Această conversație cu Vlasti, o recunoaștem cinstit amândoi, a pornit de la dezamăgirile lui Dan Negru provocate de o escapadă turistică în Grecia. Pentru cine a ratat mesajul său postat pe Facebook, îl reproduc eu mai jos (textul în sine își are importanța lui); acest mesaj a provocat reacții, cele mai multe ironice, dar a aruncat și sămânța fructuoasă a unei dezbateri aprinse între mine și Vlasti.
„Când stăm în genunchi, alții ni se par mari! Am ajuns printr-o conjunctură în Grecia. Știam că Atena, leagănul civilizației democratice a ajuns demult un ghetou. Litoralul grecesc însă, lăudat mereu de noi, pare în multe locuri o adunătură de Eforie a anilor ’90. Oamenii, grecii, admirabili. Ei știu că turismul e singura lor salvare într-o țară în care statul a eșuat.
Economia Greciei se bazează pe veniturile din turism. Dacă noi aveam tradiția și istoria Greciei și prezentul ei de azi, i-am fi crucificat pe toți. Suntem mult peste ce are Grecia azi! Noi, cei asupriți mereu în istoria noastră n-am decăzut așa cum au făcut-o grecii de-a lungul istoriei lor. În 200 de ani de la independență, Grecia a intrat în faliment de 7 ori. Când ni se pare ca alții sunt mai mari decât noi, să ne ridicam din genunchi!”[1]
După ce am citit mesajul lui Dan Negru l-am postat pe Whatsapp și Vlasti l-a dezavuat imediat. Nu intru în amănunte, ideea de bază a fost că un astfel de mesaj este absolut hazardat – chiar dacă mulți dintre noi avem cunoștință de situații sau cazuri în care o vacanță în Grecia a eșuat lamentabil dintr-un motiv sau altul; dar de obicei sunt cazuri izolate – atunci când te referi la o țară cu o zestre naturală atât de generoasă, cu infrastructură și servicii de turism puse la punct și testate în zeci și zeci de ani și recunoscută global pentru ospitalitatea sa.
Pe de altă parte, am susținut eu, nici România nu stă pe loc. Ce-i drept, este foarte dificil să susții cu șanse acceptabile ideea de a face o vacanță în țară și nu afară; documentând o serie de articole legate de vacanțele estivale pentru RepublikaNews am constatat că cifrele la care ar trebui să ne așteptăm pentru anul 2022 sunt dezamăgitoare: proiecții de 1,5 milioane de turiști la intern, dar cel puțin 5 milioane de români care intenționează să își petreacă vacanța peste hotare.
Totuși, o discuție pe această temă își are rostul ei. Mai mult, o discuție în sine despre vacanțe este obligatorie într-un an al crizelor, în care multe voci ne îndeamnă să renunțăm cu totul la cheltuielile hazardate și să facem economii, ba chiar să ne luăm al doilea job pentru a ne securiza veniturile.
Vocea rațiunii sună așa: o vacanță micuță, maxim o săptămână, undeva prin țară, poate la cort, trimis copiii la țară la bunici sau în tabere școlare și, în rest, muncă, multă muncă, eventual un job în plus, chiar dacă o fi de șofer de car sharing, pentru livrări la domiciliu sau cu jumătate de normă la un call center.
Dar cum putem să nu-i înțelegem pe cei care vor o vacanță, și încă una de vis într-un paradis al turismului, nu contează dacă trebuie finanțată cu un împrumut la vreun IFN obscur, pentru că, cine știe, poate fi ultima: dacă la anul vom fi și noi implicați într-un război? Ce-i în mână nu-i minciună!
Acestea toate fiind spuse, cărțile sunt pe masă: de aici am început dialogul cu Vlasti. Dacă ne-a dus unde trebuie, dacă ne-am ridicat la înălțimea temei și am punctat cu concluziile potrivite, rămâne să judece cititorul. Una peste alta, un dialog cu gândul la vacanță nu are cum să fie decât o dulce pierdere de timp, cu atât mai plăcută cu cât interlocutorii (dar și cititorii) se iau mai puțin în serios.
