joi, mai 30, 2024

La pian, acum un secol: elevul Eliade Gh. Mircea

Ca și manuscrisele lui Enescu, manuscrisele lui Eliade au fost înstrăinate, dezmembrate și risipite și au rămas needitate critic, prin urmare sunt necunoscute. Ca și manuscrisele lui Enescu, manuscrisele lui Eliade au traversat lungi decenii de suferință, din care abia azi ar putea ieși. 

Recent, prin pledoariile publice ale Institutului de Istorie a Religiilor al Academiei Române, Biblioteca Academiei Române a câștigat, la 7 aprilie 2021, licitarea unor fonduri semnificative de manuscrise Eliade din tinerețea sa bucureșteană, dar mult mai multe – prezumabil: de zeci de ori mai multe – trebuie să fie și ele salvate, editate satisfăcător, veritabil cunoscute.

Printre ele, au fost salvate recent notele manuscrise quasi-inedite despre Muzica primitivă, tema conferinței lui Mircea Eliade la Criterion | Fundațiile Regale, pe când era în etate de 25 de ani, dintre care trei ani petrecuți în Asia. Constantin Silvestri era și el printre fondatorii grupului Criterion, avea pe atunci 19 ani și debutase cu doi ani înainte: va fi fost oare în sală? 

Raporturile lui Mircea Eliade cu muzica au fost consistente. Ani la rând, părinții lui (și mai ales tatăl, un militar de carieră care cunoscuse cel mult fanfare și muzica popular accesibilă în Belle Époque) a sperat că frații Mircea și Nicu vor deveni muzicieni. Un ideal benefic burghez al unei noi clase de mijloc dornică de propășire, deci de educație. O dezordine mai recalcitrantă l-a făcut însă, între 1917 și 1925, pe adolescentul Eliade să rămână de opt ori corigent și să isprăvească studiile liceale, chiar scriind zeci de articole într-o duzină de discipline, cu media generală 6,85 și cu un bacalaureat oprit la modestul 6,40. Dar Mircea, copil și apoi adolescent, era însărcinat să devină pianist. Chit că a cântat amator și la trombon, și la trompetă alto, în fanfara liceului Spiru Haret! Liceu care era mai tânăr decât ei, fusese fondat în 1913, avusese imediat bun renume și impact, ce știm despre marii absolvenți de atunci sunt rezultatele primilor ani de la fondare, nu prestigii pluriseculare, se făcea pe atunci treabă.

În casa lor cu etaj și o grădină mare cu liliac la intersecția străzilor Melodiei (acum Radu Cristian) cu Bolintineanu (în continuare Bolintineanu) exista un pian, o vioară și multe partituri ale muzicii Europei. Partiturile au rămas în salonul de la parter și apoi în mansarda lui, dar unele – solicitate mamei într-o scrisoare manuscrisă în curs de achiziționare – au și migrat cu vaporul la Calcutta, unde în pensiunea colonială a doamnei Perris, tot în salon la parter (Ripon Street 82), „tapa la pian“ serile. Într-o însemnare în opt puncte redactată înainte de a împlini 15 ani, în 1922, scrie: „Să nu neglijez laboratorul, pianul și fanfara“. La 24 februarie 1923 își nota că a cântat „Preludiul de Rahmaninov“, nu ni se spune însă care (pariez fortuit pe cel în Do diez minor, urâtul de Serghei, din 1892). Eliade își aducea aminte în primul volum de Memorii: „Îndată ce am reușit să cînt sonatele lui Beethoven, am început să descifrez concertele lui Rahmaninov, şi de atunci am prins acest obicei: rămîneam ceasuri întregi la pian, improvizând variațiuni pe cîte o melodie de Rahmaninov“. Așa încât, în scurt timp, fraților Eliade nu li se mai confiscau șepcile când se urcau fără bilet în Tramvaiul 14 din Piața Rosetti ca să se joace pe maidanul de lângă Universitate, ci beneficiau de auditori în calitatea lor episodică și încrezătoare de concertiști:

„În după-amiaza concertului, sala era totuși pe jumătate goală. În partea întâi, am cântat câteva bucăţi împreună cu Nicu și Sonata Patetica [Beethoven, Sonata pentru pian no. 8, op. 13, în Do minor, din 1798, contemporană cu primele inițiative temenice de indianistică globală]. Partea a doua a concertului a fost detestabilă. Îmi era rușine. Și totuși, au apărut câteva cronici în care se vorbea despre un talent care promite“.

