La taclale cu Vlasti și Arpi: Crăciun, Weihnachten, Karácsony, Božić, Natale, Rizdvo… De poveste!

„E noapte, patul e făcut, / Dar cine să se culce? / Când mama spune de Iisus / Cu glasul rar și dulce. / Cum s-a născut Hristos în frig, / În ieslea cea săracă, / Cum boul peste el sufla / Căldură ca să-i facă. /Cum au venit la ieslea lui / Păstorii de la stână / Și îngerii cântând din cer, / Cu flori de măr în mână.”

George Coșbuc – „În seara de Ajun”

De Crăciun cu toții redevenim copii. Așa-mi place să cred. Știu sigur că anul în care Crăciunul nu m-a dezvăluit copil a fost un an trist. Din fericire, nu-mi aduc bine aminte acei ani, s-au estompat involuntar în memorie. Sărbătoarea lui Crăciun este specială pentru mine, prin urmare cea mai frumoasă dintre toate: lumină, culoare și magie. Îmi place să cred că nu sunt singurul care simte în acest fel.

Când eram copil, timpul Crăciunului era tot ce așteptam mai mult, mai mult chiar decât vacanța mare și cele două săptămâni tradiționale de la Marea Neagră din concediul părinților mei. Timpul Crăciunului începea cu Ajunul de Moș Nicolae și darurile din pantofi, continua cu după-amiezile de săniuș (pentru că atunci luna decembrie venea cu zăpadă), tăiatul porcului, împodobirea bradului, vizitele în familia lărgită și bucuria vacanței de iarnă.

Spre deosebire de copilul care eram, Crăciunul nu însemna neapărat bucurie și pentru părinți. Au fost ani buni și ani complicați în care trebuiau să găsească soluții ca să nu maculeze bucuria Crăciunului nici pentru noi și pe cât posibil nici pentru ei. Erau ani de lipsuri, mai ales la alimentele, cu ore de economie la energia electrică, orașe triste în curs de „sistematizare”, cu străzi întunecate și moloz. Nu prea le-am simțit. Chiar și atunci, ca o minune dumnezeiască, Crăciunul a fost plin de bucurie, de un anume fel de belșug, de lumină și cântec.

După Revoluție, începând chiar cu primul Crăciun după 22 decembrie 1989, totul s-a schimbat. Nu, nu ne-a invadat belșugul dintr-o dată, dar a dispărut presiunea ideologică și am reînvățat să simțim gustul libertății, descoperind savoarea sărbătorilor fără opreliști: Moș Gerilă a redevenit Moș Crăciun. Orașele au reînvățat să se scalde în lumină și să se împodobească de sărbătoare. Am regăsit și tentația excesului: consumerismul a devenit drogul sărbătorilor.

Mai este puțin timp până la Crăciun și gândul meu explorează nostalgic trecutul, proiectând imaginea sărbătorilor care vor veni. Când ai prieteni alături, așteptarea devine plăcută, gândurile se potențează reciproc, dobândești bucuria împărtășirii, a oglindirii în cel de lângă tine. Din acest motiv i-am provocat pe Vlastimir și pe Árpád să visăm și să scriem împreună despre Crăciun. Cu atât mai plăcut, cu cât experiențele noastre despre tradiția acestei sărbători este diferită, la fel ca și așteptările pe care le avem pentru Crăciunul ce stă să vină.

Dragi prieteni, când eram copil Ajunul perfect al Crăciunului începea cu o zi de săniuș, în care pierdeam noțiunea timpului până când ne căutau părinții să ne aducă în casă, să ne pregătim de sărbătoare. Urma o baie fierbinte, îmbrăcatul în „hainele bune„, unele noi, apoi masa întinsă, cu musafiri din familia lărgită, unde aveam voie să gustăm vișinata sau lichiorul de ouă ori de ciocolată. Când se făcea miezul nopții, suna un clopoțel (nu am știut niciodată cum) și atunci știam: a venit Moșul! Cadourile sub brad, bucuria precipitată de desfăcutului cadourilor și jocul cu noile jucării printre picioarele celor mari, care la o țigară și un pahar de tărie cântau colinde de demult. Somnul ne lua pe nepregătite și Ene venea la gene cu cea mai frumoasă noapte din an. Vă îndemn să istorisiți despre Ajunul vostru perfect de Crăciun, de dragul copiilor care am fost cu toții.