Vlasti, știu că nu ți-a plăcut pledoaria lui Dan Negru. Nu ești singurul. Am spicuit pentru tine din replica pe care a primit-o, ironic, de la un blogger, pe numele său Silviu Iliuță: „Băi, e nasol la greci! Vă rog mult să nu mergeți, că marea aia turquoise e așa de la acuarelele de le toarnă grecii noaptea în Egee. Tavernele alea n-au hamsii ca la Costinești, bagă gavros, care e un fel de hamsie mai mare, dar fără mujdei românesc. E nașpa și ouzo ăla, care e țuică amestecată cu pastă de dinți. Orășelele din Ciclade au pavele pe jos că n-au avut bani de ciment. (…) Bă, nici bisericile nu-s mișto în Grecia! N-au auriu, n-au cupolă ca aceea din Făgăraș. Sunt niște chestii mici, albe, de piatră. Plajele? Să fim serioși! Cum să faci plajă de pe stâncă? (…) Da’ și Acropolele ăla… Păi dacă renovam noi tunelee dacice de sub Marea Neagră… Jos Grecia! Toată lumea la Neptun! Ia porumbu’, neamule!” Pe tine ce te-a supărat de fapt la mesajul lui?
Vlasti către Cristi:
Da, Silviu intră în jocul (sau capcana) postării și îi răspunde pe niște excentricități ale spațiului românesc: cupole, mujdei, betonări excesive, uitându-se ironic la ele, dar iarăși nu vorbim despre valori (ori plusuri, minusuri, cifre absolute), doar ne ridiculizăm între noi. Postarea inițială nu are nimic despre turism în ea, pare să aibă dar nu are. Vorbește clișeelor și obsesiilor noastre colective, ridicol naționaliste. Ne spune că avem noi o problemă de percepție, de cum ne vedem: stăm în genunchi – OK, avem un deficit istoric, economic – OK, suntem și niște victime iarăși, de parcă nu știam că tot timpul suntem operați.
Adică trece niște slogane în revistă, ia niște deformări ale spațiului grec, pune (insinuează) niște virtuți ale noastre, dar n-am înțeles clar din text care ar fi acelea. Și putem să îi crucificăm pe toți, de parcă e un concurs de crucificări pe undeva. Din câte am înțeles până acu’, turismul încearcă maximizarea venitului național având dați niște factori naturali la care orice spațiu național-cultural își aduce aportul, cu o mai bună sau mai proastă organizare în timp.
„Arată ca la Eforie” este o altă etichetare aruncata probabil din necunoașterea semnăturii tipului de turism estival pe care îl propune Grecia, versus tipul de turism pe care îl propune România, adică: zgomotos, în șantier permanent, slab recondiționat, subinvestit, cu servicii de tip cantină și, pe alocuri, presărat cu localuri excesiv de scumpe și cu pretenții neatinse. Sau pentru că a călătorit prea puțin în Grecia. Atena s-a ghetoizat, dar are 21 de restaurante cu cel puțin o stea Michelin[2]! Așa că noi i-am crucificat și în sectorul ăsta, de servicii premium, și avem un (!) local în Cluj care are un bucătar cu 1 stea Michelin (deci bucătaru’ o are, nu localul). Zbârnăim. Nu știu pe cineva pe care să dăm vina acum pentru chestia asta!
Un alt capitol unde seamănă stațiunile grecești cu Eforie din anii ’80 este la numărul de hoteluri: de cinci stele – 444, de patru stele – 1.412 și cu un număr de paturi cumulat de 340.413. Mai departe, să trecem la consumul de masă al serviciilor de turism (sume brute), unde noi nu prea crucificăm bine, prin numărul de paturi cumulat ocupate de nerezidenți (celebrii străinii): Grecia – 120 de milioane de nopți petrecute de nerezidenți, România: 5,3 milioane de nopți petrecute de nerezidenți. La o populație aproape la jumătate cât a României, Grecia ne domină în turism pe un raport de 44 la 1.