Colegul său de liceu Barbu Brezianu, prieten al lui încă din 1923, își amintea în 1981: Eliade „cânta colinde de Crăciun; pedala la armoniul adăpostit pe coridorul liceului, iar la festivitățile de sfârșit de an [școlar] sau la cele în cinstea Sfântului Spiridon, la 29 decembrie, cânta la pian descifrând foarte alert partituri din Brahms și Grieg, ca și melodii din baletul Copp[é]lia de Léo Delibes sau din Paiațe de Leoncavallo“. Beneficiile cântatului la pian, fie și en amateur, sunt numeroase: „De atunci (1922) şi până la sfârşitul liceului [1925] eram invitat la toate ceaiurile dansante, pentru că mă dovedeam a fi cel mai bun şi mai neobosit pianist“. Știe oricine care a cântat în adolescență adolescenților ce valori ia, aici, „neobosit“, claviatura concentrează caniculă. La 16 ani încearcă să compună – la pian și fără notație… – o operă curios numită Tomiris: „Cum nu aveam memorie, iar, pe de altă parte, nu prea știam cum să le notez, melodiile variau de la o zi la alta. Am reușit totuşi să termin Prologul şi prima scenă din actul I (dialog între Tomiris și marele preot) și, adunându-mi prietenii, – pe Dinu Sighireanu, Haig Acterian, Mircea Mărculescu și Vojen – m-am aşezat la pian și am executat „opera“ de la un capăt la altul, încercând să cânt chiar și partitura de soprană a reginei“. A suplini partitura vocală avea să i se întâmple lui Enescu tocmai la un concert Wagner, dintre primele în România: a preluat din mers tenorul defectuos și a încheiat – inclusiv ca dirijor – cu bine concertul.

Zoe Dumitrescu-Bușulenga își amintea ceea ce constituie o mărturie a îndepărtării lui de muzică și în speță chiar de Grieg: „Pe Eliade omul l-am văzut [prima dată] într-o conferință la salla Dalles. […] Cred că ne găseam în anul 1935 sau 1936. Eram o pleiadă de tineri melomani care citise[ră]m toți Maitreyi și fierbeam de nerăbdare să-l vedem pe eroul nostru. […] Conferința la care mă refeream făcea parte dintr-un ciclu muzical unde se prezentau artiști și opere. Lui Eliade i-a revenit misiunea de a vorbi despre Edvard Grieg. A intrat în scenă un bărbat cu ochelari, care cu un aer de extraordinară familiaritate a început imediat să vorbească. Se plimba în sus și în jos pe scenă necontenit, desfășura un debit neîntrerupt“ – așa și-l aduceau aminte, la cursurile din acei ani, și Emil Cioran sau Mihai Șora – „cu o căldură deosebită a glasului. Era ca și cum nu s-ar fi aflat pe scenă, [ci] adresându-se unor persoane cunoscute de mult, pe care le considera foarte apropiate de subiectul ce urma să-l prezinte. Era viu, era numai zvâcnet, plin de idei și deschizând întruna paranteze. A vorbit enorm despre cultură, despre Europa, India, Norvegia și foarte puțin despre Grieg, atât de puțin încât am îndrăznit să-i fac o epigramă stângace […]

Ai vorbit astăzi despre toate,
De Italia, India, ca amic
Al indienilor – de Buddha…
Ce-a rămas însă cu Grieg?“
(avea să i-o și comunice, dar abia în 1969, și Eliade nici nu i-a răspuns).

S-a păstrat chiar și „Programul Festivalului organizat de Cercul Studenților Ilfoveni“, cu sediul pe Cheiul Dâmboviței – program redactat și desenat de mână – al concertului fraților Eliade din 5 ianuarie 1925:

Iată și cum arătau aceste cronici la „bucățile din Grieg“, adică la suitele Peer Gynt I & II, adică la muzica menționată în romanul Gaudeamus (scris în 1928, publicat abia în 1988, needitat critic), adică la transcripția pentru pian a unei muzici mai tinere, pe atunci (e din 1888/1893), decât erau părinții fraților Eliade, muzica lui Grieg pe care o va asculta – în Himalaya! și anume chiar în zona unde voia Scriabin să cumpere pământ și să-și monteze, timp de șapte zile, opera finală care ar fi declanșat prin sunet sinestezic resorbția apocaliptică a universurilor – cu celista sud-africană Jenny, în iarna lui 1930, muzică despre care Mircea Eliade va scrie în 1935 că trebuie cântată și ascultată dimineața:

(aici „Ședințe literare“, în Vlăstarul, 1925, p. 19, prin amabilitatea colegei mele Dr. Andreea Apostu).

