sâmbătă, august 15, 2020

Iugoslavia și diplomația românească sub bombe

Lipit de Aeroportul Nikola Tesla, din Belgrad, există un muzeu al aviației la care sârbii o să te trimită cu mândrie, ca să vezi bucăți dintr-un F-117 Stealth și un F-16 american, doborâte de forțele lui Miloșevici în 1999, în timpul bombardamentelor din Belgrad. În oraș, câteva clădiri bombardate de NATO, ca a Ministerului Apărării, au rămas multă vreme dărăpănante, dar mai nou, demolări și consolidări încep să le aducă la o formă mai normală.

Cam ăsta-i epilogul unui război care l-a costat pe Slobodan Miloșevici capul și Iugoslavia (în formula restrânsă Serbia + Muntenegru), în jur de 100 de miliarde de dolari. Serbia – sau Iugoslavia – a trebuit să se retragă din Kosovo în condițiile de pace ultimative formulate de NATO. La capitolul morți, estimările includ între 956 și 1.200 de partea sârbă și între zero și doi, de cea a NATO. Miloșevici nu avea să piardă puterea imediat, ci printr-un soi de Brexit avant la lettre: devansând alegerile, pe baza unui calcul politic sinucigaș. Pe 24 septembrie 2000, sârbii, care se săturaseră de el, l-au votat pe Vojislav Koštunica, fondatorul Partidului Democrat de opoziție.

În cafenelele cochete ale Belgradului, acum câțiva ani, nimeni nu mai avea niciun chef de Miloșevici și fapte de vitejie. “Vrei să-ți spun cum ne-au bătut americanii?” m-a întrebat un interlocutor sârb. “Ne-au bombardat centralele electrice, sursele de putere. Aveam cuptoare cu microunde, le porneam și lăsam geamul deschis, ca să deturnăm rachetele cu infraroșu. Dar mai ales aveam congelatoare pline de carne, fiindcă era război. Americanii ne-au lăsat fără curent. Ne-am apucat de făcut grătare, am pornit o petrecere cât tot Belgradul. Când am terminat grătarele, nu mai aveam nimic de făcut. Ne-am predat.”

Sârbii au însă motive să nu iubească SUA și NATO, iar acestea nu sunt doar cele 78 de zile de bombardamente din regimul unuia din ultimii dictatori din Europa, Slobodan Miloșevici. În definitiv, au scăpat de el cu alegeri libere. Războiul NATO-Iugoslavia din 1999 a pornit de la atrocitățile comise în Kosovo și a fost, totuși, evenimentul cvasi-final al uneia din cele mai oribile serii de conflicte armate de după Al Doilea Război Mondial, presărate cu genocid, purificare etnică și alte dezastre. Mai mult, bombardamentul a fost revoluționar din punct de vedere strategic, fiindcă a dovedit că un astfel de conflict poate fi câștigat numai de forțele aeriene.

Este totuși singurul caz în care NATO a acționat fără aprobarea Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite, în care Rusia și China votaseră împotrivă. Iar la capitolul opinie publică, majoritatea sârbilor sunt de acord că Miloșevici a fost un dezastru, dar își amintesc de faptul că alți lideri belicoși ai altor foste republici iugoslave, ca bosniacul Alija Izetbegović sau croatul Franjo Tudjman, au sfârșit-o în patul lor și percep asta ca o nedreptate din partea comunității internaționale.

Dacă în 1999 aveați o vârstă la care vă interesau astfel de lucruri, rețineți probabil dezorientarea și acuzațiile la adresa guvernului Radu Vasile și a președintelui Emil Constantinescu, cu privire la implicarea României de partea NATO, într-un astfel de conflict tulbure. La vremea respectivă, printr-un vot al Parlamentului, România permisese avioanelor Alianței accesul în spațiul aerian propriu, lucru care a fost interpretat ca un semn de slugărnicie în fața NATO, mai ales că țara noastră era prietena tradițională a Serbiei/Iugoslaviei.

La ce se referă prietenia? În același Muzeu al Aviației de la Aeroportul din Belgrad, vezi și un Orao, un avion de atac la sol și vânătoare care era fala Iugoslaviei în anii ‘70. Dar Orao e unul și același lucru cu IAR-93 Vultur, rezultatul dorinței din epocă a lui Ceaușescu de a avea tot ceea ce poate fi mai aproape de un avion militar state of the art. E unul din proiectele româno-iugoslave care s-a sfârșit în 1992, odată cu primele sancțiuni împotriva fostei Iugoslaviei; de altele, ca Porțile de Fier, validate de un Ceaușescu sedus de independența de Moscova și veleitățile de lider global ale lui Iosip Broz Tito, nici nu mai e cazul să pomenim. Dacă e s-o luăm așa relațiile bune datează încă de pe vremea lui Mircea cel Bătrân, care oferea Serbiei sprijin armat în Bătălia de la Câmpul Mierlei. Iar în Primul Război Mondial, România a intrat în conflict de partea Serbiei, adică împotriva Austriei și a Germaniei, pentru a participa apoi la Mica Antantă, alături de nou-născuta Iugoslavie și Cehoslovacia, cu scopul de a contracara tendința expansionistă a Ungariei.

