La doi ani de război

Sunt mai mult de doi ani de război, sunt zece și de fapt și mai mulți. Un război pe care până acum doi ani nu l-am văzut deloc, iar în ultimii doi ani parcă ne mai deranjează din când în când la știri. Este un război care se poartă la puțini kilometri de granițele României și unii dintre concetățenii noștri au avut deja de mai multe ori ocazia să-l vadă și să-l audă din casele lor. Mă refer, desigur, la dronele rusești care atacă porturile ucrainene de la Dunăre și care drone, uneori, cad pe teritoriul României.

Ce este de spus despre acest război? Ceva ce nu s-a spus până acum? Voi încerca să punctez câteva aspecte:

Agresiunea

La 24 februarie 2022, Rusia a atacat – fără să fi fost provocată – Ucraina, încălcând orice principii și legi ale dreptului internațional. A atacat o țară suverană pentru că aceasta nu dorește să meargă pe drumul pe care i l-a ”trasat” Rusia. O țară a cărei suveranitate și frontiere au fost recunoscute, după prăbușirea URSS, de marile puteri și inclusiv de Rusia.

Pregătirile pentru atac

Agresiunea nu a fost… spontană, ci a fost pregătită ani de zile. Ba chiar și discursul justificator al lui Vladimir Putin a fost înregistrat cu câteva zile înainte…

Lunile premergătoare atacării Ucrainei au fost o perioadă de mari incertitudini și – cel puțin din partea noastră – de la căldura și siguranța locuințelor noastre din Uniunea Europeană și din NATO, de mare naivitate. Toată lumea a sperat că exercițiile militare pe care armata rusă le executa în apropierea granițelor Ucrainei vor rămâne exerciții militare și toată lumea se întreba, după logica păcii în care trăim, ”cum adică să atace Putin Ucraina?” Uite că a atacat-o și suntem în fața a doi foarte amari ani de război. Mi se strânge stomacul când îmi amintesc de acele luni și săptămâni anterioare lui 24 februarie 2022 și mi se strânge stomacul când mă gândesc la fiecare zi de război, pentru că, chiar dacă suntem ocupați cu serialele de pe Netflix și cu bunăstarea noastră, războiul este acolo, în Ucraina, și dimineața când ne trezim, și noaptea când mergem la culcare.

Războiul și grozăviile lui

După doi ani, ”operațiunea militară specială”, care trebuia să ocupe Ucraina în trei zile, bate pasul pe loc în părțile răsăritene ale Ucrainei, în zone pe care le ocupase sau le amenința deja din anul 2014. Rusia a desfășurat o cantitate impresionantă de forțe militare: probabil în jur de un milion de militari, mii și mii de tancuri și blindate, sute (mii?) de avioane de luptă, aruncând asupra Ucrainei milioane de proiectile care lovesc atât forțele armate ale Ucrainei, cât mai ales populația civilă, orașe pașnice, zone rezidențiale. Rusia își duce războiul cu o sălbăticie ieșită din comun, ucigând oameni nevinovați în casele și apartamentele lor, la coadă la pâine, mergând pe stradă, ascunzându-se în beciuri de frica bombardamentelor, îi omoară pe peroanele gărilor, unde civilii încearcă să se urce în trenurile care să-i ducă departe de război. Femeile ucrainene sunt violate și apoi călcate cu tancul. Știu, este dureros să scriu și să citiți aceste lucruri, dar se întâmplă și cam… ridicăm din umeri.

De câteva luni bune, frontul s-a stabilizat oarecum pe o linie care urmează orașele Harkiv (eliberat în anul 2022) – Kramatorsk – Bahmut – Donețk (Avdiivka) – Zaporojie – Herson – malul Mării Negre. Ofensiva din vară, în care ne-am pus atât de mari speranțe, nu a dat rezultatele așteptate. Motivele nu sunt incapacitatea comandanților ucraineni sau lipsa de motivație a militarilor lor, ci lipsa ajutorului militar (armament și mai ales de muniție) cerut insistent de la partenerii occidentali și promis în repetate rânduri de către aceștia. Armata ucraineană a trecut în defensivă, încercând cu eroism să păstreze o linie de apărare și să salveze viețile militarilor săi și dând dovadă de foarte multă imaginație și inventivitate pe câmpul de luptă.