Mai multe își amintea prietena lui Eliade din studenție, Rica Botez (Nișka din Gaudeamus | R. din Șantier): „Repetițiile corului pentru pregătirea colindelor de Crăciun și Anul Nou nu aveau loc la el în mansardă, ci la sediul Societății studenților ilfoveni, al cărui președinte era Dl Zissu. În ajunul Crăciunului 1926 a fost o noapte de pomină. Am plecat pe la 8 seara – vreo șapte-opt fete, restul băieți. Patriarhul Miron Cristea avea obiceiul să mângâie toate fetele. Ne-a ospătat împărătește. Am mai fost la primar, la Stelian Popescu, la Dna Cantacuzino, la generalul Negoescu, la Octavian Goga (stătea pe atunci într-o curte mizeră) și în fine la Palat. Toți ne-au ospătat“. Ce făcea acel Patriarh în lipsa orelor de educație sexuală, nu știm.

Filă nenumerotată din notele la conferința Criterion despre Muzica primitivă: Eliade explicând muzica indiană pe Calea Victoriei în 1932, note însoțite de audiția unor înregistrări. Manuscris aflat, din 2021, în colecțiile Bibliotecii Academiei Române, Cabinetul de Manuscrise.

Mai târziu, dar nu la București, ci la Paris, unde se exilase și el, Eliade a avut șansa extraordinară să-i asculte sau chiar întâlnească pe Lipatti și Enescu, iar Ionel Perlea i-a fost cumnat. La 21 octombrie 1947, în pline indigențe, scrie în jurnal: „Seara recital Chopin cu Dinu Lipatti la Champs-Élysées. Finalul Sonatei [pentru pian nr. 3, din 1844] op. 58 în Si minor mi-a amintit deodată anii 1922-1923, când încercam să descifrez această melodie obsedantă, pentru a o fluiera apoi“ (cu siguranță nu la fel de bine pe cât știa și să fluiere Enescu) „în timpul recreațiilor, camarazilor mei de liceu“.

              În săptămâna morții maestrului său Raffaele Pettazzoni, o notație justificată (15 decembrie 1959): „Ascult Simfonia nr. 41 Jupiter de Mozart, divin interpretată de Ionel Perlea și orchestra din Bamberg“. Cu Perlea sunt chiar apropieri muzicale epidemice (ca în Œdipe și ca azi): Eliade își aducea aminte cum prin 1956-1957 „Perlea mi-a mărturisit că ar vrea să compună o operă cu temă românească și m-a întrebat dacă aș fi dispus să scriu libretul. I-am vorbit despre vechiul meu proiect, Ciuma lui Caragea“ – vechi, atunci, de două decenii – „și subiectul l-a încântat. Din nefericire, nu puteam începe lucrul imediat și câtva timp în urmă Ionel Perlea a suferit primul atac de hemiplegie. Iar după aceea am fost amândoi confiscațide alte proiecte și obligații profesionale…“. Dar, în 1979, Șerban Nichifor a citit și schițat în două zile o operă Domnișoara Christina (a fost elaborată în doi ani). Avea să-l și întâlnească: deși i se spusese că Eliade este obosit și nu primește, într-o duminică din toamna lui 1982 Nichifor l-a întâlnit întâmplător pe stradă în New York… În schimb Nicolae Brânduș, care a compus opera Arșița după un libret adaptat după La țigănci (după care a compus o alta și Fred Popovici), l-a întâlnit pe Eliade la Paris în noiembrie 1985 și l-a descris astfel: „Se pare că i-a plăcut: știu că era un muzician cu o veche practică și cunoaștere de pian și compoziție“. Și vizita la casa lui Sibelius din Turku (unde am fost și eu, e magnifică, există și o filmare de acolo cu J.S. la o recepție de bătrânețe) cu pasajul lung din Jurnal în 1973, despre sterilitatea anilor târzii. Și nu trebuie uitate ceremoniile decernării titlului de doctor honoris causa al universității Yale și Sorbonei, concomitentă cu decorarea lui Leonard Bernstein (în 1966, în fața a zece mii de studenți) și, zece ani mai târziu, a lui Yehudi Menuhin, cu nouă ani mai tânăr, atât de legat de România și de India (din 1952 practicant de yoga) el însuși.