Slugărnicie?… O poveste cu o antenă românească și un radio sârbesc legendar

În 1999, prin vocea lui Ion Iliescu, aflat pe atunci în opoziție, PSD (PDSR) lua o poziție clară împotriva implicării României în intervenția în Iugoslavia: “A ne limita doar la a susține necondiționat şi nenuanțat poziția NATO este neproductiv şi, repet, regretabil. ( … ) Cum îşi poate închipui cineva că poate fi un partener valabil de discuție, atâta timp cât atacă, adoptă poziţii partizane şi dezavuează conducerea legitimă şi democratic aleasă a unei țări, legitimează amestecul în treburile interne, limitarea suveranității şi dreptul de intervenție?” Radu Timofte, ulterior șef al SRI, la vremea respectivă senator PSDR și președinte al Comisiei de Apărare din camera superioară, punea și el paie pe foc: “Ceea ce se întâmplă acum în Kosovo nu poate fi decât o repetiție pentru ceea ce s-ar putea întâmpla, mai devreme sau mai târziu, şi la noi.” PUNR și PRM, fostele partenere de Patrulater Roșu, țin și ele isonul. Simple declarații ale unor politicieni de opoziție sau îngrijorare reală?

N-aș putea spune. În același timp, studenții bucureșteni organizau mitinguri pacifiste, implicit pro-Serbia și anti-NATO. Dar, tot în același timp, România era poziționată perfect pentru a funcționa ca un canal de comunicare între Iugoslavia aflată încă în zodia lui Miloșevici și americani. O ambasadă foarte bine conectată, cea din Belgrad, mijlocea relația cu liderii de opoziție, precum Koštunica, Zoran Đinđić, care avea să fie premier după căderea lui Miloșevici sau pe cea cu legendarul B92.

De ce “legendar”? Fiindcă în întreaga epocă Miloșevici, din 1989 până la cădere, postul de radio fondat de Veran Matić, care emitea pe 92,5 MHz, a fost echivalentul Twitter și Facebook, în sintagme ca „revoluția Twitter” sau „revoluția Facebook”, care au început să se audă de-abia din 2009 încoace. Ceea ce a făcut Twitter-ul pentru protestele din Moldova (2009) sau Iran (2010) și Facebook-ul pentru Primăvara Arabă (2011) făcea, în anii ‘90, B92 pentru opoziția din Serbia. Finanțat de Soros/Open Society Foundations și USAID, B92 era una din puținele surse independente de informare, cu programe de știri asortate cu un profil muzical subversiv, axat pe piese protestatare de rock și punk. Radioul a fost interzis de mai multe ori de Miloșevici, dar de fiecare dată a reintrat în emisie cu ajutorul a diferiți parteneri interni sau externi. Printre altele, B92 este și un pionier al emisiei online, pe care a trebuit să o adopte în 1996, din motive de cenzură. Miloșevici n-ar fi pierdut probabil alegerile, în 2000, dacă B92 n-ar fi organizat concerte de rock care chemau tinerii la vot.

Felul în care s-a implicat România, prin Ministerul Afacerilor Externe al lui Andrei Pleșu și Mihnea Constantinescu, e dincolo de limita secretului de stat și poate fi doar parțial și cu aproximație reconstituit. Însă arată a orice altceva decât plasare slugarnică, pasivă, la remorca NATO. Printre altele, au circulat informații neoficiale referitoare la o antenă de emisie plasată pe Semenic și oferită B92 de România, în ultimii ani ai regimului Miloșevici. Atunci când o întreb de ea, Carmen Podgorean, ambasadoarea României în Argentina, la vremea respectivă colaboratoare apropiată a lui Mihnea în Ministerul Afacerilor Externe, izbucnește: „Despre antenă nu vreau să vorbesc!”, dar până la urmă explică: „Am un oarecare amestec, pentru că am găsit organizația neguvernamentală dispusă să își asume că o aduce în România. (…) Am căutat diverse formule mai legale, mai vamale, mai constituționale și nu le-am găsit, a rezultat că trebuie s-o importe cineva și eu am zis: X, vorbești tu cu…? – Da. Am vorbit și au adus această antenă.”

Podgorean preferă însă să vorbească despre o masă rotundă organizată cu sprijinul Fundației Soros și al unor ONG-uri de media cunoscute. „Într-o sală probabil de nunți care era situată între oraș și aeroport”, un cadru de lucru legat de libertatea de expresie aduce la masă politicieni de opoziție sârbi, printre care Miroljub Labus, devenit viceprim-ministru după căderea lui Miloșevici, și o doamnă cu o poziție înaltă în ierarhia Departamentului de Stat al SUA. Podgorean își amintește că întâlnirea era una încărcată: „Ei (sârbii – n.a.) veneau dintr-un loc unde nu puteau vorbi între ei și trebuia să-și spună tot, și lucruri pe care poate noi le depășisem cu cinci ani de tranziție mai devreme. E o acțiune care nu avea de ce să fie secretă și n-a fost secretă, cea cu antena a avut multe componente de diplomație confidențială sau chiar secretă. Nu în sensul cărților de spionaj, că lucrurile se vorbeau la telefon.”

Creând o platformă pentru libertate de expresie și în general drepturile omului, cu sprijin american, România încuraja coagularea opoziției anti-Miloșevici.