Putem continua comparația cu alte două țări din blocul estic, colegi de post-comunism: Cehia: 27,2 milioane de nopți – raport cu România: 1/10,2; Bulgaria: 17,5 milioane de nopți – raport cu România: 1/6,6. Tipologia turistului care vine în Romania: pe primul loc stau turiștii din Republica Moldova, cu 4.917.707 intrări (cam o cincime din totalul de turiști care ne trec pragul și dublul populației din Moldova), pe locul doi este Ungaria, cu 3.561.548 intrări, Bulgaria, cu 3.527.103 intrări, Germania, cu 2.466.481 intrări, apoi Serbia, cu 1.426.741 intrări sau Ucraina, cu 1.055.344 intrări.
Deci observăm că sunt preponderent turiști din blocul estic, fost comunist și regional. Acum, în cifrele acestea nu știm cât la sută vin la muncă temporară din Republica Moldova, de exemplu, și câți consumă servicii de turism.[3]
Mai trebuie să înțelegem o chestie pe care postarea pare că nu o cunoaște aproape deloc. Este vorba despre caracterul special al experienței grecești: hoteluri mici, vernacularul fiind de case îngrămădite, cu o arhitectură cicladică (de regulă), bine definite (bungalouri tip, albe, presărate armonios pe coline). Deci, în Grecia chiar dacă poți găsi hoteluri mari, regula specificului local este un turism intim, tradițional, plin de un localism despovărător, în care te poți pierde într-un dulce anonimat sau poți să iei masa într-o piațetă foarte aglomerată, în taverne extrem de înghesuite, cu bolte maiestuoase de flori specifice zonei (leandru), în care mesenii se lasă încântați de ospitalitatea locală.
Ultima observație asupra postării este fondul freudian (slip) al ei. Din tradiția creștină evocată, cred că sensul nedorit este invers: cei care crucifică sunt gloata barbară, care aleg în mod vinovat și îndeobște greșit. Deci sensul meritului este că românii sunt gloata și crucifică, iarăși greșit și impulsiv? Una peste alta, cred că s-a ridicat piatra și chiar nu dorim să aflăm cât de jos suntem și desculți (în turism).
Cristi către Vlasti:
M-a amuzat ardoarea cu care l-ai combătut pe Dan Negru și țin să îți spun că, până la urmă, ai urmat nota ironică a blogger-ului Silviu Ioniță, chiar dacă nu ai dorit-o, ceea ce, într-un fel, demonstrează că dorința noastră – poate fi și absolut sinceră – de a ne compara cu o altă țară super-turistică ajunge, în final, de tot râsul. Putem face comparații punctuale, prin care să scoatem din anonimat exemplele noastre de reușită în turism – rare încă, mai curând excepții –, dar atât și nimic mai mult, dacă ne dorim să rămânem onești și credibili. Nu jucăm în liga mare, acesta este adevărul.
Pe mine comentariul lui Dan Negru nu m-a ostilizat după ce l-am citit, pentru că am regăsit acolo o idee pe care o am și eu, legată de tema îndrăznelii care nu este tocmai proprie românilor, sau cel puțin nu a fost prezentă în istorie decât ca excepție. Am avut marile noastre momente de îndrăzneală, dar acestea ne-au fi epuizat și s-au și găsit unii care să facă o întreagă teorie despre cum să stăm cuminți la locul nostru, să nu supărăm pe nimeni.
Este bine să îndrăznim, am încredere că vin din urmă generații care îndrăznesc – să intre în competiție cu alții la ei acasă, să lupte cu sistemul acasă și să-i strige în față că trebuie să se reformeze -, dar în același timp să îndrăznești nu este totul, chiar dacă merită să o faci inclusiv cu prețul de a greși și apoi de a plăti greu erorile făcute. Să îndrăznești cu ochii închiși nu are rost, bine este să îți gândești atent pașii și, da, apoi să-ți asumi că hazardul are un cuvânt de spus, inevitabil.