Pe de altă parte, armata rusă aruncă în luptă zeci și sute de mii de militari, a căror viață nu are nici o valoare pentru conducerea armatei ruse (din Primul Război Mondial și până azi nu s-a schimbat nimic din acest punct de vedere) și care de multe ori sunt trimiși la atac, cu cinism, fără suport de artilerie sau blindate și care mor cu miile. Cred cu toată tăria că soldații ruși nu au ce căuta în Ucraina, că prezența lor pe câmpul de luptă, unde se expun morții, este alegerea lor (chiar dacă o să mi se reproșeze că nu este așa ușor de judecat), că armata rusă trebuie înfrântă pe câmpul de luptă și cu toate acestea de multe ori îmi vine greu să privesc filmările din dronele ucrainene care aruncă proiectile peste grupuri de soldați ruși, care se zvârcolesc de durere. Nu este deloc ușor de privit. Sau scene, filmate tot de dronele ucrainene, cu tancuri rusești care-și calcă sub șenile proprii soldați. Asta este chiar de neimaginat. Orașele Bahmut și Avdiivka, chiar dacă au fost în cele din urmă ocupate de Rusia, acest lucru s-a întâmplat după bătălii care au durat patru-cinci luni și au dus la moartea a zeci de mii de soldați ruși.

Resursele militare ale Rusiei, chiar dacă la prima vedere par fără margini, în realitate sunt limitate, drept dovadă că Rusia trebuie să apeleze la aliații ei ”naturali” Iran și Coreea de Nord pentru drone și muniție. Cel puțin proiectilele livrate Rusiei de Coreea de Nord par să fie de calitate inferioară. Dar sunt multe și groaznice. Craterul provocat lângă localitatea Bucha zilele trecute de un asemenea proiectil nord-coreean (care din fericire a căzut pe câmp) este incredibil de adânc. Nici în fotografii din al Doilea Război Mondial nu am văzut cratere atât de adânci!

Cu siguranță însă că fiecare navă din flota Mării Negre (în frunte cu ”Moskva”, nava-amiral care de doi ani e ”submarin”) care este scufundată, fiecare tanc și blindat distrus (și este vorba de mii!) și fiecare avion de luptă doborât (în ultimele șapte zile este vorba de șapte avioane foarte performante) fac ca capacitatea militară a Rusiei să se erodeze. Una este să primești proiectile din Coreea de Nord, alta este să pierzi avioane de luptă care valorează sute de milioane de dolari. Să nu uităm că pe câmpul de luptă au fost văzute tancuri sovietice din anii 1950-1960 (!), așadar tancuri care poate că au participat la înăbușirea Revoluției din 1956 de la Budapesta sau la înăbușirea Primăverii de la Praga din 1968.

Războaiele sunt, de când lumea, un uriaș poligon de încercare a noilor tehnologii militare, dar și a unor tehnologii civile care primesc destinații militare. Lucrul acesta nu-l vom schimba și el este, oricum am lua-o, normal. Cum să verifici mai bine fiabilitatea blindatelor americane Bradley decât în condiții de război adevărat? Toate țările, toți producătorii de armament fac asta. La fel cum multe din ajutoarele militare primite de Ucraina fac parte din stocuri a căror termen de valabilitate a expirat (fie că vorbim de tancuri sau de proiectile de artilerie), lucrul acesta nu este o problemă și armata ucraineană este prima care spune asta. Este un aspect normal, pe care îl știe orice persoană cu funcție de decizie în orice armată și în orice fabrică de armament și nu e un ”secret” care să fie rostogolit de propaganda pro-rusă.

Apropos de poligoane, războiul din Ucraina a adus câteva inovații importante în ”arta războiului”. Cea mai spectaculoasă inovație este folosirea pe scară largă a dronelor și putem constata aproape zilnic că drone ieftine, care costă câteva sute de dolari, pot distruge cu ușurință clădiri, tancuri sau echipamente cu o valoare de mii de ori mai mare. Este trist să constatăm asta, ar fi fost frumos ca eforturile, tehnologia și creativitatea umană să fie investite în activități pașnice, în folosul omenirii, nu pentru ucidere. Dar Ucraina este o țară atacată și este admirabil că face eforturi supraomenești pentru a se apăra.