Vlasti către Arpi și Cristi:

Crăciunurile mele, de care-mi amintesc, încep în ’85-’86, dar relevant a fost și cel din ’89, evident. Și stau așa și mă gândesc ce evoluție au avut în timp și cum Crăciunul rămâne o marcă, un deziderat, un Spațiu. De la Crăciunul cu zăpadă la cel fără zăpadă, de la cel cu cadouri la cel fără cadouri, de la cel cu atmosferă de poveste la cel cu execuții și anxietăți. Contrast permanent într-un portativ care rămâne cumva la fel. După ’89, Crăciunurile nu au mai fost deloc ceva care să aducă a poveste – începusem să și cresc -, deja melancolia poveștii de început instalându-se abrupt într-un București din ce în ce mai dinamic și pierdut. Anii ’90, ce oroare de perioadă: Crăciunuri într-o derută națională. Dar barem știm ce trebuie refăcut: atmosfera, pacea, familia, căldura. Știm ce, dar ne este imposibil să ne întoarcem. Decorul societății este atât de schimbat, încât este foarte greu să revii la ceva care seamănă cu un Crăciun plin de zăpadă pe niște străduțe bucureștene fără lumină: decorul era adormit și ce primeai de afară era minuscul și asta făcea ca totul să fie axat pe intimitate, familie și câțiva prieteni care îți treceau pragul, dar cu o bună dispoziție maximă.

Arpi către Vlasti și Cristi:

Din câte îmi amintesc, Ajunul Crăciunului era pentru mine un timp al eliberării de grijile temelor școlare, fiind vacanța deja instalată de câteva zile bune. Așteptam Crăciunul nu doar pentru cadouri, dar și pentru plecarea după sărbătoare la țară, la bunici, unde erau mai multe pârtii pentru săniuș decât la oraș. Copilăria mea a fost înainte de Decembrie 1989, dar părinții mei au făcut mari eforturi iar eu nu îmi dădeam seama de multe din realitățile „Epocii de Aur”, care pentru mine a fost chiar o epocă de aur a unei copilării fără griji, gândind retrospectiv. Desigur, treptat, în adolescență, începeam să înțeleg tot mai multe, când „strâns uniți”… în jurul radioului Gloria, ascultam cu toții din familie la Radio Europa Liberă, seară de seară, emisiunea „Actualitatea românească”.

Cristi către Arpi și Vlasti:

Am încercat să-mi aduc aminte de vreun Crăciun despre care să pot spune că m-a dezamăgit și, deși știu sigur că s-a întâmplat, pur și simplu nu am reușit să recompun imaginea unor trecute sărbători ratate. Mi s-a șters din memorie, pur și simplu. Poate că sunt o natură fericită. Știu bine însă – probabil prin fragmente adunate din toate Crăciunurile copilăriei – cum arăta sărbătoarea perfectă și asta este ceea ce contează: zăpadă, săniuș, forfotă prin case, ici și colo brazi deja luminați văzuți prin ferestre, câte un sfeșnic de Advent (uneori mă întrebam de ce nu avem și noi așa ceva), gospodine trecând strada grijulii pe zăpada lunecoasă cu tăvi sau coșuri în mână, grăbite să nu le prindă Ajunul cu masa încă neașezată, șiruri de oameni plecați în ospeție, cu butelci, coșuri și sacoșe în mâini, luminând drumul cu anemice lanterne electrice.

Când am avut copii, mi-am dorit în fiecare an să le ofer un Crăciun asemeni idealului copilăriei mele. Nu cred că mi-a ieșit vreodată. Cum nu mai eram eu cel ce contează, nu se pune, important este ce le-a rămas lor în memorie. Îmi amintesc, de pildă, cât de mult mi-aș fi dorit să fi intrat Moșul pe ușă, cu un sac în spate, din care să scoată cadoul care era al meu. I-aș fi spus și o mie de poezii. Dar nu a venit. A venit Moș Gerilă la serbările școlare, dar nu era deloc același lucru, nu era un Moș al meu, cald și personal, ci unul străin și formal. Am vrut să le ofer un astfel de Moș copiilor mei. A funcționat doar în primul an. În al doilea, Moșul și-a făcut numărul și a părăsit scena cu sacul gol, a lăsat costumația în mașină și s-a întors la un ceai cald și o vorbă bună. În cele din urmă, când am rămas în familie, fiul meu mi-a spus cu un aer firesc că i-a plăcut Moșul, dar și mai mult i-a plăcut că s-a întors să bea un ceai cu noi și așa l-a văzut mai bine, fără barbă și mantie roșie. Îl recunoscuse după… încălțăminte.