Ce vreau să spun? România nu are practic turism, adică infrastructura, modelul de afaceri, calitatea serviciilor din turism sunt la un nivel care nu poate fi pus în competiție cu cele din statele avansate și, de multe ori, nici cu cel din state din jurul nostru, ca Bulgaria, de exemplu, ca să nu mai vorbesc de Ungaria. Dar are insule de turism care încearcă – și reușesc! – să schimbe pe cont propriu această stare de fapt.
Pornind de la aceste insule care fac diferența și au tracțiune la turiști (străini sau conaționali) și dovedesc că sunt sustenabile, inovative, deci foarte căutate, putem face schimbarea la nivel macro. Cu o condiție: cei care decid în turism (că sunt din guvernarea locală sau centrală) să scoată capul din hârtii, să iasă din birouri și să vadă cum crește noua realitate. Să caute să o înțeleagă și să completeze respectivele proiecte cu ce trebuie o guvernare să facă: infrastructură de transport, infrastructură de utilități, scheme de sprijin pentru finanțare, deduceri, stimulente fiscale etc. Așa se scoate capul din pământ!
Vin și cu un exemplu: anul trecut am petrecut o săptămână în Banatul Montan și pe Clisura Dunării. Am văzut acolo lucruri minunate, dar am văzut și că drumurile au nevoie să fie modernizate, la fel porturile, ca să nu mai vorbesc de necesitatea unor proiecte de punere în valoare a zestrei de clădiri din orașe ca Oravița, Anina sau Herculane.
Acum o săptămână, un interviu la radioul public cu un antreprenor din turism de pe Clisură semnala faptul că în lunile de primăvară au avut un aflux de turiști serios, care le-a dat mari speranțe. Odată cu luna iunie, însă, spre consternarea celor care oferă acolo servicii de turism, cererea a început să scadă, deși majorările de tarife – pe fond de creșteri continue de prețuri – au fost temperate, chiar sub rata inflației. Explicația? Din păcate antreprenorii nu o au, ei au doar speranțe care nu s-au materializat și mari temeri pentru afacerile lor.
A doua temă ar fi trebuit să fie abordată cea dintâi, probabil: vacanță într-un an al crizelor, al furtunii perfecte care se anunță? Avem un război la graniță, se anunță o iarnă cu penurie energetică. Eu, de exemplu, cumpăram anul trecut un sac de peleți cu 26 de lei, ieri l-am luat cu 35 de lei! Inflația a ajuns la 15,1% din ce am citit în presa cu profil economic. Vor continua să crească dobânzile la credite, vor crește și cele la depozite, dar vor rămâne tot real negative. Puterea noastră de cumpărare s-a erodat într-un singur an cu mai bine de 15%, în medie. Guvernul anunță schimbări în regimul de taxe pentru anul 2023. În aceste condiții, să aruncăm cu bani pentru vacanțe este tot ce ne mai lipsește, cireașa de pe tort!
Vlasti către Cristi:
Da, aici tema este delicată. Eu aș recomanda, dacă pot spune asta, ca plecările să fie decise după ce s-au realizat niște economii de cel puțin 2 salarii lunare; dacă ai și credite la bancă, poate chiar de 3 salarii lunare. Adică, dacă pleci, banii folosiți să fie din ce a rămas peste cele 2-3 salarii economisite pentru vremuri incerte economic.
Dacă există o retracție spre prudență, recomand revenirea și explorarea tipului de turism pastoral, domol, cu trenul (bicicleta), drumeții, muntele, mișcarea, tonifierea și așa mai departe. Poți lua trenul de dimineață și să faci un traseu turistic accesibil din Sinaia, Bușteni de câteva ore, iar seara ești înapoi acasă. Beneficiile fizice și economice vor fi evidente. Aceste experiențe turistice sunt pe bugete mici și foarte performante la nivel personal.