Chiar dacă numele lui apare rar în această relatare, Mihnea Constantinescu era centrul nervos al evenimentelor. Ca director politic, condusese echipa care fundamentase și recomandase decizia foarte dificilă de a acorda drept de survol NATO, pentru ministrul de externe Andrei Pleșu și întregul Guvern, dar asigurase și un canal de comunicare cu Belgradul și, în plus, sprijin consistent opoziției anti-Miloșevici. Așa cum veți vedea, supraveghea în fiecare zi și în chiar fiecare minut lucrurile.

Cum a salvat România flota JAT-ului

O întâmplare cu iz de film de aventuri din aceeași perioadă spune și ea destule despre rolul pe muchie al României din acele zile. Prin 2003, Adevărul prelua o relatare din Vecernje Novosti, în care publicația sârbească povestea cum la începutul bombardamentelor NATO, România a oferit adăpost pentru flota de avioane de linie a JAT (Jugoslovenski Aerotransport), Tarom-ul iugoslav și ulterior sârbesc. În noaptea de 24 spre 25 martie 1999, prima a bombardamentelor NATO, un Mig 29 iugoslav, avariat, ateriza pe aeroportul civil din Surcin, lângă Belgrad, unde se afla garată flota civilă. Mig-ul era camuflat de JAT-ul civil ca-ntr-o poveste duioasă cu lebede, prin acoperirea cu aripile mai mari și plasate mai sus ale avioanelor de linie.

Câțiva oameni din JAT începeau să caute cu disperare un aeroport dintr-o țară neutră, spre care să trimită flota civilă. În cele din urmă, ajungeau, printr-un intermediar canadian, la un ministru român al cărui nume nu e dezvăluit și căruia intermediarul îi ajutase fiul să ajungă la studii universitare de limbi străine, în Canada. Goran Crljen, director al JAT în 2003, relatează că la scurt timp îi parvine un email, „trimis conspirativ de la București”, care spune că JAT-ul poate „conta” pe aeroportul de la București. Pe 10 aprilie, situația se agravează, fiindcă NATO distribuie presei o înregistrare de satelit, în care sub avioanele de linie se vede clar o aripă de Mig. Poziția NATO e că înregistrarea transformă aeroportul de la Surcin în „țintă militară legitimă”.

Desigur, a bombarda imediat după anunțul de presă ar fi fost o prostie, așa că JAT-ul mai are un pic de timp. Se coordonează cu apărarea antiaeriană din Iugoslavia și în cele din urmă, decolează pe 24 aprilie, cu destinația România. Goran Crljen pilotează un Boeing 727, urmat de un DC 10, încă un Boeing 727 „și așa mai departe”. Convoiul iese fără încurcături din Serbia și intră în Banat, după care aterizează la București. „Nimeni nu a tras asupra noastră. Când am aterizat la București, in spatele nostru porniseră americanii cu elicopterele Apache. Nu înțelegeau ce se întâmplă”, relatează Crljen.

Dacă chiar nu au înțeles, partea românească le-a oferit cu siguranță explicații satisfăcătoare, fiindcă a doua zi a urmat un al doilea convoi de avioane de linie, ceea ce a adus totalul avioanelor JAT aflate la București la 17.

Desigur, nenumitul ministru român nu putea da aprobări de capul lui, în primul rând fiindcă flota de avioane de linie a Iugoslaviei a survolat de două ori o jumătate a României, din Banat până la București, fără probleme din partea forțelor armate autohtone, deci cu acceptul măcar tacit al Ministerului Apărării. În al doilea rând, NATO, din care nu făceam parte, a ajuns să fie de acord, sau măcar să tolereze situația, ca dovadă al doilea convoi de Boeing-uri. Iar atitudinea României poate fi caracterizată oricum altfel decât ca „sprijin necondiționat”.

Primele bombe și somnul

A sosit însă timpul ca să-l descoperim și pe Mihnea implicat direct în evenimente. Dar mai întâi, să vedem ce putea spune public Guvernul, din toate lucrurile de mai sus. La o zi de la începerea bombardamentelor, ministrul de externe Andrei Pleșu organiza o conferință de presă în care afirma: „Pentru noi aceasta este soluția optimă, cea politică, și am încercat cu mijloacele care ne-au stat la îndemână să determinăm o asemenea soluție: am trimis specialiști în zonă, am avut întâlniri cu ministrul federal de externe, convorbiri telefonice, schimburi de scrisori (…). Regretăm, laolaltă cu toată lumea, episodul militar, chiar dacă admitem că el a devenit, prin ineficacitatea negocierilor, inevitabil.”

Dacă ne imaginăm „specialiștii” lui Pleșu dormind pe undeva prin vreun prezidiu, nu e chiar așa. Mihai Răzvan Ungureanu, care fusese adus de ministru ca secretar de stat în Ministerul Afacerilor Externe – și avea să devină ulterior ministru de externe, premier și șef al Serviciului de Informații Externe -, își amintește: „Suntem în momentul acela foarte neplăcut, în care bombardarea Iugoslaviei era iminentă, iar eu eram într-o vizită de lucru la Belgrad, întâlnindu-mă cu omologul meu sârb.” Suprapunând amintirile lui Ungureanu peste cronologia evenimentelor, ziua este aproape cu siguranță 24 martie 1999. Fostul premier relatează contextul: „Era o chestiune un pic mai amplă, în care creasem un fel de troică, cu sprijin american, dar și din partea NATO, sau cel puțin cu așteptare din partea alianței nord-atlantice. Încercam să convingem, în ultimul ceas, eu și Papandreou (Andreas – n.a.), care era în momentul acela ministru de Externe al Greciei (de retragerea din Kosovo – n.a.). Noi eram prietenii cei mai buni ai Iugoslaviei, grecii erau la rândul lor ortodocși, dar și membri NATO, membri UE, încercam să facem un fel de misiune de îmblânzire a Belgradului.”