Jaful

Armatele, de când e lumea, jefuiesc. Uneori jefuiesc și propriul lor teritoriu, iar teritoriul inamic întotdeauna. Unele armate nu jefuiesc (cel puțin despre armata germană din al Doilea Război Mondial în România exista această imagine), altele o fac cu… decență (nu știu ce adjectiv să folosesc aici), altele cu barbarie. Cu sete. În a treia categorie intră armata rusă, ale cărei metode ”davai ceas, davai palton” Europa de Răsărit le cunoaște prea bine din anii 1944-1945, doar că prădătorii s-au rafinat. Nu mai fură ceasuri, fură adidași, mașini de spălat, laptopuri, veceuri și combine agricole. Ba chiar își sună la telefon soțiile, care le spun soților, aflați la jefuit prin apartamentele ucrainenilor, ce să ia, de ce ar avea ei nevoie – ei și copiii lor… Cum ai putea înțelege așa ceva? Soțiile respective probabil că acuma manifestează (cât manifestează…) la Moscova pentru întoarcerea soților lor acasă.

Zilele trecute a fost prezentat la un mare festival de film european filmul documentar ”Intercepted”, realizat de o regizoare ucraineană și care prezintă conversațiile telefonice dintre soldații ruși aflați pe front în Ucraina și familiile lor din Rusia. Sunt greu de citit și de digerat aceste dialoguri. Filmul cu siguranță nu-l voi vedea pentru că nu sunt capabil de asta.

Pentru niște oameni care trăiesc în logica păcii (cum mă consider eu și societatea din care fac parte) în ultimii doi ani am avut parte de niște grozăvii și barbarii pe care – eu cel puțin – nu mi le-aș fi imaginat niciodată că voi ajunge să fiu contemporanul lor, la puține sute de kilometri de România. Autorii lor sunt oameni născuți și crescuți în țara care a dat lumii ”marea cultură rusă”.

Rezistența și eroismul

Pe de altă parte, urmărim zi de zi rezistența eroică a Ucrainei, care este croită dintr-o plămadă pe care nu ne-am închipuit-o vreodată. Nu vreau să fiu patetic și să scriu cuvinte mari, dar suntem martorii unei rezistențe eroice a unei întregi națiuni, începând cu președintele Volodimir Zelenski și cu soldații din prima linie (când ați încercat să stați iarna în tranșee, în noroi până la genunchi sau să dormiți sub cerul liber la -20 de grade?, cu bombe căzând în jurul vostru?) și terminând cu tinerii care asamblează drone și bunicuțele care țes plase de camuflaj. O națiune care, de la Maidan încoace, dar mai ales de la 24 februarie 2022, inspiră.

Sigur că și printre ucraineni există uscături, există defetiști, trădători, există corupți. Da, sigur că există și asta este una dintre narațiunile preferate ale propagandei ruse și pro-ruse, de parcă în Ungaria sau în Statele Unite ale Americii nu ar exista corupți. În clasamentele europene ale corupției, Ungaria este pe primul loc, iar Ucraina câteva poziții mai jos. Cât despre capetele de acuzare împotriva lui Donald Trump, cele mai multe având legătură cu corupția (și este vorba de miliarde de dolari), ce să mai spunem? Și totuși, Ucraina luptă și rezistă și este admirabilă.

Apropos de președintele Zelenski. Din nou fără să rostesc cuvinte mari, suntem contemporanii unui personaj istoric providențial și plin de carismă care, în loc să fi părăsit mișelește Ucraina în prima oră de război, a rostit cuvintele istorice ”I don´t need a ride, I neet ammunition” și așa a rămas până în ziua de azi. Zelenski și toți ucrainenii cei vrednici m-au făcut să-mi reconsider, în urmă cu doi ani, părerile destul de sceptice cu privire la eroism. Acolo, în Ucraina, la Kiev, pe linia frontului și peste tot, eroismul nu este o vorbă goală, ci este o realitate. În ultima sută de ani (și poate nici în ultimele sute de ani) Europa nu a mai fost martora unei lupte de felul celei pe care o duc ucrainenii. Spre deosebire de Europa (și America), ei nu-și permit să fie obosiți (war fatigue) și să se plictisească de război.

Nu ascund faptul că ceea ce se întâmplă în ultimii doi ani în Ucraina mi-a schimbat multe din ideile și principiile în care credeam. Am fost întotdeauna un pacifist și un mare adversar al oricăror feluri de arme, dar în ultimii doi ani am înțeles că – dată fiind amenințarea care vine peste noi de la Răsărit, înarmarea este necesară și chiar mai mult decât atât. Da, sunt pentru construirea și achiziționarea de tancuri, avioane de luptă, drone, proiectile, muniție de tot felul, sunt pentru accelerarea producției industriei de armament. Sunt cu toată convingerea pentru organizarea unei armate europene, sunt pentru construirea de autostrăzi și căi ferate pe care tehnica de luptă să poată circula în viteză dintr-un capăt al Europei în celălalt capăt. Sunt pentru NATO și îi mulțumesc lui Dumnezeu că România este membră NATO.