Ce mi s-ar părea greșit (și glumesc puțin aici) este dobândirea unui credit bancar (sau de IFN) pentru a călători vara asta în lux (lifestyle) undeva în (să zicem) Italia și locul de muncă să nu fie prea sustenabil, să mai ai și un credit ipotecar cu dobândă variabilă.
Cristi către Vlasti:
Un bilet de la București la Bușteni costă 23 lei per persoană adultă, la acest moment. Deci o familie cu doi copii, unul cu bilet, celălalt fără sau redus, va plăti dus și întors pentru transport undeva la (minim) 150 de lei. Pentru sanvișuri, apă, câteva dulciuri etc. în drumeție și o masă luată la prânz sau o cină, înainte de întoarcere (mai ales că există și copiii în ecuație, care vor trebui hrăniți bine și la timp), înseamnă încă 200 – 250 de lei. Total: 400 lei pentru o zi de Valea Prahovei. Dacă scoatem masa gătită din program, servită la un restaurant sau autoservire, atunci poate că ne descurcăm cu 250 de lei pentru o astfel de zi de excursie. Nu tocmai ieftin.
Două excursii pe lună, din iunie în septembrie, înseamnă cam 8 drumeții și minim 2.000 de lei sau maxim 3.200 de lei. Și atunci cineva poate face următorul calcul: am economisit, să zicem, 800 de lei, am mai împrumutat de la un IFN (sau CAR, cum i se spune, după caz) alți 2.500 – 3.000 de lei și fac o vacanță de șase zile la mare, pe care toată lumea în familie o preferă.
Acest calcul chiar se face. Dovadă că litoralul este în topul preferințelor, solicitate fiind camerele cu stele puține (dar cu mic dejun) sau locurile de campare. Iar pentru mesele de peste zi, fast-food-urile și autoservirile, cu băutura cumpărată de la supermarket. Acest tip de turism dă nota dominantă și pentru unele stațiuni balneare mai cunoscute (gen Felix, Călimănești-Căciulata, Herculane, Sovata) ori stațiuni montane.
Cât de inovativ să fii în turism ca să te adresezi acestui tip (majoritar) de consumator de servicii turistice limitate, cât și consumatorului mai pretențios, sofisticat, fie el conațional sau din străinătate? În perioade de stres financiar, cum avem acum, turismul cu solicitarea de servicii minimale, finanțat prin mici împrumuturi, prevalează și toată lumea care face turism în România știe acest lucru.
Dar stresul financiar nu afectează pe toată lumea. Cei care au contracte de muncă sigure și bine plătite, semnate eventual într-o valută (euro, dolar) sau fac parte din categoria privilegiaților sorții și au gusturi sofisticate, nu se regăsesc decât rareori, punctual, în oferta locală de servicii de turism. Și atunci preferă să caute oferte în exterior, pentru că banii nu sunt neapărat o problemă.
Acest segment comunică mult pe seama gusturilor în materie și a modului în care acestea sunt satisfăcute în țară sau afară. Sunt trendsetteri și dorința de a-i imita este greu de înfrânat. Cei care privilegiază imaginea lor publică chiar dacă dispun de mijloace modeste preferă, deci, să riște hazardându-se financiar să urmeze exemplele celor cu bani și nicio povață din lume, oricât de înțeleaptă va fi ea, nu-i va convinge să renunțe la decizia lor.
Vlasti către Cristi:
Sunt câteva paradoxuri aici pe care le vad repetându-se peste tot. La ce ai calculat pentru o familie de patru, cu doi copiii, costurile nu sunt mari; și dacă rămâi acasă și ieși în parc tot ai costuri. Nu înțeleg de ce când analizăm și comparăm plecatul în vacanță versus statul acasă ținem cont de costurile de deplasare versus lipsa de costuri dacă am fi rămas acasă. Și acasă costă să trăim: te duci în parc și iei înghețată pentru toata familia. În plus, este mai sănătos sanvișul mâncat pe munte, crede-mă, se mănâncă cu poftă.
Al doilea paradox este când calculăm la leu și nu ne uităm cum românul aruncă cu bani la mare în România, unde prețurile sunt mult exagerate, speculative și oamenii le plătesc – este adevărat, se plâng, dar le plătesc totuși.
Adică, nu e OK să plătești pe zi 400 lei pentru o familie de patru și să bifezi o super-drumeție în aer curat, să faci mișcare, vezi natura și te ajunge totul la 20 de euro de persoană? Repet, dacă luăm în calcul doar familiile care nu își permit aproape nimic, date fiind veniturile foarte scăzute, nu putem face o analiză serioasă despre consumatorul de turism. O cheltuială o compari cu o altă cheltuială și cu alte beneficii pentru a putea face o alegere bună privind o minivacanță pentru care ai încropit cât de cât un buget.
Un alt paradox este că nu poți construi în turism pe prețuri mici (profit minuscul, economie de subzistență) sau doar pe turism low cost, pe acest tip turism doar diluezi calitatea serviciilor și lași oamenii nemulțumiți.
Ți-am povestit, în turismul global exista proporția în care 80% din venituri sunt aduse de 20% dintre turiști (un fel de eficiență Pareto), adică cei cu bani sunt cei care aduc profit, din care se fac investiții și se dezvoltă armonios turismul. Turismul low cost există în vest ca un efect secundar apărut în timp, datorită creșterii puterii de cumpărare a păturii de mijloc și a unor efecte de spill over; dar baza pentru dezvoltare este atragerea turiștilor cu disponibilitate de cheltuială și care să aibă o ofertă disponibilă pe măsura așteptărilor.
Investițiile în turism sunt făcute de firme private care fac profit semnificativ și reinvestesc, după ce statul a venit și a deschis accesul prin infrastructură și asigură calitatea spațiilor publice (parcuri naționale, curăță lacuri, râuri, aduce utilitățile cât mai aproape de oportunitățile economice zonale).
Turismul low cost de regulă este făcut prin afaceri de familie care doresc doar să-și asigure un venit decent, adică au scalabilitate redusă și lentă; ele pot asigura excelența acestor servicii, este adevărat, creează tradiții și păstrează astfel standarde superioare.
Pentru a aduce turiști cu bugete mari trebuie să ai un ecosistem de servicii premium, care să asigure o diversitate de activități posibile din care să aibă ce să aleagă.
Turismul de weekend la mare nu este optim cantitativ (maximizarea veniturilor anuale) pentru a face investiții relevante și să creeze dorința de a mări nivelul de rafinament al serviciilor; el este sporadic, obligat la supraprețuri (pentru a închide costurile pe 12 luni), bântuit de lipsa de permanență a resursei umane și, deci, îi va lipsi mereu sustenabilitatea.
Dacă este să fie vacanță, să fie afară! Nu o spun eu, o spun, se pare, cam 5 sau poate 6 milioane de români. Majoritatea covârșitoare preferă, în ordine, Grecia, Bulgaria, Italia, Turcia, Spania… Dar avem români care călătoresc în Maldive, Canare, Egipt, Dubai, sudul Franței, Maroc, pentru safari în Africa, Vietnam, Thailanda, Cuba, Mexic… Nu călătoresc în vacanță în străinătate numai cei pe care-i ține buzunarul. Cei care își fac vacanțele în Grecia, Bulgaria sau Turcia vin mereu cu aceeași replică: e mai ieftin decât pe litoralul românesc. Cei care își fac vacanțele în Italia sau Spania sunt mulți găzduiți de rude. Cine are bani plătește pentru vacanțe exotice, pentru navigat, vânătoare, scufundări, surf, mulți cu ambiția de a deveni influenceri, drept care fac blogging sau vlogging și postează din greu pe Instagram. Cei care – cum este cazul studenților Casei Paleologu – îmbină vacanța cu lecțiile de filozofie, istorie și artă, prin muzee și ruine, sunt atât de puțini încât par cert excentrici. Chiar e musai să îți faci vacanța afară ca să te simți bine în pielea ta?
