Words are lies the day they’re spoken
Promises are made to be broken
Information Society, Made To Be Broken,
„Peace and Love, Inc.” (1992)
And I don’t want the world to see me
‘Cause I don’t think that they’d understand
When everything’s made to be broken
I just want you to know who I am
The Goo Goo Dolls, Iris, „Vol.2” (2008)
Orice este permis în dragoste și în… campania electorală. Așa cum ne arată filmul Wag the Dog (1997), lupta electorală poate deveni rapid un război (fie el și inventat „pe ecrane”). În cea mai recentă campanie electorală (știu, este deja obositoare pentru că acoperă tot anul „super-electoral” 2024) am observat un „instrument” care pare să se fi viralizat – promisiunile „angajante” sub forma unor documente (pseudo)juridice. El îmbracă atât forma unor contracte, cât și a unor acte unilaterale (declarații, angajamente ferme sau chiar tatuaje etc.). Dar ce forță (de constrângere) au ele într-o țară în care „nimeni nu se poate compromite”?
Promisiunea (și mai ales respectarea ei) pare a fi una dintre acele killer apps care au făcut din om vârful evoluției animale. Da, elefanții au memorie (chiar mai bună decât a oamenilor), dar nu știm ca ei să facă promisiuni cu privire la acțiunile lor din viitor. La acest moment al cunoașterii, pare că numai oamenii se pot uita în viitor și se pot obliga să aibă o anumită conduită la un moment dat. Din acest punct de vedere, oamenii spun că au discernământ. Poate că este singura parte bună cu care am rămas din Cădere… Acum ne dăm seama când (nu) facem ceea ce trebuie. Și atunci, dacă întreaga societate umană s-a construit pe ideea de respectare a promisiunii, nu ar trebui ca orice promisiune să fie ținută? Wishful thinking ar zice unii. Juriștii (pe linie kantiană) îi spun Sollen…
De fapt, nu aceasta este întrebarea (corectă). Întrebarea este ce se întâmplă atunci când (nu „dacă”) promisiunea nu este respectată. În codul de legi al lui Alfred cel Mare din Anglia secolului IX, ținerea cuvântului dat era așa de importantă încât deschidea reglementarea: „At the first we teach, that it is most needful that every man warily keep his oath and his wed”. Apoi urma sancțiunea: dacă nu-ți țineai promisiunea, urma să fi închis 40 de zile și să faci penitență. Astăzi, încălcarea promisiunii semnifică nerespectarea obligației asumate și îl lasă pe debitor „în mâinile” creditorului său, care poate alege cum să obțină obligarea debitorului la ceea ce a promis. Iar statul îi va da creditorului toate mijloacele pentru a-și obține „satisfacția”, inclusiv posibilitatea de a-l executa silit pe debitor.
Ce se întâmplă cu promisiunile politice? În primul rând, trebuie să vedem dacă ele sunt (cu adevărat) cuvinte angajante. În drept, o promisiune este cea care este făcută „cu intenția de a te obliga”, adică de a te „lega” de celălalt prin cuvântul dat. Politicienii au evoluat și ei și nu se mai aruncă acum cu capul înainte ca altă dată. Vă mai amintiți Contractul cu România al Convenției Democrate din 1996? El avea numai promisiuni ferme, dar chiar și el stabilea în final că neîndeplinirea lor este (doar) o încălcare a „contractului” care permite alegătorilor să „renunțe” la aleși. Promisiunile nu au fost îndeplinite, iar renunțarea s-a materializat abia în următorul ciclu electoral… Dacă ne uităm la recentele promisiuni electorale, observăm că politicienii care și le asumă (sau mai degrabă consilierii care le redactează) au grijă să limiteze foarte mult obiectul faptei promise. De exemplu, unele promisiuni (cele contractuale) sunt supuse unor „termene și condiții” restrictive: dacă voi fi ales și dacă voi avea și o majoritate confortabilă. Apoi, conținutul promisiunii este el însuși (atent) limitat: voi propune spre discuție un plan, nu voi propune ca premier o anumită persoană etc. Nu mă oblig să urmez principial o anumită linie de acțiune (de exemplu să nu cooperez pe linie politică și guvernamentală cu o anumită facțiune sau să asigur implementarea unui plan de locuințe ieftine).
În termeni juridici, este vorba despre „condiții suspensive” (adică dacă ele nu sunt întrunite, eu de fapt nu mă oblig la nimic), respectiv de „obligații de diligență” (adică eu voi încerca, dar nu mi se poate reproșa că nu am reușit să fac nimic din ce am promis). Nici un candidat nu pare să-și însușească îndemnul lui Yoda: „Try not. Do or do not!”. Iată două tipuri de limitări care, de regulă, scapă atenției alegătorului care este obișnuit cu promisiunile simple: „a zis că dă case ieftine la oameni” (a se vedea anunțurile de pe afișele electorale). Și totuși, ce s-ar întâmpla dacă s-ar îndeplini acele condiții? În definitiv, nu este total imposibil. În drept, dacă o condiție de acest fel ar fi imposibilă (sau ar depinde doar de toanele celui care promite marea cu sarea), nu ar exista o obligație reală; promisiunea ar fi una făcută în van.
„The future’s not ours to see” și poate că acele condiții care azi par iluzorii totuși se îndeplinesc. În definitiv, mandatul prezidențial este de 5 ani și nu știm ce rezultate vom avea la alegerile de acum, d’apoi peste 4 ani. Ce se va întâmpla, de exemplu, dacă persoana menționată ca nefiind de nominalizat ca prim-ministru este propusă pentru această funcție de partidul care a câștigat majoritatea absolută a locurilor din Parlament? În acest caz, Constituția îl obligă pe președinte să nominalizeze acea persoană. Dar politicianul a promis anterior că nu o va face… Cum rezolvăm această contradicție? Poate promite cineva ceva ce-i este interzis prin lege? Principiul legalității interzice asemenea promisiuni (ele sunt nule). Iată câteva dintre limitele promisiunilor electorale.
Mi se pare însă că există și o obiecție mai generală, situată în amonte de asemenea detalii de ordin juridic. Promisiunile politice sunt intrinsec lipsite de remedii juridice. Singura lor sancțiune este una de ordin politic. De aceea, de exemplu, politicienii au imunitate pentru declarațiile politice pe care le fac. Adică nu răspund (în fața legii) pentru promisiunile lor politice. Răspund doar indirect în fața votanților, care îi vor sancționa prin refuzul de a le mai acorda un nou mandat. Dar în mandatul curent ei nu riscă nimic, pentru că mandatul imperativ este interzis de Constituție. Promisiunile (politice) neținute nu pot fi sancționate nici măcar cu demiterea, ci cel mult cu „demisia de onoare” (atât de rară astăzi).
Politicienii sunt conștienți (cel puțin la nivel subliminal) de această impunitate și, prin urmare, promisiunea lor nu este una serioasă, pentru că nu este făcută cu intenția de a se obliga cu adevărat. În definitiv, politica este arta compromisului în care nu poți niciodată să ai prea multe linii roșii. Trebuie să ai deschise opțiuni de a dialoga cu celelalte forțe politice pentru a asigura exercitarea puterii și gestionarea chestiunilor publice. Tot ceea ce poți spera este ca orice politician să urmeze un set de principii de bun simț (de genul: respectăm regulile și nu facem înțelegeri ilegale), dar nu că refuză (de plano) dialogul cu alți politicieni. Aristotel a socotit demagogia o patologie a democrației (Platon considera că orice democrație eșuează în demagogie), dar fondatorul clasic al real politik, Niccolo Machiavelli a ridicat flexibilitatea rezultată din lipsa de constrângere a declarațiilor politice în piatra de temelie a teoriei politice. Pentru Principele său era perfect acceptabil că „nu poate și nici nu trebuie să-și țină cuvântul atunci când acesta s-ar întoarce împotriva lui și când motivele care l-au făcut să promită au încetat să mai existe. Iar dacă oamenii ar fi cu toții buni, preceptul meu n-ar fi bun, dar întrucât sunt răi și nu-și țin cuvântul dat, nici tu nu trebuie să-l ții față de ei. De altfel, un principe are întotdeauna la îndemână tot felul de motive îndreptățite care-i îngăduie să-și calce cuvântul sub aparențe cinstite”.