Oamenii

Războiul din Ucraina a provocat niște mutații de populații cum Europa n-a mai cunoscut de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Se consideră că după 24 februarie 2022, șase milioane de cetățeni ucraineni au părăsit Ucraina de frica războiului și alte opt milioane și-au părăsit locurile de baștină și s-au așezat sau au fost reașezați în alte părți ale țării, departe de linia frontului. Aceasta la o populație de 40 de milioane! Să nu-i uităm nici pe cetățenii ucraineni care se află în zonele ocupate de Rusia.

Argumentul cetățenilor ucraineni de limbă rusă care ar fi protejați de Rusia (argument pe care propaganda Rusiei l-a vehiculat și în anul 2014 și îl vehiculează și acum) este lipsit de orice substanță și de-a dreptul hilar, în condițiile în care, în 2014 ca și începând cu anul 2022, Rusia bombardează cu la fel de multă cruzime și orașe cu populație majoritară ucrainofonă și orașe majoritar rusofone (de exemplu Harkivul). Așadar, războiul dus de Rusia nu este pentru protejarea populației vorbitoare de limba rusă. Zilele acestea, Dimitri Medvedev a declarat că rușii și ucrainenii sunt aceeași națiune. Și atunci, întreb eu în prostia mea, de ce rușii îi bombardează, masacrează, violează, omoară pe ucraineni? Ceea ce face Rusia nu este epurare etnică, pentru că bombele nu-i aleg pe ucraineni de ruși, ci îi omoară pe toți, nediscriminatoriu. Ceea ce face Rusia este genocid.

Să nu uităm de sutele de mii de copii (nu contează dacă sunt vorbitori de ucraineană sau de rusă, sunt copii!!) care au fost rupți de familiile lor și au fost târâți în Rusia, unde au fost băgați în orfelinate sau chiar dați spre adopție și lucrul acesta mi se pare de o grozăvie fără margini. Uneori dați spre adopție unor familii de militari ruși care au luptat în Ucraina. Ți se strânge stomacul de oroare.

Și ucrainenii de rând, populația civilă în general, de pe linia frontului precum și din spatele frontului, privată de mijloacele și modul ei de viață, de locuințe și de viața socială, cu viața permanent în pericol, de cele mai multe ori lipsită de căldură, apă curentă, electricitate, în pericol să fie împușcată când se pune la coadă la pâine sau pe peroanele gărilor. Oameni obișnuiți care au trebuit să-și îngroape morții în curte, pentru că era periculos să-i ducă la cimitir. Nu-mi pot imagina cum pot trăi acești oameni! Privesc de atâtea ori fotografii cu blocuri parcă tăiate în două de bombe, sunt imagini de o grozăvie pe care ai mai văzut-o în fotografiile din Berlin din 1945, privesc filmări de pe străzile unor orașe ucrainene din care nu a rămas nici o clădire neavariată, în unele orașe efectiv nu a rămas piatră pe piatră. Și nu e o figură de stil. Cele scrise mai sus sunt unul din motivele cele mai puternice, poate cel mai puternic, pentru care agresorul trebuie înfrânt, nimicit, alungat, distrus și pus să plătească.

Solidaritatea

Lumea, mai ales Europa a arătat foarte multă solidaritate cu Ucraina atacată și cu cetățenii ei. Milioanele de ucraineni care și-au părăsit țara au fost primiți bine, cu compasiune în Polonia, Țările Baltice, România, Slovacia, Cehia, Germania, Scandinavia, Marea Britanie etc. (desigur, există și unele exemple contrare – care nu fac cinste acestor țări). Și la Cluj sunt ucraineni, îi auzi pe stradă, unii au deschis mici afaceri, unii lucrează și dai peste ei la magazin (așa am dat aseară peste o doamnă care lucra la un restaurant). Cantități impresionante de ajutoare umanitare au fost trimise în Ucraina, multe miliarde de euro și de dolari au fost trimise în Ucraina sau au fost folosite pentru ajutorarea umanitară, economică, financiară a țării. Foarte multe ajutoare militare au fost de asemenea trimise și a fost de-a dreptul emoționant să vezi cum s-au străduit și se străduiesc unele țări să trimită echipamente militare în Ucraina. Inclusiv țări mici precum Macedonia și Bulgaria au trimis tancuri, blindate, chiar și avioane de luptă MIG sovietice, muniție. O țară precum Cehia a identificat undeva sute de mii de proiectile de artilerie, iar Canada s-a oferit să le cumpere, pentru a le trimite Ucrainei, iar Danemarca și-a trimis întreaga (întreaga!) artilerie în Ucraina. Sunt gesturi care emoționează, care vorbesc despre umanitate și care ne arată că războiul nu este pierdut.