Vlasti către Cristi:
Diferențiatorul este din puterea reală de cumpărare și astfel așteptările și nivelul permis de explorare al minunățiilor lumii. România la 32 de ani de la Revoluție are o pătură destul de semnificativ emancipată, care a consumat deja toate (oricum multe dintre) minunățiile țării, așa că au plecat să exploreze și experiențe multiple afară.
Acest „afară” este extraordinar ca tipuri de experiențe posibile și calitatea serviciilor. Doar plecând afară îți poți da seama cât de înapoiați suntem în țară, pe: infrastructură (șosele, feroviar, naval și aeroportuar), serviciile de găzduire (hoteluri și pensiuni), horeca (baruri, restaurante), gradul de civilitate (curățenie, socializare, hospitality), superbitățile arhitecturale și culturale din societăți foarte avansate (necrucificabile).
Per total, dacă îți permiți, toate destinațiile enumerate de tine merită și le poți realiza la prețuri aproape comparabile cu cele de pe litoralul românesc și vei primi ceva în plus.
Cristi către Vlasti:
De dragul discuției – și sper ca cititorul să mă ierte și să înțeleagă – am postat o fotografie luată dintr-un cartier respectabil din Haga, într-o dimineață de luni. După cum se vede, seamănă mult cu peisajul urban de la noi de acasă.
Sigur, pot depune mărturie, în orașele din Țara de Jos această imagine este o raritate și n-aș fi luat-o în seamă, dar eram în pregătire cu materialele pentru conversația cu tine și demonul argumentației m-a împins să ofer și o replică în imagini. Pentru cineva superficial, o astfel de imagine poate conduce la plasarea unei etichete de genul: „Nici Olanda nu mai este ce a fost!”. Ca orice etichetă, ar falsifica de fapt realitatea.
Ideea este că, atunci când îmi aduc aminte de orașele noastre din anii ’90 de exemplu, cu acele spații insalubre de depozitare a gunoiului, focare de infecție, constat drumul anevoios, dar progresele importante pe care le-am făcut, mai ales după integrarea în Uniune. Dacă mai avem încă zone de insalubritate, să o recunoaștem, este pentru că nu am făcut și la nivel individual saltul de educație care să ne ajute să păstrăm țara curată.
Tot de nivel de educație vine vorba și atunci când analizăm realitățile din turism. Fără educație nu poți concepe un plan propriu de pregătire profesională, de dezvoltare a abilităților și mai apoi unul de afaceri. Îți vine greu să imaginezi modelul de afacere care aduce turiști și îi și fidelizează în raport cu oferta ta, să îi determine să te recomande călduros și altora.
Și tot o carență în educație este și cerbicia cu care – în ciuda unor realități pe care le cunoști sau le poți cunoaște oricând și nu te favorizează – vrei să îți faci vacanța afară doar pentru că în acest mod îți poți afirma statutul social la care pretinzi că te situezi și o faci cu orice sacrificiu, considerând că altminteri nu se poate. Ca să-ți justifici alegerea, pentru cine întreabă, răspunsul invariabil este: „La noi totul este scump și prost! Nu, eu prefer afară, că acolo găsești tot ce ai nevoie la aceeași bani: cazare de calitate, mâncare bună și atât de multe locuri de vizitat!”
Vlasti către Cristi:
E bine că pescuim de la ei niște excepții negative și le comparăm cu situația noastră de fond în care da, am progresat în 30 de ani un pic. Nu e normal să ne comparăm cu părțile lor proaste, trebuie să învățăm din excelența lor, să înțelegem ce criterii există, care este dinamica (sezonalitatea), strategiile de umplere a golurilor de venituri, să aflăm cum se specializează forța de muncă din turism, să avem un proces de creștere sustenabil, un public țintă, parteneriate cu brokeri de turism (agențiile mari, operatorii internaționali relevanți), să înțelegem că de la aeroport turistul intră într-un ecosistem cu multe variabile și este nevoie de consistență pe multe servicii conexe.