Arpi către Vlasti și Cristi:

În viața fiecărui copil vine momentul în care află că Moș Crăciun… nu există. La școală, eu am rămas ultimul din clasă care susținea cu tărie că Moș Crăciun este cel care aduce daruri. Colegii mei se amuzau teribil pe seama mea, dar tot nu mă puteau convinge de contrariu. Părinții mei aveau mare grijă să plaseze cadourile sub brad după ce adormeam și doar dimineața ajungeam să le desfac. Când am aflat în cele din urmă cine aduce cadourile, am fost descumpănit și am rămas confuz multă vreme.

Vlasti către Arpi și Cristi:

Cred că în viața fiecărui adult vine momentul în care descoperă că pentru copii există un Moș Crăciun și asta mi se pare esențial. Și cumva e una dintre epifaniile adultului. Cum și adulții au un Moș Crăciun pentru adulți, dar pe care trebuie să-l cauți. Să îl cauți destul de mult și bine, aici chiar e de muncă un pic. Dar nu se poate fără, chiar dacă durează un timp.

Am scris în preambul despre Timpul Crăciunului. Începea pentru mine cu Ajunul de Moș Nicolae, era timpul așteptării și împlinirii sărbătorii, era ca o definiție a iernii frumoase, spre deosebire de iarna rece și cenușie de după Bobotează. Era Timpul Întâmplărilor, spre deosebire de Timpul Așteptării și al Trecerii, în care iarna îndărătnică balansa, cedând greu, spre primăvară. Timpul Crăciunului nu era nici perioadă de post, nici cu lumânări sau Calendar de Advent, era pur și simplu un timp interior, de copil. La acest Timp nu atentau decât tezele școlare și corvoada inventată la școală pentru orice pionier: munci patriotice și spectacole omagiale. Ați experimentat un Timp al Crăciunului? Și dacă da, cum îl descrieți? Îl puteți descrie? Vreți să o faceți?

Vlasti către Arpi și Cristi:

La mine situațiile erau foarte diferite, nu exista un ritual, doar momente pe care le atingeam de fiecare dată. Venea tata de la Constanța și atunci atmosfera se schimba și era ritualic cum se pregăteau bunătățile în preambul; și asta făcea să te auto-pompezi (acum îmi dau seama) la maximum. Erau patru femei în vârstă care pregăteau partea culinară și astfel se crea o așteptare magică prin eforturile lor și febra pregătirilor. Apărea făina trei nula de la Constanța și totul putea debuta în entuziasm și bună dispoziție. Ce contrast între lumină și întuneric, parcă eram într-o perioadă parodică a filmului „Doctor Jivago”, era totul relativ OK, dar lipseau făina bună, romul bun pentru cozonac… și totuși, așa limitați și condiționați, era bine. Versus acum: orașe ambuteiate, isterie în stradă și la televizor, noi recorduri prostești în societate, te aduni de pe jos după ce ai alergat un an și n-ai agonisit pe lângă nemulțumiri decât foarte puțin. Dar după o vârstă te ponderezi în așteptări și poți vedea cu umor cum societatea nu se poate calma și te calmezi tu. Un ochi este tot timpul în trecut și celălalt la nebunia din prezent.

Arpi către Vlasti și Cristi:

Am amintiri din primii ani de școală: atunci am realizat că dacă sunt cuminte și îmi fac temele vine Moș Nicolae, apoi Moș Crăciun. Copilul din mine aștepta, de la începutul lunii decembrie, Sărbătoarea cea Mare, când cadourile erau mai multe și în camera mare era bradul împodobit. Mă străduiam să iau note bune. Dar, la școală, când ne povesteam cine ce cadouri a primit (în trimestrul al doilea) am început să înțeleg că unii sunt mai norocoși decât alții și nu neapărat după merite… Dimensiunea și semnificația spirituală a Crăciunului am început să o descopăr, treptat, abia în adolescență.