Eliade, 1932: „ Subiectul conferinței noastre de astă-seară și materialul ei muzical
se deosebește categoric de toate celelalte prelegeri ale ciclului“.
(Manuscris aflat, din 2021, în colecțiile Bibliotecii Academiei Române, Cabinetul de Manuscrise.)

Eliade însuși, cu resursele lui non-muzicale, încerca așadar să sprijine un proiect de Musica ricercata pentru mediul cultural românesc interbelic, invitând la audiția comentată a unor înregistrări cu muzica „primitivă“ a Asiei și Americilor. „Câțiva muzicieni s-au oferit să adapteze melodiile africane, asiatice și oceanice la instrumentele de care puteam dispune și să improvizeze un cor în stare să reproducă atât ritmurile Africii ecuatoriale, cât și melancolicele monotonii indoneziene. Spectacolul a avut un succes extraordinar. Vorbeam zece-cincisprezece minute despre muzica indiană, în special despre cea bengaleză şi apoi mă retrăgeam – și din spatele cortinei apăreau instrumentiștii sau corul și în sala Fundaţiei Dalles răsunau, poate pentru întâia oară în România, arii din Travancore sau Puri. Reapăream și încercam să evoc mitologiile și religiozitatea anumitor populaţii arhaice, apoi dispăream și publicul asculta fascinat cântece rituale bantu, melopeele malaeziene, chiuiturile sincopate ale cutărui trib australian. Întreg acest ciclu de conferințe a fost urmărit cu entuziasm de un public din ce în ce mai numeros“.

Știa foarte bine, deja la 2 iunie 1935 într-un articol din Vremea uitat („Roumain, rumanian, rumeno“): „Noi n-am arătat până acum decât inconștiență politică […] și conștiință care se cumpără ieftin. Ar trebui cunoscute și popularizate în străinătate marile nume ale poporului nostru: […] Enescu“. Îl întâlnește în fine pe Enescu însuși în Franța, în toamna lui 1947 și ne lasă această însemnare: „La George Enescu la masă. Maestrul pare mai puţin obosit şi mai puţin cocârjat ca data trecută. Conversaţie oarecare în timpul prânzului. Apoi, la cafea, în salonul încă îngheţat (aprinsesem eu focul, când venisem), cu picioarele întinse pe un scăunaş, cu Mutzi în braţe, îşi îngăduie câteva calambururi şi glume. Cred că Maestrul, ca şi Maruca, este destul de cumpătat. Şi cu toate acestea cutreieră Franţa dând concerte, în fiecare zi, doarme numai patru ore pe noapte şi scrie tot timpul“. Marcel Mihalovici a spus, din acei ultimi ani, cu mult mai mult, cu austeritatea somnului la fel marcată. Dar nefericirea particulară a lui Eliade, în fond, e că fiind obturat de adeziunea la râpele de adeziuni ale lui Nae Ionescu, singurul care l-a și salarizat la București, nu s-a putut bucura de Enescu, iar pe respectiva Maruca a reîntâlnit-o în calitatea ei funestă de fostă amantă a respectivului. Abia asta a și fost prima, sonora despărțire de prietenul său Sebastian. În Patrai Rosetti, însă, în anii 1920, făcuse tot ce ținea de el – lipsit foarte probabil de auz absolut și de educație fermă – ca să-l întâlnească.

Distribuie acest articol

3 COMENTARII

  1. Felicitări pentru acest articol care trimite spre o epoca care, cel puțin in aparența, sugereaza o lume așezata, cu aspirații spre literatura si arta, fie ele si ca simple pasiuni (azi s-ar zice hobby) de timp liber.

  2. Fără inițiativa d-lui Eugen Ciurtin, aceste manuscrise Eliade ar fi fost pierdute.
    Meritați un milion de likes, sincer!