Lucrurile erau disperate, era ultima tentativă a NATO de a presa Iugoslavia să accepte pașnic solicitările NATO. „Împreună cu Papandreou, începem discuțiile, ne vedem cu Miloșevici, apoi cu ministrul de externe al Iugoslaviei de atunci. Situația era foarte tensionată, pentru că NATO anunțase că bombardamentele sunt iminente, iar noi nu știam când bate ceasul. Personajele politice de prim rang de la Belgrad cu care vorbeam dădeau din colț în colț, pentru că pe de-o parte înțelegeau scopul acestei misiuni, de ultim moment. Pe de altă parte, nu puteau trece de decizia lui Miloșevici.”

Între tratative, Ungureanu e permanent la telefon cu Mihnea: „Eu îi transmiteam ce puteam să-i spun, el mă ajuta, relaționând rapid cu ministrul de externe și sunând și la cabinetul președintelui Constantinescu. Dar lucrurile se întâmplau de la o secundă la alta și atât de fluidă era situația, încât președintele Constantinescu nu putea să îmi spună ce altceva să fac, nu se putea schimba un mandat, n-aveai cum face asta. Și mai era ceva: viteza cu care se desfășurau lucrurile nu mai lăsa timpul unei analize. Așa că partenerul meu era Mihnea, la București.”

Cu Mihnea asumându-și toate deciziile, Ungureanu ajunge totuși la un moment în care îi spune acestuia:

– Dom’le, nu se mai poate face nimic cu oamenii ăștia!

– Dar ce face Papandreou? întreabă Mihnea.

– Papandreou s-a enervat, a plecat, a trântit un scaun, o ușă…

„Și-a pierdut răbdarea mai repede ca mine, eu eram mai junior, încercam cumva să fiu mai plăcut în raport cu conducerea Serbiei de atunci”, reflectează Ungureanu în 2019.

Până la urmă, noaptea, târziu, e clar că răspunsul e nu. Iugoslavia rămânea în Kosovo. Papandreou și Ungureanu își iau rămas bine, primul pleacă spre aeroport, Ungureanu spre mașină, fiindcă Belgradul e foarte aproape de România.

Când Ungureanu ajunsese la vreo 30 de kilometri de Belgrad, se aud primele explozii.

„Oprim mașina și ne uităm îngroziți cum ieșeau ciuperci de foc din pământ, la distanță”, spune Ungureanu. „Suflul răzbătea până la noi. L-am sunat pe Mihnea și l-am trezit din somn.”

– Mihnea, nu știu dacă tu poți acum să vorbești sau nu, dar vreau să mă asculți.

– Dă-mi un minut.

După un minut, Mihnea întoarce apelul. Ungureanu îi spune:

– Ascultă!

După câteva secunde, îl întreabă:

– Ai auzit zgomotele?

– Da, ce-i cu ele, se trântesc uși? întreabă Mihnea, probabil cu gândul la Papandreou.

– Nu, sunt explozii. La combinatul de la Karguevac.

– Au început să bombardeze?

– Da.

– Lasă-mă să te sun după un ceas, să ajung la Minister.

După ce ajunge la Minister, Mihnea îl sună, „disperat”, își amintește Ungureanu:

– Unde ești? Ai reușit să treci granița?

– Mai am puțin, răspunde secretarul de stat.

– Treci repede, pentru că se închide!

– Mai repede decât merge mașina n-am cum…

Mihnea reflectează o secundă.

– Asta n-ar fi o problemă, și dacă rămâi acolo, tot aia e. Te duci prin Bulgaria și ajungi în România. Dar eu n-am cu cine să vorbesc, nu-mi răspunde nimeni la telefon!

– Și ce facem?

– Nu știu, eu am chemat șoferul de serviciu și mă duc pe la casele lor.

În cele din urmă, mașina trece granița, Mihai Răzvan Ungureanu se calmează. Cei doi vorbesc din nou la telefon, Ungureanu vrea să știe cum a reacționat conducerea țării. România era de facto în război cu țara din care tocmai plecase. Dar Mihnea era și el calm:

– Nu-mi mai pasă. Dorm pe mine. Și de mine, și de toate. Nu dau de nimeni. Țara asta e într-o asemenea pace, încât nu contează ce se întâmplă în jurul ei…

Deznodământul

Bombardamentele se încheie pe 10 iunie 1999, cu Miloșevici acceptând in extremis retragerea din Kosovo. Pe 24 mai 2000, avea să fie chemat în judecată de Tribunalul de la Haga, iar pe 24 septembrie, pierdea alegerile. Se mai agăța câteva zile de putere, contestând rezultatul, dar își dădea apoi demisia, iar în aprilie 2001, era arestat și trimis la Haga. Murea în 2006, în celulă, în urma unui infarct. A lăsat în urmă, în locul unui verdict, teorii ale conspirației, fiindcă procesul nu se încheiase.

