Pesemne, uneori e mai lung drumul de la Oradea până la Satu Mare decât cel pe distanța inversă. Fiindcă numai așa se explică de ce văd nu la Satu Mare, ci la Oradea, și numai la aproape trei ani de la momentul premierei un minunat, un superb spectacol, montat la Trupa Mihai Raicu a Teatrului de Nord, pe un scenariu propriu, de dansatorul, coregraful și regizorul Gigi Căciuleanu.
La vie en rose nu este, nici nu cred că și-a dorit să fie un spectacol mare. Nu a ambiționat la condiția de cine știe ce exercițiu de virtuozitate pentru actorii Roxana Fânață, Andrei Gâjulete, Ioana Cheregi, Andrei Stan, Dorina Nemeș/Alina Negăru, Bianco Erdei, Raluca Mara, Vlad Mureșan, Anette Marka, Sergiu Tăbăcaru. Ei dansează bine, pasionați, cum se spune cu sentiment, așa cum o făceau pe vremuri, înainte de de al Doilea Război mondial și încă prin anii ‘50 ai secolului trecut tinerii francezi în sălile de dans din faubourguri și își spuneau că viața e frumoasă. Chiar en rose. Și asta fiindcă erau tineri, le plăcea muzica frumoasă, dansau și, mai ales, pentru că iubeau. Plaisirs d’amour, chagrins d’amour, vorba unui cântec celebru.
Gigi Căciuleanu a intenționat să facă doar un spectacol, cald, frumos care să vorbească despre tot ceea ce înseamnă dragoste, iubire. Și cum îi pot da ei expresie dansul, câteva versuri, unele dintre ele aparținându-i lui Jacques Prévert atât de în vogă odinioară , șansonete celebre și mari șansonetiști precum Edith Piaf, Yves Montand, Maurice Chevalier, Charles Trenet, Juiette Gréco și, desigur, încă mulți, mulți alții. Pe care îi regăsim în zilele noastre poate doar pe vinilurile de odinioară, pe materiale de arhivă, dacă nu cumva chiar cu vocile alterate. Așa cum erau ele redate de gramofoanele din primele câteva decenii ale secolului trecut.
Firește, cei de un leat cu mine și-au amintit că pe Charles Trenet sau pe Juliette Gréco, cea veșnic îmbrăcată în negru, i-au putut asculta live, cu ocazia primelor ediții ale Festivalului Cerbul de Aur de la Brașov. Cei ceva mai în vârstă s-au gândit la faptul că, în februarie 1957, Montand și Simone Signoret, pe atunci oameni de stânga, dacă nu cumva membri ai PCF, pesemne chiar stipendiați de Moscova, au venit la București. Ocazie pentru Montand de a susține un concert în azi dispăruta Sala Floreasca. Concert care a însemnat și una dintre primele transmisiuni live ale recent înființatei Televiziuni Române. Și cum, la un moment dat, se aude și binecunoscutul J’aime flâner sur les grands boulevards , ne-am amintit și de ceva d ceva mai tânărul Sacha Distel, foarte des programat în emisiunea De la A la infinit pe care o făceau în anii ’70 la TVR, Tudor Vornicu, CristianȚopescu și Ileana Vlad.
Așadar, suntem și noi, spectatorii, purtați într-o sală modestă, oarecare. Marcată ca atare de decorul foarte simplu, minimalist, cum se spune astăzi, semnat de Cristian Gătina. Și după incipit-ul sau, mă rog, uvertura cu cântecul ce dă titlul spectacolului, melodie cântată, cum altfel?, decât de Edith Piaf, își fac apariția în scenă dansatorii. Tineri simpli, îmbrăcați modest, băieții mai toți cu cămăși albe, fetele cu rochițe mai colorate (costumele sunt datorate Annei Szabó), și încep să danseze. Mai timid, mai departe ceva mai senzual, așa cum le e relația de moment. Cuplurile se fac și se desfac, câteodată intervin și pauze, mai intervine și câte o defecțiune tehnică, așa cum erau cele atunci când acul pick-up-lui dădea semne de oboseală. Uneori toți dansatorii se reunesc. Câteodată apar și mici dileme, dacă nu cumva chiar și contradicții.
Lista de personaje a spectacolului ne spune că respectivii tineri au nume. Așa ca-n viață. Marjolaine, Bastien, Bouboule, Greg, Margot-La Brune, Mimi Bout d’chou, Pierrot, François , Lisette. Numai că respectivele nume puțin contează. Individualitățile se pierd în frumusețea, uneori în pasiunea dansului. Pe scenă se rostesc foarte puține cuvinte. Mai degrabă, se aud interjecții, exclamații. Doar către sfârșit ni se citește în românește și ni se scrie în franceză și engleză unul dintre cele mai celebre poeme ale lui Prévert.
Cuvintele totuși contează. E vorba despre cuvintele din șansonete. Avantajați fiind spectatorii care (mai) știu franceza. Acestora le e cu siguranță ceva mai simplu să înțeleagă că, dacă viața poate fi câteodată și en rose, asta se datorează în primul rând iubirii.
Iubire ce se concentrează în muzică, în gest, în dans.
Teatrul de Nord din Satu Mare-Compania Mihai Raicu
LA VIE EN ROSE
Un spectacol de Gigi Căciuleanu
Decor: Cristian Gătina
Costume: Anna Szabó
Distribuția:
Marjolaine:Roxana Fânață
Bastien:Andrei Gîjulete
Bouboule:Ioana Cheregi
Greg:Andrei Stan
Margot-La Brune:Dorina Nemeș / Alina Negăru
Pierrot:Bianco Erdei
Mimi-Bout-d’chou:Raluca Mara
François: Vlad Mureșan
Lisette:Anette Marka
Jules:Sergiu Tăbăcaru
Din păcate in ultimii 36 de ani ,am fost flămânzi de cultură și sătui de barbarie.
Degradarea nației e și culturală.
Fără strategie și cu un procent infim din PIB.