Cristi către Arpi și Vlasti:

Timpul Crăciunului este de fapt un basm personal despre cum se naște pruncul Isus în iesle, dar și cum se reflectă în tine acea perioadă de sărbătoare; în fundal Isus se naște mereu, având o stea deasupra, ținut în brațe de Fecioara Maria și te înconjoară muzica aceea specială a colindelor – nu orice colinde, ci cele care-ți plac ție cel mai mult -, iar tu ești prins hipnotic ca într-un dans elaborat în care nu performezi singur, nu ai cum, pregătind Noaptea de Ajun și ziua întâia a Crăciunului. A trecut vremea în care primeai cadouri magice, acum este despre oferit cadouri. Îi oferi cadouri soției, dar îți oferi și ție un cadou pe care l-ai amânat ceva vreme (și poate nici nu mai ești sigur că-l doreai neapărat), ai pregătite mici atenții pentru cei care se nimeresc să-ți calce pragul. Nu lipsește cozonacul și vinul fiert. Ai neapărat făcută o selecție de vreo două, poate trei filme și, după miezul nopții, mai asculți încă o dată Oratoriul de Crăciun al lui Saint-Saëns, convins fiind că aceeași muzică o vei asculta și-n ceruri. Timpul Crăciunului nu are limite, consistența lui este de abur, gustul de măr copt tras în zahăr ars și pudrat cu scorțișoară. Nu-i rezistă nicio realitate, oricât de dură sau de cruntă. Poți trăi acest Timp fie și doar în inima ta pentru câteva clipe și este de ajuns. Gata, pruncul s-a născut. Miracolul s-a produs și te include.

Arpi către Vlasti și Cristi:

De Crăciun, am rămas mereu pe meleagurile de baștină, nu am călătorit niciodată în această perioadă. Anul acesta mă folosesc de minivacanța dintre 30 noiembrie – 3 decembrie și voi călători la Roma și Vatican, unde, desigur, voi găsi repere spirituale care să mă ajute să intru în atmosfera de Advent. Anul acesta prima duminică din Advent a venit în 3 decembrie. Încerc să găsesc timp pentru a mă desprinde din agitația zilnică, să evadez din rutina cotidiană și să reflectez asupra adventus Domini…

Vlasti către Arpi și Cristi:

Da, Crăciunul este despre familie și este ciudat să pleci în pribegie de Crăciun. Poate e o perioadă de reflecție prin atmosferă, un reper de stare, de nivel emoțional, călăuzitoare în viitorul an. Pentru mine este un reset mai mare decât revelionul, de exemplu. Îmi voi petrece Crăciunul cum se va nimeri, dar voi încerca să caut familiarul.  

Crăciunul este despre obiceiuri. La oraș obiceiurile diferă de cele ale universului rural, mult mai autentic, mai legat de marile cicluri al naturii și de ritul creștin. Am crescut în Valea Jiului, o comunitate amestecată: români, maghiari, germani, italieni, evrei, cehi, slovaci, ortodocși, catolici, protestanți, iudaici. Petroșaniul a avut o comunitate evreiască importantă, în centrul vechi și coloniile de mineri magazinele aveau nume evreiești. Hanuka lor preceda Crăciunul și era un prilej pentru creștini să se aprovizioneze cu deliciosul vin Carmel. Trecând seara pe stradă, vedeam prin geamuri lumânările aprinse de Advent în unele case. La școală se formau ad-hoc echipele de colindat cu Steaua; nu era ușor, costumele și recuzita trebuiau fie confecționate, fie reparate. Unii copii maghiari își construiau pentru colind scene ale nativității. Peste toate se suprapuneau zilele de ninsori cu fulgi mari și dorința de a fugi la săniuș: Unde te duci? La sanie! Ai terminat lecțiile? Uf…

Vlasti către Arpi și Cristi:

Eu am prins Crăciunul în buricul Bucureștiului și nu erau aproape deloc tradiții, doar cele familiale care nu prevedeau prea multe activități. Femeile în vârstă erau într-o mare fervoare de organizare și asta dădea greutate sărbătorii. Ce observam eu era doar schimbarea de atmosferă. Era spectaculos. Vedeam uneori, rar, și anumite manifestări ale unor obiceiuri diverse, dar nu era un mediu cu ceva exact sau consistent, permanent. Era foarte divers și limitat în Bucureștiul anilor ’80. De exemplu, eram fascinat la unele familii că aveau copacul mic și era plin cu niște bomboane foarte gustoase, doar că totul era la ei foarte trist, însă bomboanele (caramelele) erau foarte bune. Deci săraci și stingheri, dar, uite, nu te mai poți opri din a pofti la caramelele lor. Mintea de copil nu punea foarte multe cap la cap, dar simțea ceva.

Arpi către Vlasti și Cristi:

Părinții mei erau de confesiune Evanghelică Luterană. Au crescut în mediul tradițional, de la sat, unde obiceiurile de Crăciun erau încă vii. Dar când s-au mutat la oraș, multe dintre acestea s-au estompat, nu le-au mai ținut. La slujba bisericească noi mergeam doar de marile sărbători religioase, respectiv la nunți și botezuri. Însă au ținut ca eu și sora mea să primim educație religioasă, de aceea la vârsta de treisprezece ani, conform regulii confesiunii noastre, am urmat cursuri de catehizare la parohie cu preotul Evanghelic Luteran din Făgăraș și astfel am devenit membru deplin al Bisericii. Încă din momentul în care știam deja să citesc, trebuia să aleg și să învăț să recit o poezie, cu temă legată de Crăciun, dintre cele aduse de preot, care vizita fiecare familie cu copii pe la începutul lunii decembrie. Asta crea desigur și o presiune psihologică: trebuia să recit poezia în biserică, la finalul slujbei de Crăciun, în fața întregii comunități, cu toți ochii ațintiți asupra mea… Plus concurența altor copii, care „Vezi, ce frumos au recitat?” – mi se spunea, după. Dar, cu emoții, reușeam să trec hopul, apoi așteptam cu nerăbdare momentul eliberării și, desigur, micul pachet cadou de sub bradul de Crăciun al bisericii, care conținea, ce bucurie, și portocale (erau singurele portocale pe care le mâncam, pentru că dispăruseră de mult în acei ani din aprozare și alimentara; uneori mai primeau părinții mei de la întreprindere de „sărbătorile de iarnă” în pachetul pentru copii)! Apoi urma plecarea la bunici, la țară. 

Cristi către Arpi și Vlasti:

Eu nu mi-am cunoscut decât un bunic, care și el s-a stins când eram încă prea copil ca să mi-l aduc bine aminte. Tradiția Crăciunului la noi în familie era de încropeală. Mama rămăsese orfană de mamă la nouă ani. Tatăl meu a rămas de la șapte ani orfan de ambii părinți și l-au crescut surorile mai mari. Această familie extinsă învățase ce înseamnă Crăciunul de la vecini binevoitori sau la școală de la colegi ori, mai târziu (deși încă devreme în viața lor) de la locul de muncă, unde au ucenicit. Știau că de Crăciun trebuie să ai pe masă bucate de porc pregătite cu mâna ta și pe cât posibil din belșug. Că trebuie să fie băutură și să se bea zdravăn, în timp ce toată lumea colindă măcar Trei păstori sau O, ce veste minunată!. Mătușile mele colindau, când le aveam la masă de Crăciun, Noapte sfântă pe care o știau în ungurește – nu înțelegeam nimic, dar îmi plăcea tare mult melodia. Și pentru că toată lumea bea zdravăn, nici eu nu stăteam degeaba și gustam ici o gură de lichior de ouă, colo o vișină alcoolizată, ceea ce amplifica mult atmosfera de uriașă sărbătoare. Copii mei au învățat altfel de tradiții, într-un sat din Oltenia colinară, pe care le prețuiesc și astăzi. Au avut norocul să aibă bunici în putere, care să le ofere și o altă variantă a lumii față de cea știută de noi, părinții lor, sau despre care se învață la școală. Generația lor a avut dreptul la Tradiție, iar asta contează imens, face diferența, o spun cu mâna pe inimă.

Vlasti către Arpi și Cristi:

Să închinăm un gând bun și pentru cei ce nu mai sunt, dar au contribuit la tot ce avem și trăim.

Crăciunul este o sărbătoare creștină, care se suprapune peste un întreg ansamblu de ritualuri și credințe anterioare zise și păgâne. Pentru bisericile apostolice este momentul în care este sărbătorită Nașterea Domnului. Ce-i sigur, Crăciunul nu este despre politică, totuși au fost momente în istorie când unii s-au simțit amenințați pur și simplu pentru că o astfel de sărbătoare există. Am trăit astfel de vremuri, în care comuniștii nu știau ce să mai inventeze pentru a descuraja Crăciunul în familie sau colindatul. Vă propun să rememorăm Crăciunul înainte și după Revoluție, nu neapărat în antiteză, ci așa cum l-am simțit fiecare dintre noi, dându-le ocazia celor care ne citesc să culeagă impresiile.

Vlasti către Arpi și Cristi:

Era oroarea cu Moș Gerilă care avea o estetică rece și fără culoare. Crăciunul era foarte estompat în spațiul public, dar era foarte vibrant în sânul familiilor. În ’89 am debutat bine în drumul nestăvilit către democrația bună, cu o execuție în stil mare. Am readus Crăciunul cu vești bune și momente de schismă interioară. Nu știu ce era în mintea unora de Crăciun în ’89, dar pare că tot ce a urmat are o logică concluzie plecând de la acel Crăciun. După 12-13 ani ai mei, adică ’92-’93, am descoperit că este o sărbătoare cu o valență religioasă. Deci cumva târziu. În România profundă, care este localistă, parohială, rurală sau semi-rurală, cred că Crăciunul este foarte impregnat de acel loc și astfel foarte divers. Cu bune și rele. De aici și experiențele foarte diverse.

Arpi către Vlasti și Cristi:

„Sărbătorile de iarnă”, „Pomul de iarnă”, „Moș Gerilă” – îmi amintesc foarte vag de ele, pentru că doar în grădiniță le-am întâlnit. La școala mea nu mai erau, eu am urmat clasele unu – opt la Secția Maghiară, unde nu se organiza nimic. Crăciunul s-a refugiat în interiorul zidurilor bisericii, la slujbele fiecărei confesiuni a comunității maghiare din Făgăraș: reformați, catolici, unitarieni și evanghelici-luterani. În ultimii ani ai național-comunismului ceaușist, eram deja adolescent. Ascultam adesea nu doar Radio Europa Liberă, emisiunile redacției române, ci și pe cele ale redacției maghiare, respectiv Vocea Americii, posturi din Ungaria (Kossuth Rádió etc.). Pe lângă emisiunile muzicale, culturale și sportive, eram la curent și cu agenda politică, desigur. Dar tocmai pentru că la noi regimul încerca să înăbușe sărbătorirea autentică a Crăciunului, în acei ani trăirea spirituală era mai adâncă, cred eu acum, privind retrospectiv.  Eu am auzit colinzi (și obiceiuri legate de Crăciun) în limba maghiară la posturile de radio maghiare din Occident și mai puțin la mine în oraș. Desigur, din 1990 a venit libertatea care a permis reluarea tradițiilor în forma lor deplină, o căutare febrilă pentru reînvierea și revigorarea lor (de exemplu corurile bisericești). Treptat, de la un an la altul, ne-a invadat consumerismul, comercializarea excesivă și estomparea gravă a spiritualității Crăciunului. Prea puțini se mai opresc asupra semnificației Nașterii Mântuitorului. Crăciunul este văzut ca prilej de veselie, dar pruncul născut în iesle, la Bethleem, ajunge să fie răstignit… Liniștea apăsătoare dinainte de 1990 a fost înlocuite cu vacarmul reclamelor și al petardelor, a bubuitului tobelor unor colindători nepoftiți care urlă, iar peisajul sumbru de dinainte, cu lumini adesea de prost gust. Pentru că în noiembrie, decembrie trebuie, inevitabil, să ajung la locul de muncă, deci nu mă pot retrage într-un loc liniștit, abia aștept să treacă această perioadă. Încerc să găsesc „insule” ferite de acest „spectacol”, care, din fericire, există totuși.

Cristi către Arpi și Vlasti:

Crăciunul înainte însemna că noi pionierii trebuia să le urăm de bine minerilor în Sala de Apel, atunci când unii se pregăteau să intre în șut, iar alții începeau să iasă din subteran, cu fețele mânjite de cărbune. Erau mici spectacole, cu recitări de poezie patriotică și colinde laice legate de Anul Nou. Minerii se opreau să ne asculte pentru că eram copii, nu pentru că spectacolul nostru le trezea cine știe ce bucurie. Eram desigur emoționați și, la final, primeam cadouri: pungi cu dulciuri și portocale, care au devenit în anii din urmă mere. Câțiva ani înainte de ’89, nici în Ajun, nici de Crăciun și nici măcar de Revelion nu mai lipsea ora de economie la curentul electric, de la șapte la opt seara. Dar eram învățați și pregătiți cu tot ce trebuie. În fond, nu mai eram copil, nu-mi mai păsa. În decembrie 1989, Moș Nicolae m-a prins la Timișoara, cu o delegație studențească a Institutului de Mine la o „sesiune de comunicări științifice”. Am petrecut cinci zile acolo și, în 10 decembrie, am revenit acasă. Nimic din atmosfera campusului Politehnicii, unde am fost găzduiți, nu ne spunea că avea să urmeze o Revoluție care să-i dea brânci dictatorului ce părea veșnic. 

Când am auzit la Radio Europa Liberă ce se întâmplă la Timișoara, nu mi-a venit să cred. Apoi, a venit anunțul că vom primi vacanța de iarnă cu trei zile mai devreme și că studenții din campusul Institutului sunt obligați să părăsească căminele și să plece spre casele lor. Din acel moment nu am mai avut nicio îndoială că Europa Liberă spunea adevărul despre morții de la Timișoara. Când l-au împușcat pe Ceaușescu am simțit o mare ușurare. Nici măcar nu am asociat evenimentul cu Crăciunul. Revoluția a fost Crăciunul meu din acel an.

Arpi către Vlasti și Cristi:

Aș mai adăuga la cele spuse un Crăciun trăit la sfârșitul anilor ’90. Eram în armată. La începutul lunii decembrie, comandantul unităţii vine la plutonul nostru (format din 36 de  soldaţi cu termen redus, absolvenţi universitari) şi ne ordonă să pregătim un program de colinzi. Urma să colindăm la Comandamentul Brigăzii Vînători de Munte „Sarmizegetusa” din Braşov. Aşadar, trebuia totul pregătit fără cusur, nu puteam să ne facem de râs… Slavă Domnului, printre noi era şi un fiu de preot creştin ortodox, cu o voce deosebită şi experienţă muzicală vastă. Eu nu am voce, mă consideram un factor de risc, puteam strica eforturile celorlalți, însă am fost inclus în cor… Nimeni nu a fost lăsat deoparte (bun, ceilalţi acopereau vocea mea, iar eu cîntam la un „volum” moderat). Şi vreme de trei săptămîni, seară de seară, cu toţii (6 eram de naţionalitate maghiară, din cei 36), pregătiţi de fiul preotului, repetam colinzi. Aceste cântări au mai înlăturat din monotonia vieţii de cazarmă şi în aşteptarea permisiei, a întîlnirii cu cei dragi, am simţit mult mai profund acel timp al Crăciunului, decît dacă am fi fost în „civilie”.

Vlasti către Arpi și Cristi:

Mi se pare genial să fii în genul asta de întreprinderi care îți dau șansa să simți ce este prea mult și dacă e prea mult, care parte este exagerată și care este bună. Mie mi se pare că consumerismul de după ’89, care a luat viteză din anii 2000 prin exces, încearcă să obțină supracompensarea lui Moș Gerilă, dar în sens invers. Adică reușește să ocolească spiritul Crăciunului fix prin exagerarea proporțiilor, forțând notele pentru a vinde mai bine; prinzi ideea dar pierzi spiritul. Este paradoxal și contraintuitiv, dar este același spirit greșit care exagerează în sens invers prin toate mijloacele: muzică, slogane, culori, abundență, căldura exagerată prost plasată, omniprezentă în spațiul public-comercial. Deci se pare că spiritul lui Moș Gerilă nu moare ci se modifică și se adaptează. Adică spiritul Crăciunului este tot timpul urmărit de spiritul exagerator al lui Moș Gerilă. Bunătatea și răutatea mergând pereche alături de om. Eu țin tot anul câteva mici elemente din estetica și simbolistica Crăciunului, consider că îmi amintesc de zona unde ar trebuie să fiu. Nu număr zilele până în Crăciun, încerc să nu alunec în altă direcție. Undeva în adânc să rămână nealterat de modern și actual.