Astăzi vedem aceste „reguli” devenite elemente recunoscute în plan politico-juridic, de vreme ce Curtea Constituțională a reținut că „nu este de acceptat ca autoritatea legiuitoare primară sau delegată (parlamentari sau miniștri) să intre sub incidența legii penale prin însuși faptul adoptării sau participării la actul decizional al adoptării actului normativ, aceasta îndeplinindu-și o atribuție constituțională. În virtutea imunității care însoțește actul decizional de legiferare, (…) niciun parlamentar sau ministru nu poate fi tras la răspundere pentru opiniile politice sau acțiunile exercitate în vederea elaborării ori adoptării unui act normativ cu putere de lege. (…) Lipsa răspunderii juridice pentru activitatea de legiferare este o garanție a exercitării mandatului față de eventuale presiuni sau abuzuri ce s-ar comite împotriva persoanei care ocupă funcția de parlamentar sau de ministru, imunitatea asigurându-i acesteia independența, libertatea și siguranța în exercitarea drepturilor și a obligațiilor ce îi revin potrivit Constituției și legilor”. Prin urmare, politicienii nu au nicio restricție în ceea ce privește activitatea lor politică și, mai ales, nu pot fi trași la răspundere pentru activitățile lor politice (inclusiv cele de elaborare a actelor normative), cu excepția situației, mai degrabă teoretice, în care decizia a fost influențată prin mijloace ilegale.
Dacă nu există răspundere (juridică), înseamnă că declarațiile politice (indiferent de forma pe care o îmbracă) nu sunt veritabile angajamente juridice. Ele nu pot fi puse în executare (silită) în caz de nerespectare de bună voie. Acțiunea etatică este inexistentă pentru a pune în executare promisiunile politicienilor. Dar oare ele nu dau naștere (măcar) unei datorii în sarcina acestora? Specificul datoriei (juridice) este acela că ea nu poate fi executată forțat, dar dacă este executată de bună-voie, nu mai poate fi desfăcută. Dacă un politician promite ceva și apoi se ține de cuvânt și ia acea măsură, dar ulterior se răzgândește și o modifică, pățește ceva? Din cele de mai sus rezultă că nu este limitat în nici un fel în a se răzgândi. Prin urmare, nici măcar o datorie (în sens juridic) nu poate fi asociată angajamentului politic.
Prin urmare, cred că întreaga recuzită menită să dea aparența unei promisiuni cu forță juridică unor simple declarații politice este înșelătoare. Precum prestidigitația magicianului, suntem făcuți să credem că moneda este în mâna dreaptă când de fapt ea a fost ascunsă în mâna stângă sau chiar într-o cutie de valori. Acum câțiva ani, un politician de marcă făcea turul studiourilor TV explicând elementele „programului de guvernare” cu scheme pe flip-chart. Ulterior, programul de guvernare a fost introdus într-o lege (Codul administrativ) ca un angajament cu efecte juridice. De fapt, nerespectarea acestui program nu are o sancțiune juridică, ci doar una politică. El rămâne, la bază, un program politic asumat de către Guvernul validat de Parlament.
Ca în celebra tehnică oratorică pusă de Tudor Mușatescu în Titanic vals în persoana lui Conu’ Spirache: „N-am să vă spui decât două cuvinte… Și aceste două vorbe sunt: vă rog să nu mă votați! Să nu mă votați fiindcă nu merit să intru în parlament, pentru că eu n-am făcut nimic pentru voi și nici n-am să pot să fac. De ce să vă mint și să vă înșel buna voastră credință?”. Astăzi vedem afișe de promovare a unui film cu iz electoral care anunță „Toți vă fură și vă mint, eu doar vă mint”. Deși deloc flatant pentru tipologia politicianului, anunțul pare să surprindă rezultatul impunității declarațiilor politice – nimeni nu mai are încredere în promisiunile electorale. Așa că mai ușor cu declarațiile pseudo-obligatorii pe scări! Politicienii ne vor voturile și se vor folosi de toate mijloacele pe care le au la dispoziție, dar ține numai de noi să le acordăm încrederea în așa fel încât să nu ne pară rău pentru un întreg ciclu electoral…
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Ciudat. Promisiunea ar trebui să aibă forță juridică? Mie mi se pare că promisiunea este un gest moral( sau imoral). Da, în sfera afacerilor, când se ajunge la un acord, „se bate palma” și se consideră că afacerea a fost încheiată. Este un gest de onoare, dar tot se încheie un contract în formă scrisă cu putere juridică, căci, vorba ceea ” Verba volant, scripta manent”….
Iar a considera că „promisiunile” politice trebuie să fie îndeplinite obligatoriu mi se pare un nonsens, mai ales în condițiile anarhiei mediatice. Într-un final, cei care fac promisiuni gratuite sau imorale vor fi judecați de…electorat/ popor.
Să facem deosebirea juridică dintre „promisiune” și „jurământ”. Promisiunea este o vorbă, o dorință, o captatio benevolență, jurământul public este o formă de angajament cu forță juridică ( se jură conform unor reglementări Constituționale sau juridice). În caz că nu-ți respecți jurământul public, poți fi pedepsit juridic. Pentru „promisiuni” nu poți fi pedepsit decât moral, chiar dacă unii ar vrea asta….
Chestia asta ca promisiunea să aibă implicații juridice poate duce la limitarea libertății individuale. Adică, dacă îi promit uneia că o iau de nevastă și apoi mă răzgândesc, aia să mă dea în judecată și să mă forțeze să o iau de nevastă? Că politicienii zic lucruri trăsnite e una, dar să îi pedepsești pentru asta e alta. Jurnaliștii mint de îngheață apele după regula lor de aur ” să prostim proștii”, deci ce facem cu ei, îi băgăm la pârnaie? Etc,etc,etc.
Excelentă întrebarea! Ea demonstrează problema noastră levantină: „ce dacă am zis ceva?”. Ei bine, încă din 1865 dreptul nostru a fost copiat din Vest (Franța) și acolo cuvântul obligă – pacta sunt servanda. Forța Cuvântului ar trebui să ne fie și nouă cunoscută (măcar) din debutul Evangheliei după Ioan… Din 2011, avem un text de lege care spune că și simpla promisiune (făcută la modul serios) îl obligă pe cel ce o face. Doar că promisiunile politice sunt de notorietate a nu fi (considerate) serioase.
Și nu, nu se limitează libertatea prin promisiune, pentru că noi înșine ne (auto)limităm, în virtutea libertății noastre. Nimeni nu ne obligă să promitem. O facem în mod liber și astfel ne limităm libertatea tocmai pentru că vrem să intrăm în „contact” cu libertatea altora. Dacă vrem libertate totală, putem să ne retragem în sihăstrie și atunci nimeni nu ne mai limitează libertatea; nu mai trebuie să promitem nimic nimănui.
Jurământul este (doar) o formă menită să dea promisiunii o încărcătură simbolică, dar secolul luminilor l-a eliminat aproape complet din arsenalul juridic. El a supraviețuit doar în zonele „pompoase” ale procedurilor (judiciară sau statală). Simplul fapt că iau un măr din piață și promit să aduc „mâine” 1 leu că acum nu am la mine dă naștere unei promisiuni cu forță juridică. Precupeața mă va întreba când mă vede „unde este leul meu”.
Promisiunea poate căpăta valentele înșelătoriei. Se promite mult apoi stai că alții au de fapt competența
Așa este! Există soluții ale instanțelor în care cei care au promis fără a avea de gând să se țină de cuvânt au fost condamnați pentru înselăciune (art. 244 Cod penal) sau abuz de încredere prin fraudarea creditorilor (art. 239 Cod penal). Dar în majoritatea cazurilor, răspunderea este una civilă – plătești daunele cauzate.