Intervenția NATO din 1999, din Iugoslavia, e una controversată. Un Noam Chomsky și-a exprimat dezacordul nu neapărat din considerente de drept internațional, ci mai ales pentru faptul că americanii bombardaseră sursele de energie ale populației civile. După interlocutorul meu sârb, a fost, din păcate, cea mai eficace strategie.

La numai o săptămână de la sfârșitul bombardamentelor, ministrul iugoslav al comerțului exterior, Borislav Vuković, spunea că schimburile economice dintre Iugoslavia și România scăzuseră cu 65% în perioada 1992-1999, din cauza embargourilor, dar că „relațiile economice româno-iugoslave ar trebui reluate în cel mai scurt timp‚ mai ales în segmentele economice in care există o colaborare tradițională”. Zoran Novaković, ministru-adjunct de externe, se declara în aceleași zile „dezamăgit” de faptul că România a optat în favoarea Statelor Unite, dar spunea că „înțelege situația în care s-a aflat România”.

Miloșevici era încă la putere, deși suferise o lovitură cruntă. Atitudinea foarte binevoitoare a politicienilor sârbi vine foarte probabil din faptul că știau foarte bine despre rolul de mediator asumat de România, în primul rând prin Ministerul Afacerilor Externe al lui Andrei Pleșu și Mihnea Constantinescu. Reale sau demagogice, spaimele lui Ion Iliescu și Radu Timofte nu se dovedeau întemeiate.

Dincolo de interesul egoist al admiterii în NATO, România avut și alte motive să se implice în război. Îndepărtarea de la putere a unui regim dictatorial nu e chiar praf în ochi, nici pentru sensibilitățile românilor, nici pentru cele ale sârbilor cu convingeri anti-Miloșevici, pe care i-am ajutat nu numai cu autorizația de survol acordată NATO, ci și cu multe altele. Stabilitatea în zonă e și ea un considerent serios, iar iugoslavizarea României pare mai mult ca oricând, la 20 de ani de la aceste întâmplări, o prostie.

Pe lângă controversele interne, România a avut desigur de suferit și ea, economic. „Pe noi ne-a costat embargo-ul din Iugoslavia enorm”, spune ambasadoarea Carmen Podgorean. „Faptul că nu se putea transporta pe Dunăre, comerț, trafic, mă mir că ne-au permis să continuăm să funcționze Porțile de Fier. Ne-a costat îngrozitor de mult.” Însă relațiile bune cu Iugoslavia și succesoarea ei, Serbia, s-au reluat. În 2017, volumul total de import-export era de 1,32 miliarde de euro, cu un sold pozitiv de 186 de milioane în favoarea României. În chestiunea Kosovo, susținem o poziție favorabilă Serbiei, adică ne numărăm printre cele numai cinci (din 28 de) țări UE care nu-i recunosc independența. Printre motive sunt Transnistria, care ar putea să își declare și ea independența folosind modelul kosovar, dar și situația românilor din Valea Timocului, cărora nu li se recunoaște statutul de minoritate națională. Și, cu siguranță, altele, mai puțin publice.

Distribuie acest articol

29 COMENTARII

  1. Interesant, nu stiam povestea cu avioanele civile salvate.
    Sigur ca Iugoslavia a fost poate singura prietena dintre vecini, chiar mai buna decit Marea Neagra.
    Un cuvint despre Orao/IAR 93. Orao mai zboara si azi, 93 a fost distrus… la sol…

  2. Relatiile bune, fratesti chiar, dintre sirbi si Mircea cel Batrin au continuat si dupa Kosovo Poljie.
    In 1395, la Rovine, printul Marko Kraljevic, erou de legenda al slavilor balcanici, moare luptind impotriva ostenilor lui Mircea.
    Viteazul print era vasal al sultanului Baiazid. Crestina oaste sirba a luptat de partea otomanilor.

    • În războaiele Balcanice, România a atacat Bulgaria și astfel a ajutat și Serbia.
      Imediat în primul război mondial Bulgaria a atacat Serbia la sfârștul anului 1915. România, din punct de vedere tactic, trebuia să atace Bulgaria si să o scoată din luptă ( asta era planul francezilor și englezilor de joncțiune cu Grecia/Salonic) astfel să-și asigure spatele când ar fi trecut Carpații.
      A fost o eroare ENORMĂ a tacticii de război, a doua eroare de nu insista prin Dobrogea si Flămânda și să-i prindă în clește pe bulgari, turci și germani, triplată apoi de eroarea de la Găești, prin capturarea planurilor tactice ale armatei române, de catre bulgari și germani.
      “ Până şi feldmareşalul von Mackensen i-a spus lui Averescu că, dacă insista la Flămânda, soarta armatei române ar fi fost alta. „Ştii d-ta că, dacă continuai, eram pierdut?”, i-a spus în 1918 Mackensen lui Averescu.”
      https://adevarul.ro/locale/botosani/cum-fost-umilita-armata-romana-razboi-mondial-nemti-austrieci-dezastrul-cauzat-coruptie-nepotism-lasitate-1_58e4f2675ab6550cb8fd05db/index.html

  3. Intervenția în Iugoslavia a fost o greșeală gravă. Asa zisele atrocități din Kosovo au fost un smen mediatic dupa o reteta care se va repeta in 2003. Uciderea civililor din Kosovo nu este justificată dar in timpul unui război civil nu se umbla cu mănuși.
    Kosovarii au avut in Iugoslavia mai multe drepturi decat au avut sau vor avea vreodata cei 12 milioane de kurzi in Turcia de SE. Turcii au ras cu tancurile sare intregi de kurzi si nimeni nu i-a deranjat nici macar cu o mustrare. Rebelii kurzii sunt încă considerati teroriști in timp ce rebelii albanezi au erau Kosovo Liberation Army. Si unii si altii s-au angajat în care de violență împotriva autorităților, dar unii au fost teroriști buni și alții au rămas teroriști răi.
    Rezultatul: un stat musulman si mafiot in Balcani. Chiar ca asta ne lipsea.