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Eugen Ciurtin
Eugen Ciurtin
Eugen Ciurtin (n. 1975) este indianist și istoric al religiilor. Din 2008, membru fondator și secretar al Consiliului Științific (2008-2018) al Institutului de Istorie a Religiilor (IHR, Academia Română, București), în prezent Cercetător științific I și primul director non-interimar al Institutului. A inițiat și organizat primul Congres internațional de istorie a religiilor în Europa de Est (București, 2006) și a fost ales în două rânduri membru al bordului European Association for the Study of Religions (2008- 2013), fiind profesor/conferențiar invitat al mai multor universități (École Pratique des Hautes Études, Sorbona, Paris, Sapienza Università di Roma, Friedrich-Alexander-Universität Erlangen-Nürnberg, Lahore College of Women, Jawaharlal Nehru University, New Delhi, Indian Institute of Technology Mumbai, University of Delhi etc.). Premiul de indianistică al Académie des Inscriptions et BellesLettres, Paris (2005). A fondat și editează Archaeus. Studies in the History of Religions (1997) și Studia Asiatica. International Journal of Asian Studies (2000), periodice multiplu indexate internațional, iar din 2016 colecția Studii și documente de istorie a religiilor (IHR | Spandugino). În 2018, keynote speaker al Congresului european de istorie a religiilor de la Berna. http://www.easr2018.org/wp-content/uploads/2018/02/Multiple_Religious_Identities_-_EASR_IA.pdf Contribuții apărute în numeroase publicații din țară și din Anglia, Belgia, Franța, Germania, Grecia, India, Italia, Olanda, SUA și Thailanda, unele accesibile integral la https://ihracad.academia.edu/EugenCiurtin. În română, a publicat și eseuri sau cronici de pildă în Adevărul, Contributors, Dilema veche, Idei în dialog, Observator cultural, Revista 22, Timpul, fiind o perioadă (2005-2019) și membru al Grupului pentru Dialog Social. În 2019-2020 a fost Lecturer, apoi Associate Professor și Head of the Buddhist Studies Research Cluster în cadrul Faculty of Social Sciences and Humanities, Mahidol University, Bangkok (Regatul Thailandei). Coordonează mai multe proiecte de cercetare internaționale în cadrul Institutului, printre ele E.C.C.E | Ediția critică completă Eliade. Opera științifică (până în 1945) și MEUM | Mircea Eliade’s Unpublished Manuscripts from Private Collections, grație marilor donatori privați ai Institutului de Istorie a Religiilor care au binevoit să răspundă intensei pledoarii pentru salvarea arhivei din țară a lui Eliade, în urma campaniei pe care a inițiat-o și organizat-o încă din 2019, cu sute de mărturii și reacții în presa națională reunite la https://enescueliade.com/ A inițiat, a obținut în unanimitate acordul internațional și organizează Congresul mondial de Istoria religiilor de la București – ca Regional Conference a International Association for the History of Religions – programat pentru 2026, Bucureștiul urmând să fie doar a cincea capitală din lume care organizează de două ori un asemenea Congres în întreaga istorie de 125 de ani a congreselor. (Spre deosebire de practica obișnuită în cultura română sau europeană, de dată veche, nu și-a reeditat în volume nici o contribuție din cele peste 400 scrise în trei limbi, așadar nici cele peste treizeci despre Enescu apărute în ultimii șapte ani.)

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Carti

„Greu de găsit un titlu mai potrivit pentru această carte. Într-adevăr, Vladimir Tismăneanu are harul de a transforma într-o aventură a cunoașterii materia informă a contorsionatei istorii a ultimei sute de ani. Pasiunea adevărului, obsesia eticii, curajul înfruntării adversităților își au în el un martor și un participant plin de carismă. Multe din concluziile sale devin adevăruri de manual. Vladimir Tismăneanu este un îmblânzitor al demonilor Istoriei, un maître à penser în marea tradiție – pentru a mă restrânge la trei nume – a lui Albert Camus, a Hannei Arendt și a lui Raymond Aron.“ — MIRCEA MIHĂIEȘ 

 

 

Carti noi

 

„Avem aici un tablou complex cu splendori blânde, specifice vieții tărănești, cu umbre, tăceri și neputințe ale unei comunități rurale sortite destrămării. Este imaginea stingerii lumii țărănești, dispariției modului de viață tradițional, a unui fel omenesc de a fi și gândi.", Vianu Mureșan. Cumpara volumul de aici

 

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Cumpara cartea de aici

Pagini

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro