temători să nu pierdem „clientela” din biserici, continuăm să credem că lucrurile ar fi la mâna noastră. Preocupați de popularitate, prevalându-ne de subterfugii ca să captăm atenția lumii, avem pretenția că am fi și de bună credință. Risipim astfel esența mesajului de iubire al lui Isus. Minimalizându-i exigențele, îi restrângem eficiența și pierdem temeiul harului în bătălia cu răul, har care se răsfrânge asupra lucidității, ascezei și inspirației Învierii.
Când nu mai recunoaște energia inclinației spre rău a membrilor săi și nici riscurile și gravitatea chemării Evangheliei – „Împărăția se ia prin luptă stăruitoare și cei ce se silesc pun mâna pe ea” (Matei 11, 12) –, Biserica începe să fie percepută ca o asociație nostalgică, una printre altele. Dacă nevoia de Dumnezeu nu ar fi continuat să se decanteze pe fondul bătăliei cu ceea ce deturnează de la învățătura lui, viața creștinilor ar fi rămas, de-a lungul istoriei, închisă în cadrul unei antreprize publice bizare – veșnic în pericol să dea faliment, dar care, cu toate neajunsurile, merge înainte. Dacă timiditățile și văicăreala creștinilor în fața indiferentismului religios par excesive, adevărul din Evanghelii pare și el o informație ușor de falsificat. Or conținutul mesajului religios nu poate fi anulat de viziunea secular-libertină îndreptată, printr-o lungă tradiție, împotriva Bisericii, atâta timp cât cei care se socotesc credincioși admit că viața nu se termină aici și că, orice ar fi, fidelitatea rămâne o virtute.
Adeseori, în practicarea credinței se descoperă o realitate esențială: nu trebuie uitat că Răul are temerile sale. Perspectiva „jugului bun și a poverii ușoare [a lui Isus]” (Matei 11, 30), refuzul edulcorării secularizate în trăirea Evangheliei, entuziasmul mărturiei (= martiriu) cotidiene – care, nefiind rezultatul unui cantonament sportiv, este har – toate acestea îi strică Răului planurile. Lupta cu puterile malefice nu e, prin urmare, un capriciu medieval, ci o realitate definitorie pentru ființa umană trezită de credință. Marcând distanța față de Rău, singură în stare să desăvârșească istoria și să semene în inimi împietrite nevoia convertirii, credința are puterea de a transfigura viața. Trăind cuvintele și urmând pașii Celui pe care ni-l împărtășește Evanghelia, cu încredere „metafizică”, dar și cu riscul suferinței și al morții – unde nu suntem niciodată singuri –, putem fi martori și beneficiari ai unui alt fel de istorie.
Lupta lui Dumnezeu cu Diavolul a fost cam lasata deoparte de catre Bisericile Crestine .Prelatii au inceput sa masoare durata sexului sau lungimea parului acoperit obligatoriu de o basca .Sarbatorile crestine au devenit si ele mari amatoare de pupaturi de moaste presupuse sfinte .Povestirile atribuite Fiului Omului inca ne mai incinta imaginatia dar ele ramin oare simple povesti ?Nu putem uita , printre multi altii , nici de Thomas de Torquemada sau de Cruciadele ce cindva ne încintau copilaria atunci cind cruciatii ieseau victoriosi sub stindardul harului lui Dumnezeu . Dincolo de credinta in Dumnezeu (probabil o imensa majoritate nici nu intelege si nici nu are cunoasterea necesara intelegerii cuvintului)ramine intrebarea .Biserica Crestina isi asuma si intreg narativul „Povestirii” si accepta toate derapajele unor inalti Prelati ce doresc a impune parca o noua forma a religiei crestine ? Viata ne va arata.
Frumos zis, Părinte.
Să (mai) Predici Bine.
Doar cretinii vorbesc de „obscurantismul” medieval.
In realitate, omul a fost o fiinta credincioasa inca de la inceputuri. Doar ca forma credintei a fost alta. Dar la fel de puternica. Sau mai puternica, tinind cont ca se aduceau jertfe si nu rareori jertfe umane. (Mircea Eliade arata foarte clar si frumos cum evolueaza „sentimentul” religios la oameni.)
In ce priveste societatea contemporana, este tot religioasa, dar se inchina vitelului de aur si Venerei/Priap. Si au un cult tipic, pe care-l venereaza si practica fara sa-si dea seama.
Biserica este intr-un punct de cotitura.
In primul rand, ar trebui sa se uneasca.
In al doilea rand, trebuie sa decida daca vrea sa adune toti oamenii sub faldurile ei, indiferent de comportamentul lor, sau sa se limiteze doar la un numar mic de intiati, care sa pastreze flacara vie. In fond, nu putem fi cu totii sfinti. (Si, ca de obicei, comportamentul clerului este lupa prin care se priveste institutia religioasa. Pentru ca, in societate, avem credinta … si materializarea ei sociala: institutia.)
De ce exista raul e tema acesti frumos articol. Cei care citesc mai ales Vechiul Testament se ingrozesc de cate atrocitati fac imparatii si poporul ales, care periodic se intoarc la idoli.
Cat despre credinta…deschid azi tv si aflu ca e sarbatoarea schimbarii la fata. Crescut in comunism ar fi trebuit sa nu stiu ce inseamna. In uber soferul de 30 de ani vede lume la biserici si ma intreaba daca stiu ce sarbatoare e . Ii spun si il intreb daca stie ce inseamna. Nu stia, si i-am descris pasajul din evanglelia lui Matei, si pictura celebra de la Vatican a lui Rafael, pe care am vazut-o de multe ori. M-a ascultat si i-am spus ca Dumnezeu ii mangaie numai pe cei care il cauta mereu. El e prezent,este prezentul insusi,si numai noi nu il vedem. Doar cand se aduna lumea in fata unei biserici,ne mai aducem aminte rar ca e si el pe aici. El ne-a dat dat o lume si noi am uitat cine ne-a dat-o, si aici e originea raului cea mai adanca.
La Vatican mai exista și neliniștitoarea creatie artistica din Sala Audientelor
https://images.app.goo.gl/r5wtA5VvCfGtsiNf9
Și tot la Vatican a deținut cea mai înaltă onoare, funcție ierarhica, Papa Benedict, erudit teolog si mare exorcist al clerului Cetății de Scaun.
Interesant este faptul ca în tarile a căror religie dominanta este catolicismul, Cel Cazut este luat în serios intr-o asemenea masura incat in aproape toate diocezele este numit un preot exorcist pare-se, destul de solicitat.