Țările din lumea liberă, în frunte cu Statele Unite, Marea Britanie, Australia, Canada, țările din Uniunea Europeană au ajutat Ucraina nu numai cu bani, ajutoare umanitare și armament și muniție, ci și cu promisiunea ”atâta timp cât va fi nevoie” sau ”până la eliberarea teritoriului Ucrainei”. Cuvinte frumoase care, fără să fim cârcotași și să nu luăm în considerare ajutoarele de până acum, nu sunt suficiente, iar dacă au fost onorate, atunci trebuie onorate încă de o sută de ori pe atât. Trebuie onorate în continuare.

Criza politică din Statele Unite și campania electorală a lui Donald Trump au blocat ajutoarele financiare americane promise Ucrainei. Din cele 60 de miliarde de dolari, pe care Congresul urma să-i aloce Ucrainei, 90% rămâneau pe teritoriul american și contribuiau la dezvoltarea industriei americane și la crearea de multe mii de locuri de muncă pentru americani (și totuși șomajul este unul dintre cele mai puternice argumente ale lui Donald Trump!, deși în ultimele luni cifrele arată foarte bine și se dovedește că politicile președintelui Biden dau roade). Blocajul Camerei Reprezentanților, orchestrat de Trump și de oamenii săi din Partidul Republican nu numai că provoacă (direct sau indirect, cum vreți) moartea a zeci de mii de ucraineni (Ucraina neprimind ajutoarele promise), dar erodează sever credibilitatea Americii în lume, ceea ce deja se vede. Măcar acest aspect ar trebui să conteze pentru americani. Este cât se poate de trist că, atunci când trebuia discutat și votat un ajutor vital (vital!) pentru Ucraina, o parte din clasa politică americană (Camera Reprezentanților) a ales să plece două săptămâni în vacanță. ”Atâta timp cât va fi nevoie”. Nu am cuvinte.

De când a început războiul, SUA și țările principale din Uniunea Europeană au avut rețineri în a da armament foarte performant Ucrainei, de teamă să nu provoace Rusia, ca războiul să nu escaladeze. Ori în ultimele luni constatăm că, chiar dacă avioanele F16, atât de cerute de Ucraina și de prietenii ei, sau proiectilele foarte performante nu au fost livrate Ucrainei, Rusia nu are nici un fel de rețineri în a escalada (un termen care deja mă enervează), atacând sistematic ținte civile, blocuri de locuințe, transporturi de cereale, folosind arme chimice, trimițând la moarte valuri de mii și mii de soldați.

Dar ca să închei acest capitol, trebuie recunoscut că fără ajutorul nostru, al lumii libere, Ucraina nu ar mai fi existat și acest ajutor, așa cum spuneam mai sus, îmi dă speranțe nu numai pentru victoria care va să vină, ci și pentru umanitatea lumii din care facem parte.

Războiul de propagandă

Războiul a fost însoțit de uriașe desfășurări de forțe ale unui alt război: acela al informației / al dezinformării. Mediile de socializare au făcut ca propaganda care – știm din istorie – însoțește orice război – să ajungă la cote nemaiîntâlnite. Este un uriaș minus al acestor rețele de socializare (fie că vorbim de Twitter, TikTok, Facebook, Youtube etc.) libertatea fără margini de a lansa ”în eter” absolut orice, de la comentarii înțelepte și bine documentate și până la cele mai abjecte mizerii.

În acest război, ambele părți implicate, atât Rusia cât și Ucraina (alături de care se situează ceea ce ne place să numim ”lumea liberă”) au aruncat în luptă forțe impresionante. Ca istoric, nu pot să nu găsesc interesant acest război al propagandelor. Îi înțeleg rosturile și înțeleg nevoia ambelor părți de a-și desfășura forțele în această direcție.

Ucraina

Pe de o parte, Ucraina și prietenii ei care încearcă să informeze, să țină moralul sus. Evident că și Ucraina are un aparat de propagandă! Fiecare rafinărie rusească atacată de dronele ucrainene este o mică – mare sărbătoare, fiecare avion de luptă rusesc doborât deasupra Ucrainei sau a Mării Azov sau fiecare navă de luptă scufundată este o altă mică – mare – victorie. Cu atât mai mult cu cât aceste performanțe sunt reușite de o țară care nu (prea) are aviație, iar marină militară nu are deloc.