    • Kosovarii nu au excelat niciodata prin harnicie si destoinicie, ci din contra. Chiar e vremea lui Tito kosovarii erau vazuti precum, nu vreau sa spun…., dar intelegeti, faceau multi copii, nu o aveau cu scoala si cu munca. Nici azi, dupa atitia ani nu prea au progresat… dar lasa, ca poate intra in EU, sa vezi atunci!

    • Toată lumea s-a mirat și n-a crezut că Nato poate interveni pt Kosovo.
      Adevărul s-a aflat ceva mai târziu. Yugoslavia era aliatul de bază al Rusiei, era foarte puternică militar și un ghimpe în coasta Nato. A fost spulberatâ și divizată.
      Acum Serbia oscilează iar între Nato/UE și Rusia și s-ar putea, dacă fac alegerea greșită să piardă si Voivodina și Banatul sârbesc. Au început deja cu acceptarea de avioane, echipament militar rusesc pe gratis sau pe datorie. Nu vor F16…

      • Yugoslavia era aliatul de bază al Rusiei,
        *****************
        Jugoslavia facea parte din tarile nealiniate, avea relatii cu Rusia dar nu era nici pe departe un aliat de „baza”. De altfel Rusia nu prea era simpatizata de jugoslavi, era privita cam cu o privea/priveste si romanii.

        • Atunci, la fel ca acum?
          Noi nu cunoaștem adevărul, dar despre Yugoslavia, Larry Watts în cărtile lui despre România, sunt pasaje care demonstrează prietenia seculară dintre sârbi și ruși, chiar și Tito, în final a devenit un bun preten.

          • Nick, Tito a fost prieten al Romaniei dupa Cehoslovacia ‘68. Era politic interesat intr-o oarecare dizidenta in grupul statelor socialiste, implicit ruperea monopolului ideologic rusesc. Sarbii au fost primii, dup’aia si noi. Deci vorbim de o prietenie conjuncturala, bazata pe ‘neamestecul in treburile interne’. Ceausescu a acceptat cu bucurie, si peste noapte discursul cu ‘calaul Tito’ a disparut. Care discurs, in anii 50-60, era dominant.

            • Serbia nu e prietena ROMANIEI!
              Daca ar putea, ar desfiinta Romania daca n-ar fi problema ucraineana care-i deprima – alaturi de ALIATUL vostru strategic, UNGARIA – cu ajutorul serviciilor romanesti mituite cu rezultatele rafinarii si transferului pe aici a petrolului rusesc. Cine CTRL serviciile voastre NU inteleg, de moment ce va distrug statul si tzara e aberant sa se controleze singure ori vreo comisie a lor din parlament!

            • Unul din acuzele frecvente (și inventate) ale celor arestați în anii 50 era acela de titoist. A fost și unul din motivele fokosite pentru deportarea banatenilor in Bărăgan.
              După probabilă asasinarea a lui Dimitriov Tito n-a mai dat pe la mama Moskova. La Buc Petre Pandrea, ziarist de stâng a, a fostv îndelung interogat asupra unei presupuse întâlniri cu Tito.
              Relațiile bune cu sarbii de dupa anii 60 n-au fost privite bine de ruși și despre asta au fost publicate câteva articole bune pe aceasta platforma.

  4. Interesant.
    Intimp[lari stiute, altele din spatele „usilor inchise” (misiunea lui MRU si avioanele cilvile salvate; ca tezaurul polonez odata).
    NB,
    citeva zile in sir, dimineata, se vedeau pe cer „stoluri” de avioane care se intorceau din misiune.
    Atunci (si dupa) a fost in floare traficul cu benzina

  5. E interesant cum, evocind si invocind traditionala prietenie cu vecinii sud-slavici, uitam sa mergem pina la capat si sa ne amintim , punctual, de un apex al iubirii lor pentru noi: ocuparea Banatului de catre trupele sarbesti la sfirsitul Marelui Razboi ca si de suspine inrudite (de aceeasi iubire) ale acelorasi priateli imediat dupa Diktatul de la Viena . Sa tot ai asemena traditii de amicitie…!

    • Eh, Daniel, prin 1996, intr-o vizita intr-un sat de romani din Serbia, in timp ce in capul alaiului erau Iliescu, zambind gales, in spatele grupului ne spuneau satenii ‘mai, macar scoateti-ne fetele de-aici si luati-le in Romania, ca ne mananca astia’. True story, vizita lui Ilici in Serbia si Muntenegru.

      • Oarecum din dezgust de a vedea si auzi aceeasi placa a unei „traditionale bune-vecinatati si amicitii” romano-sarbe m-am referit DOAR la tentativa de rapt teritorial; in fond, soarta connationalilor de dincolo de fruntarii, de la Timoc pina in Banatul sarbesc, e expresia cea mai elocventa a totalei schizofrenii in care si romanii si statul roman se complac relativ la relatia cu vecinii. Si astazi, cind, in UE, Romania ar avea o pirghie de actiune de sprijinire conditionata (in functie de tratamentul aplicat populatiei romanesti din Serbia) a aspiratiilor europenizante ale sarbilor, guvernantii nostri de toate culorile sint absolut insensibili la politica de deznationalizare a minoritatilor (asta, da, traditionala) a bravilor, dragilor nostri vecini sud-vestici.

        • Sunt cunoscute si abuzurile sârbilor. Ar trebui sa citeasca si ‘Kurt’; in alt articol prefera sa scrie despre „practica de „românizare” si „nationalismul legionar ortodox” față de bieții straini din teritoriile românești in comparatie cu privilegiatii români ortodocși.

  6. Așa cum se spune, „despre morți, numai de bine”. Un elogiu, probabil cuvenit, adus d-lui Mihnea Constantinescu. Și câtorva oameni din SIE față de care domnia-sa a fost apropiat.

    Îndrăznesc să sper că textul nu este și un elogiu adus prim-miniștrilor P Roman, T Stolojan, N Văcăroiu, V Ciorbea, G Dejeu, R Vasile, A Athanasiu, A Năstase, E Bejinariu, CP Tăriceanu șamd. cu care domnia-sa a colaborat îndeaproape. Spun asta pentru că, dacă aceștia ar fi meritat să fie elogiați, Româna nu s-ar fi aflat astăzi în situația mizerabilă în care se află.

  7. Pretinia cu serbii (adica, servii) e mai veche decat stiu unii. De fapt sudistii au fost tutelati de serbi secole la rand dupa asuprirea bulgara, inainte de a-si fi constituit ei primele formatiuni statale, catalizati fiind ei de tot de serbi, iar cei din CAMPIA DE VEST (in extenso + Sibiu) mai ales, sunt amestecati bine (ca si sudistii) cu populatii SLAVE refugiate din Serbia mai degraba decat de prin Bulgaria.
    Utecistul ceausist Ungureanu care de Revolutie la Cluj aluneca prin balti de sange (murdarindu-si adidasii albi cu trei dungi si blugii), dupa ce a lasat iashul pentru Prahovo lui Ghitza, primind de la PATRICIU (cel care rafina tot petrolul rusesc din ROMANIA) proprietati; dupa care, in exercitiu functiunii, s-a imbolnavit subit fiind prins de serviciile de contrainformatii ca nu stia (se facea ca nu stie) ca spioni israelieni afaceristi executau shantaj asupra DNA si a lui Chioveshi personal (din cate am inteles eu)…
    Nimeni nu mai stie nimic de el, n-asa!?
    (ciudat cum i s-a frint lui cariera pentru totdeauna)
    Azi, serbii nu au acces la petrol si gaze decat prin … ca sa vezi, chiar prin noi, in schimb pe-o sarutare – pardon, cocaina pierduta la Marea Negresa nu era menita pentru SRbia, sa fim seriosi! Iar Noi aveam asa mari interese si afaceri prin toate vagunile si fundaturile Balcanilor, mai putin prin Moldova si oriunde altundeva in rest.
    Da-da-da… Dar stie cineva care e cea mai lunga frontiera de stat a Romaniei, cu cine are cea mai lunga granita ROMANIA?? Frontiera cu Serbia e mai lunga decat cea cu Ungaria si mai scurta decat cea cu Bulgaria – se include frontiera maritima, desigur.
    (nu stiu cine nu prea intelegeti notiunea de stat, desigur, european, nu balcanic, asiatic, american ori african – si tot restul/ ca: natiunea, comuniunea, comunitatea si interesul NATIONAL nu de haita, de grup regional…/ deoarece e primitiv, neeuropean, cazut in barbarie prea usor neavand nimic in comun ca tipul de societate, cultura si civilizatia, europeana/ deoarece e incapabil sa traiasca in forme de org superioara proprii = victima sigura a UE ori a tuturor celor care-l supun si tuteleaza sub orice forma atat in trecut cat si in viitor pana la sfirshitul de obshte)

  8. Ministrul Transporturilor era Basescu care la un moment dat in urma acuzatiilor de sechestrare a flotei JAT le a dat papucii si in dimineata urmatoare pe la ora cinci au plecat rand pe rand in convoi spre Uzbekistan,daca imi aduc aminte bine.

    • Mă bucur că v-a plăcut, în majoritate, povestea. Cartea nu e despre politică și politicieni, ci, dimpotrivă, despre niște oameni care-și fac treaba în administrație, în contra politicienilor în general. În ea sunt citați oameni ca Roman, Năstase, Severin, dar și Ungureanu, Baconschi ș.a., dar nu în sensul elogiului, ci ca surse documentare.

      Povestea lui MRU mi se pare una din cele mai bune și n-am niciun motiv să mă îndoiesc de ea.