Simpatic. Un negustor de covrigi, un ins cu minte de ordonanta, un vagabond de fotbal scos din foame, un habauc ajuns cumva la Nato, o dizeuza de la Stirile de la ora 5 si citiva alti macaci – neaparat vor aparea un pocait, niste plecati cu sorcova, poate citeva fufe, ceva saltimbanci – umbla dupa salar la stat. Despre asta este vorba, salar la stat, tovarasi! Basca bulendrele, sofer la scara, diurna, bilete de avion decontate, telefon mobil, meniu la cantina dipotatilor, birou in „teritoriu” (pai da, ca vine si teritoriu cu functia, ce-ati crezut?), ce mai, s-au „scos din foame” si-si cos de haine cirligele de care le vor fi legate mai apoi sforile, astaaaaa, interesele. Doar nu ale tale, gustere! Nu-ti dai tu seama dar te vor mai face din vorbe inca o data. Asa-i sistemul si functioneaza perfect. Cind scirtiie pe la incheieturi vin analistii (va rog, ce sint aia? Sau mai precis, cine nu poate fi analist politic?) si explica ca kestii. As seen on tv.
Alege-l, gustere, ca functii sint destule, presedente, palavramentar, ministru, ceva saf acolo. Si totul intr-o iresponsabilitate vesela. Si neaparat trebuie participat la mascarada asta ca altfel se duce naibii giudetul, tara, da’ ce zic io, insasi Coanei Evropii ii cade greu la lingurica. Sub coaja asta se ascunde o completa si absoluta lipsa de raspundere pentru orice fac astia. Nu, responsabilitatea politica este iresponsabilitate macra si nimic altceva. Ba sint si acoperiti de imunitate, pot face absolut orice, nu raspund pentru nimic. Va rog, nu mi-o dati pe-aia cu responsabilitatea in fata electoratului, asta-i o umbra pe peretele pesterii. Ce-ar fi sa vedeti peretele si nu umbra proiectata pe el?
PS – in vremea asta o femeie mica si singura a dat o lectie de vointa si noblete serpariei moscovite si multimii de clevetitori lasi si servili. As alege-o pe Maia Sandu cu ambele miini. Insa aici si acum nu am pe cine sa aleg, m-am saturat sa votez personaje resapate, indivizi sulfurosi, dame de companie, fufe avocatiale si indivizi cu IQ temporar, rezultatul alegerilor ar fi acelasi daca s-ar trage la sorti.
Sunteți sigur că vă place democrația? Vox Populi vox Dei.
Se poate spune ca cam aceleasi idei le-ar fi putut sustine si un Bertant Russel pe care l-ai citit, o data.
Recunosc că îmi place Russel (logicianul) și îmi place stilul lui Russel (politicianul), dar nu-mi mai amintesc unde a tratat el problema valorii juridice a promisiunilor electorale. Aș fi fericit să aflu, așa că aștept referințe (ca să le (re)citesc). În plus, nu am susținut niciodată că descopăr apa caldă, doar că eu cred că e nevoie ca periodic să fie amintite unele idei care se pierd în marea de informație brută și hedonistă…
Toate mizeriile despre politicale sofisticate cu englezisme (nu știu româna, dar engleza o halesc pe pâine la Dublin, o halesc ca toți snobii care trăncănesc pe-aici…), toate astea-s știute și între sătenii mei care, la vremea asta, beau la cazan țuică în căni de tablă și nici măcar ei nu dau doi bani pe primar și restul lumii. Politicienii? Niște ratați care nu știu nici o meserie din care să-și câștige cinstit pâinea… Democrația noastră? Un carnaval cu măști ipocrite… Mă așez și eu în rând cu restul satului și merg la vot doar cât să-mi bat joc de mine și de țara asta că doar nu dau doi bani pe nicio declarație politică, nici de ieri, nici de azi,, la fel cum nici politicienii nu cred nimic din ce jură cu mâna pe Biblie sau pe Constituție. Suntem într-o mizerie morală fără loc de întoarce, dar mai oprim la crâșmă… Ne distrăm de minune că doar e carnaval…
Poate că și noi ar trebui să luăm mai în serios carnavalul ăsta, că de aia avem politiciuenii pe care-i avem. Pentru că nu ne mai interesează votul… Faptul că promisiunea electorală nu are forță juridică nu înseamnă că este apă de ploaie: ea este magnetul care atrage votanții. Dacă votanții l-ar vedea pe micul vrăjitor de dincolo de voal poate că am avea politicieni mai… aleși.