Cum va fi Crăciunul din acest an? Ce așteptăm de la el? Ne mai simțim – mai putem să ne simțim copii? Va fi despre cumpărături în târguri, călătorii, întâlniri în familie, concerte și spectacole în aer liber, mâncare bună, vin fiert? Ne vom face timp pentru slujba de Crăciun? Vom găsi timp și dorință să ajutăm pe cineva în nevoie? Ne vom teme pentru soarta lumii și pentru viitor? Avem planuri sau ne lăsăm duși de val, zi după zi, trecând peste sărbătorile lui decembrie ca și cum nu ar fi fost?

Vlasti către Arpi și Cristi:

Va fi despre evitarea spațiului public, esențializare, mediu restrâns și despre încercarea de a reconstitui, chiar dacă doar parțial, câteva din chestiile esențiale pe care le putem aprecia la această sărbătoare, adică: pacea, familia, atmosfera liniștită și caldă, de a face lucruri bune pentru alții și de a visa că, poate, și alții vor face ceva pentru tine, să simți că exiști.

Arpi către Vlasti și Cristi:

Acum ne putem găsi liniștea interioară, ne putem căuta și găsi sincronizarea spirituală de Crăciun. Trebuie doar bunăvoință. Efortul constă în disocierea de superficialitatea care a inundat, la propriu, spațiul public. Desigur, și eu voi face cumpărături, voi savura delicii culinare. Dar la slujba de Crăciun voi ajunge. De câțiva ani, de Ajun, intru în rolul Moșului pentru copiii mai mici ai rudelor sau prietenilor. Poate voi găsi o modalitate să-i ajut pe cei mai puțin norocoși. Iar soarta lumii și viitorul ei mă îngrijorează constant, nu doar în preajma sărbătoririi Nașterii Mântuitorului.

Cristi către Arpi și Vlasti:

Presimt că va fi cel mai frumos Crăciun dintre toate! Nu se întâmplă așa în fiecare an? Pentru că dacă n-aș crede așa, dacă nu aș spera că va fi un Crăciun minunat, la ce folos sărbătoarea? Am planuri de Crăciun și sper că le vom putea urma întocmai. Dar planurile sunt planuri, pot fi alterate, ori sărbătoarea are patosul și logosul ei, depinde doar de noi dacă pricepem acest lucru sau nu. Adică spiritul Crăciunului contează, el ne aduce Timpul Crăciunului. Le doresc tuturor, care citesc acest dialog sau nu, nu contează, să aibă parte de un timp magic al Crăciunului și în acest an. Nimeni să nu se mai îngrijoreze, ci să se bucure: Nu vă îngrijiți de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei. (Matei, 6:34) Acestea vi le-am grăit, ca întru Mine pace să aveți. În lume necazuri veți avea; dar îndrăzniți. Eu am biruit lumea. (Ioan, 16:33) Sărbători fericite tuturor!

Vlastimir Milanovic

Născut: București, 11.02.1980

Școala:

1994 – 1998  Liceul Teoretic Ion Neculce

1998 – 2002  Facultatea de Drept (Universitatea Ecologică)

Ani de profesie:

2003 – 2007 – debut în domeniul cinematografic – asistent producție, director de producție, producător

2008 – 2020 – întemeiat propria firmă de producție, specializată în reclamă TV, short films, videoclipuri, documentare

2008 – director de producție al filmului (scurtmetraj) „Megatron” (producție Mandragora) -Câștigător al premiului Palme d’Or la Cannes în 2008

Nenumărate premii Effie, Sabre, Internetics cu diferite campanii comerciale.

Árpád Lukács

Locul și data nașterii: Făgăraș, anul 1973

Domiciliu: Făgăraș 

Studii: 1992-1997 – cursurile Universității „Lucian Blaga” Sibiu, licențiat în Istorie-Antropologie.  

Profesor din 1997. În prezent predă istorie la Colegiul Național „Radu Negru” din Făgăraș. 

Hobby-uri : călătoriile cultural-istorice. 

Preocupări serioase: voluntar sau colaborator la unele proiecte ale Fundației Conservation Carpathia, WWF Romania și pe plan local implicat în mici proiecte de protecția mediului.