De multe ori, propaganda ucraineană reușește lovituri de mare umor. Primele au fost cele cu fermierii ucraineni care remorcau cu tractoarele lor epavele tancurilor rusești. Îmi amintesc, în primele zile de război, filmulețul cu bătrânica ucraineană care-i certa pe soldații ruși pentru că au atacat Ucraina și le dădea semințe de floarea-soarelui. Sau cățelul Patron. Sau umorul stârnit de scufundarea navei-amiral ”Moskva”. De asemenea, filmulețele cu președintele Zelenski (cel din seara zilei de 24 februarie și cel de a doua zi dimineață vor rămâne în istorie) au contribuit enorm de mult la construirea și la menținerea unei stări de spirit care să facă posibilă ducerea unui război împotriva unei puteri armate net superioare. Același președinte Zelenski are forța să facă, seară de seară, de doi ani de zile, câte un filmuleț în care își informează concetățenii și lumea întreagă despre mersul războiului. Un personaj uluitor acest ”actoraș”, așa cum era etichetat cu dispreț, care nu obosește să lupte pentru țara sa acolo unde oricine altcineva și-ar fi luat lumea în cap. Mi-ar plăcea să-i strâng mâna.

Rusia

Pe de altă parte, propaganda rusească, perfidă, rafinată, atât de inventivă încât te întrebi de unde aceste resurse? O propagandă care lovește acasă, prin posturile de televiziune unde telespectatorilor ruși li se servește un borș plin de aberații anti-ucrainene și anti-occidentale (Ucraina, care are un președinte de confesiune iudaică și un ministru al apărării musulman, este prezentată ca un soi de rai al naziștilor și un poligon în care Occidentul își încearcă armele chimice).

Propaganda rusă în Europa și SUA

Aceeași propagandă, mult mai rafinată, lucrează în Occident (Europa, Statele Unite ale Americii). Pentru cine nu a avut ochi să vadă, acum cu siguranță vede amploarea războiului de propagandă dus de Rusia în ultimii ani, ba chiar în ultimele decenii. Uriașul aparat de propagandă pus în mișcare la izbucnirea Maidanului de la Kiev (2014), la atacarea și anexarea Crimeei și a regiunilor de răsărit ale Ucrainei de către o armată fără însemne militare (câtă lașitate, cât cinism!), dedesubturile Brexitului și a numeroase mișcări de extremă-dreapta sau secesioniste (azi le spunem mai degrabă suveraniste) din Europa, implicarea în campania electorală din Statele Unite în urma căreia a ieșit președinte Donald Trump (ce chestie, acum candidează din nou!) etc. etc. Zilele trecute a ieșit la lumină informația că martorii implicării fiului președintelui Biden în anumite scandaluri de corupție și spălare de bani în Ucraina s-au dovedit a fi martori mincinoși și având în spate Moscova.

Acum devine mai clar decât oricând lungimea mâinii propagandei rusești dacă urmărim campania electorală din Statele Unite, cu un Partid Republican din care o parte considerabilă ascultă cuminte de Donald Trump, în spatele gesturilor și declarațiilor căruia trebuie să fii tâmpit să nu vezi umbra zidurilor Kremlinului. Și întreg Occidentul este infectat de teme și motive al căror fir lung duce la Moscova. Zilele trecute, jurnaliștii americani au descoperit de unde provin cei mai mulți bani din finanțările primite de Mike Johnson, politician american al Partidului Republican și speaker al Camerei Reprezentanților și, desigur, mare partizan al lui Donald Trump: de la o firmă a cărei patroni sunt ruși (ruși cu legături dovedite cu politica Moscovei).

Neîncrederea în Europa, sentimentul de cetate asediată, exacerbarea unor teme care se știe că sunt sensibile în Europa, încurajarea mișcărilor extremiste și suveraniste, agitarea temelor șomajului, imigrației și a agriculturii (teme care nu sunt false, dar sunt perfecte pentru a fi exploatate cu mare succes). Două exemple actuale: regimul iliberal al lui Viktor Orban din Ungaria și falsa criză a cerealelor de la frontierele Ucrainei cu țările membre UE, mai ales Polonia. În aceste zile, ”fermierii polonezi” blochează circulația auto și feroviară între Ucraina și Polonia, afectând atât transporturile cu cereale ucrainene, cât și transportul de persoane și chiar transportul de material militar și ajutoare umanitare destinate Ucrainei. Mi se pare nu revoltător, ci de-a dreptul grețos să văd pe un tractor polonez (polonez!) un banner care-l cheamă pe Putin să facă ordine în Ucraina, la Bruxelles și în Polonia! Tractorul acela polonez ar fi trebuit să fie în Ucraina, ajutându-i pe ucraineni.