      Olimpiu Gheorghiu: Eu mai aveam o variantă a poveștii cu avioanele JAT, în care au fost descoperite de americani pe Băneasa, fiindcă venise Papa Ioan Paul al II-lea. Am preferat să citez surse publice, ca să nu le bag pe alelalte în cofă, știi ce zic :-)

  9. La 29 martie 2004, România a aderat în mod oficial la NATO, sa fi fost pozitia In conflictul din Serbia rasplata ? si examenul prin care tara a demostrat ca este capabila sa faca parte din aceasta alianta ? sunt convins ca bila alba a fost de partea noastra.

  10. E ca-n definiția dată de un englez fotbalului (două echipe de câte 11 aleargă după o minge și la final câștigă nemții): un grec, un sârb și-un român stau la sfat și hotărăsc ce s-a decis la New York (sau Londra sau Berlin etc.).
    Și-o observație: România a suferit în timpul embargoului, dar conducta subterană cu benzină a făcut foarte mulți milionari, iar per ansamblu, comparat cu cuantumul de 1,ceva miliarde dolari pierderi, s-ar putea ca tunul românesc să fi fost mult mai mare. O vreme de mare înflorire a benzinăriilor și a cârciumilor cu program de dans la bară în cătunele din Caraș, Mehedinți și Timiș. Era pe vremea când fericiții localnici aveau dinți (și dacă n-aveau își puneau), își cumpărau case la Cimișoara, merțedesuri și locuri pentru copii la orice facultate, la vamă, la școala de poliție sau de securitate. Ăștia din urmă schimbă România și noi ne prefacem că nu știm – bănuim pe Putin, oculta mondială, NATO, pe Merkel etc.

  11. Filmul lui Cristian Nemescu California dreamin, bazat pe un fapt real, este superb realizat si ilustreaza destul de bine Romania acelor ani. Seful unei mici gari din Valahia dovedeste mai mult respect pentru lege decat presedintele de la Cotroceni cu toata loitra lui de consilieri.
    Pacat ca viata lui Cristian Nemescu a fost curmata brutal atat de timpuriu.

  12. Iulian, chapeau bas. L-am cunoscut bine pe Mihnea. Si dupa ce am plecat din tara, demult, mai schimbam un mesaj din cand in cand, ne-am si vazut de doua ori cand am mai trecut pe-acasa. Ma bucur sa vad ca ca mai e cineva in Romania care stie, si scrie, ce a facut Mihnea de fapt. Cat a facut. Strecurandu-se abil printre imbecilii de la putere si marotele lor. Ma duc sa comand cartea, abia astept sa o citesc. Intre timp, iti las un nume, un om tot plecat dintre noi, daca te furnica nervul scrisului, sa mai afle lumea despre oameni care au tinut tara asta, asa cum e ea, cat de cat pe linia de plutire. Numele e Sandu (Alexandru) Cornea.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Autor

Iulian Comanescu
Iulian Comanescuhttp://www.comanescu.ro
Iulian Comanescu este vânzător de conținut, pe care îl livrează brandurilor prin firma proprie după o carieră rodnică în media de peste 15 ani. A rămas la prima dragoste pe Comanescu.ro, blog matusalemic lansat în 2006 chiar pe HotNews, premiat de două ori, unde publică materiale despre comunicare și altele, chiar dacă nu mai trăiește din jurnalism. Colaborează cu diferite publicații și a scris o carte despre media tradițională, online și celebritate pe nume "Cum să devii un Nimeni" (Humanitas).

Colectia Contributors.ro

Carte recomandata

Esential HotNews

E randul tau

Observ cu uimire că invocați, ca reper intelectual creștin, cartea lui Noica, „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru”. Și cumva indirect îi reproșați lui Gabriel Liiceanu un soi de trădare a acestui crez ( „am neplăcuta senzaţie că mă aflu ȋn faţa unui tată care şi-a abandonat, simbolic, copiii”). Mă tem că tocmai această carte a lui Noica este o trădare a suferinței victimelor de: Cristina Cioaba la Dincolo de Isus. Gabriel Liiceanu şi portretul României religioase

Carti recomandate de Contributors.ro

 

 

Antifragil

de

Nassim Nicholas Taleb

recomandată de contributors.ro

 

Top articole

Gaslighting și puterea manipulării

But I saw you with my own eyes! Well, who you gonna believe?

Scrisoare deschisă către Ministerul Educației și Cercetării, în sprijinul cercetătorului Livius Trache

66 de cercetători din toată lumea semnează o scrisoare deschisă adresată Ministerului Educației și Cercetării și conducerii IFIN-HH în care își manifestă...

Studiul lui Andrei Ursu, Roland Thomasson și Mădălin Hodor despre Contrarevoluția Securității în decembrie 1989 ar fi trebuit să-i oprească pe mistificatori. Ei rămân...

Numărul din 24 iulie-28 august al Evenimentului Istoric semnalizează cu litere mari un articol din interior cu titlul: „Operațiunea GRU din decembrie...

Zâmbetele peste deşert şi improbabila solidaritate (câteva gânduri despre deschiderea şcolilor)

V-au spus cu un zâmbet hotărât că şcoala va în-ce-pe pe 14-septembrie! Cu-copiii-în-clase. Că aşa e normal. Că numai ce se desfăşoară...

De ce să scriem despre lucrurile care dor

În preajma împlinirii unui secol de la semnarea tratatelor de la Trianon (care au sancţionat juridic dezmembrarea regatului maghiar la finele Primului...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.