Bine m-a învățat cineva, demult: când vrei să vezi cine este în spatele unei acțiuni, întreabă-te cui folosește. ”Fermierul” polonez a fost identificat și au fost identificate și legăturile sale care duc… ghici unde?

Electorale

Și cu asta ajungem la constatarea că războiul din Ucraina are consecințe politice și economice și sociale în întreaga Europă și în Statele Unite ale Americii inclusiv, iar dacă ne amintim că anul 2024 este un an electoral în foarte multe țări europene (și în România), inclusiv alegerile europarlamentare din țările membre UE, la care adăugăm alegerile prezidențiale din Statele Unite, peisajul politic care ni se prezintă este cu atât mai complicat și mai sumbru. Cu ajutor financiar și logistic din Rusia (așa-numitele ferme de troli), partide precum AUR promovează discursuri antieuropene și anti-NATO și în felul acesta fisurează societatea românească și urmăresc aducerea la guvernare a unor grupuri de putere care să instaureze în România, ca și în alte țări, regimuri de tip Viktor Orban sau Alexander Lukașenko sau, de ce nu, Vladimir Putin.

Celor care sunt încântați de acest gen de discurs le sugerez să se informeze, cu toată convingerea îi invit să viziteze Belarusul, Rusia sau Iranul sau Coreea de Nord (în Iran, Diana Șoșoacă ar trebui să poarte văl islamic, nu știu dacă i-ar conveni, iar George Simion ar fi persecutat pentru una-alta). În Maica Rusie, activiști isterici precum cei de la AUR sau din partidul lui Șoșoacă nu ar avea atâta libertate de opinie câtă au în ”Europa cea putredă”, pe care o critică așa cum respiră. În Rusia, vizitarea Moscovei este suficientă, nu trebuie mers până departe în orașele muncitorești fără canalizare din Siberia, nivelul de trai din Rusia este vizibil și în Moscova, în ciuda ”descoperii găurii la macaroană” de către Tucker Carlson într-un supermarket din capitala Rusiei.

Globalizarea și polarizarea

Între timp, în lume izbucnesc crize care se dovedesc că, direct sau indirect, au legătură cu Rusia. Masacrele de la 6 octombrie 2023 împotriva cetățenilor Israelului, orchestrate de Hamas cu siguranță nu sunt străine de Moscova; s-a dovedit doar că liderii Hamas au fost la Moscova – ca din întâmplare – la câteva zile înainte de fatidica zi. Desigur, conflictul din Gaza este mult mai vechi, nu l-a declanșat Rusia dar aceasta s-a amestecat și îi convine de minune. La fel în legătură cu violențele din Marea Roșie și Yemen, în care rebelii Houthi atacă traficul maritim din Marea Roșie și bazele militare americane și unde Iranul este prezent, la fel ca și în Israel. Nu trebuie să amintesc de ajutorul pe care același Iran îl dă Rusiei. Ca panorama să fie completă, amintesc tensiunile din jurul Taiwanului, pe care China își dorește foarte mult să-l invadeze, aceeași Chină care are o atitudine cât se poate de duală față de războiul din Ucraina. Și tot aici trebuie menționată Coreea de Nord, ai cărei cetățeni mor efectiv de foame, dar țara lor livrează armament și muniție Rusiei pentru a ucide ucraineni.

Last but not least, Istoria

Am lăsat la final Istoria. Sunt istoric de meserie și Europa Centrală și de Răsărit m-au interesat întotdeauna. De aceea am urmărit cu atenție sporită modul în care este implicată Istoria în războiul din Ucraina. Din acest punct de vedere, nu mi s-a părut ca Ucraina să fie prea ofensivă, ea s-a limitat la a răspunde, de multe ori cu umor, unor ”afirmații” (imediat se va vedea de ce am pus ghilimele) făcute de propaganda rusă.

Pe de altă parte, Rusia pune mare preț pe Istorie și o rostogolește zi de zi prin canalele ei de propagandă. Nu trebuie să căutăm prea departe, căci în ultimii doi ani Vladimir Putin a avut două discursuri (de fapt un discurs și un pseudo-interviu) în care a spus cum e cu Istoria. A fost celebrul discurs din zilele de început ale războiului și la fel de celebrul pseudo-interviu luat de (era să scriu jurnalistul) propagandistul american Tucker Carlson, acum câteva săptămâni. Pe viitor, ele merită și trebuie să fie discutate și analizate de istorici, inclusiv la curs și la seminar împreună cu studenții, pentru că sunt două documente istorice de mare importanță.

Pe scurt, Putin s-a jucat cu Istoria, așa cum s-a jucat întotdeauna, a rostogolit-o așa cum i-a convenit, a interpretat-o din perspectiva imperială rusă, a minimalizat și a luat în derâdere tot ceea ce nu i-a convenit. Ucraina n-are istorie, spune Putin. Teza este foarte des întâlnită și în spațiul românesc (și îmi permit să le atrag atenția patrioților români că afirmația poate fi făcută, cu la fel de multă nepricepere într-ale istoriei, și cu privire la România). Ucraina a fost creată de Lenin, care a întemeiat R.S.S. Ucraineană, afirmă Putin. Acesta s-a mai referit la cnezatele rusești, la Rusia kieveană, amestecând realități istorice, concepte. În timpul recentului pseudo-interviu, parcă a cerut cuiva din culise să aducă ceva documente istorice doveditoare. M-a pufnit râsul.

Fără să intru prea mult în detalii, mă rezum la a aminti un foarte pertinent răspuns dat de ucraineni în mediile de socializare, arătând (pe bună dreptate) că, atunci când lua ființă Moscova, Kievul avea deja o jumătate de mileniu de existență strălucită, că atunci când cnezatul de la Kiev era în plină expansiune, la Moscova era pădure deasă.

Abuzul de istorie pentru a hrăni revanșismul imperial rus, exprimat de Vladimir Putin în pseudo-interviul recent, în care a revendicat tot felul de teritorii, a primit replici dintre cele mai simpatice din foarte multe părți: din Mongolia (nu mă așteptam), din țările scandinave, din Polonia. Dacă ar fi avut umor, și președintele Erdogan al Turciei ar și putut emite pretenții – cât se poate de justificate. Ba chiar și China a spus ceva, mai în glumă mai în serios, despre Vladivostok și coasta rusă a Pacificului.

O să mi se spună ”Bine, dar ce te-ai fi așteptat?” Adevărat, dar doresc să folosesc acest prilej pentru a atrage atenția că Istoria nu este cea pe care o proclamă, sentențios, dictatorii la televizor sau purtând fulare revizioniste la meciuri de fotbal, ci Istoria este cea despre care discută (și nu o afirmă!) istoricii, care prezintă ipoteze, care se străduiesc să ofere răspunsuri, care fac afirmații pe baza unor surse istorice, care nu se aruncă în a spune cuvinte mari, care se servesc de instrumentele de lucru specifice meseriei noastre.

Din cele de mai sus, cineva ar putea să constate că am o obsesie cu Rusia. Nu, nu am o obsesie cu Rusia, dimpotrivă. Mă interesează Rusia în calitatea mea de istoric și de om care trăiește într-un spațiu care a avut foarte mult (prea mult) de-a face cu ea în ultimele două sute de ani. Privesc cu interes și curiozitate cele ce se întâmplă în Rusia și în spațiul înconjurător, inclusiv locurile care ne sunt apropiate: Ucraina, Moldova, de ce nu și Polonia, Țările Baltice, Caucazul. Nu sunt adept al teoriilor conspirației, ci al informației citite și judecate cu spirit critic. Citesc, mă informez, fac conexiuni, încerc să-mi formez păreri. Audiatur et altera pars. Am vizitat Moscova și St. Petersburgul, am avut de-a face cu rușii și cu prietenii rușilor, am fost de când mă știu un mare cititor de literatură rusă și sovietică, dar barbaria, crimele, violența, jaful, minciuna toate duse la cote de neimaginat – peste acestea nu pot trece.

În acest război, Rusiei (și nouă) ne doresc să fie înfrântă rău de tot, să sufere și să plătească pentru răul pe care l-a făcut și pe care continuă să-l facă nu numai Ucrainei, ci lumii întregi și, deși sunt extrem de sceptic, îi doresc să se însănătoșească. Să înțeleagă că vremea imperiilor și a gulagurilor a trecut, că este vremea să se relaxeze, să respecte ca să fie respectată, că este vremea ca în loc să construiască avioane de luptă de sute de milioane de dolari, banii aceștia i-ar investi mai bine în construirea de sisteme de canalizare în orașele și satele Rusiei.