Nu în cele din urmă, trebuie să ai prețuri competitive, ce obligă la investiții pe termen lung, cu finanțări din propriile surse (profit) și capital ieftin disponibili fără sincope.
Dar ce are domnule vacanța în țară? Ba chiar la țară! România a început să se brănduiască în turism și ar trebui să continue cu curaj pe linia asta. Să se ridice – vorba lui Dan Negru – din genunchi și să îndrăznească. Fac un scurt și total insuficient inventar: țara festivalurilor (Neversea, Untold, Electric Castle, Jazz la Gărâna); țara festivalului de teatru de la Sibiu, țara șoselelor de munte (Transalpina, Transfăgărășanul); Delta Dunării; țara bisericilor fortificate; țara gulașului secuiesc; Bucovina și mânăstirile Moldovei; Clisura Dunării; Maramureșul istoric; țara unde să mănâncă cel mai bine în Europa etc. România nu înseamnă doar litoralul, chiar dacă stațiunile noastre arată tot mai bine cu fiecare an, și nici doar Valea Prahovei. Posibilitățile de a avea o vacanță memorabilă în țară sunt nenumărate. De ce ni se pare că o vacanță în țară este una aproape ratată, cu care nu ne putem lăuda în fața colegilor de birou?
Vlasti către Cristi:
Deci prima chestie care te izbește și cumva te deprimă este lipsa unei infrastructuri adecvate, a doua chestie este densitatea și varietatea de preocupări pe care le poți realiza într-o anumită zonă. Adică, toate punctele de interes enumerate au probleme cu infrastructura (faci foarte multe ore să ajungi acolo), serviciile de cazare și de restaurant sunt mediocre sau excesiv (brutal) de oscilante (mănânci ori foarte bine, ori îți iei țeapă), lipsind o mediană dezirabilă (un standard mediu sau peste medie, de preferat) pe aceste servicii de bază.
Serviciile terțiare de curând apărute, multele festivaluri vin în continuarea unei tradiții occidentale foarte vechi care duduie și acolo. Au și ei foarte multe festivaluri mari, diverse, cochete, exotice și așa mai departe. Competiția este mare pe sectorul acesta, vara cel puțin, fiind perioada festivalurilor în aer liber în tot Occidentul.
Mersul punctat pe o tematică este din ce în ce mai dezvoltat în România, cel de weekend prelungit, de festival de 2-3 zile, pe drumeții auto cu 2-3 ținte exacte. Chiar dacă poți sta oriunde o săptămână, de regulă toate zonele au o lipsă de servicii preocupaționale în adâncime. Ceea ce înseamnă că ai o varietate mare în ofertă.
Poate zona Brașovului să aibă și cultură în oraș și posibilitatea să faci tururi cu bicicleta, hiking pe zone multiple montane, alpinism amator, să ai herghelii, păstrăvării, biserici fortificate de vizitat, SPA-uri (ștranduri, piscine), restaurante și baruri interesante.
Cristi către Vlasti:
Și da și ba! Vin cu un exemplu: Valea Jiului are tot ce ai enumerat. Cultură: teatru, muzee, universitate, poți călări, schia, pluti în vazduh cu parapanta, restaurante elegante, cluburi de noapte, șosele destul de bune, acces la alte împrejurimi cu încărcătură turistică (Gorjul montan, Târgu Jiu, Țara Hațegului, Banatul Montan, Ținutul Pădurenilor, Hunedoara, Deva, Orăștie etc.). Și totuși este departe de a fi o mare atracție turistică.
De ce? Este greu de spus. Este întrebarea pe care și-o pun – văd acest lucru zilnic pe grupul de whatsapp – membrii coaliției „Valea Jiului Implicată” și va fi tema dezbaterii din 11 august ac. a școlii de vară a Institutului de Cercetare Făgăraș: „Valea Jiului și Țara Făgărașului în perspectivă comparată: condiții și circumstanțe prezente și perspective pentru viitor”[4].
Plecând de la astfel de constatări, discutând cu oameni care s-au dedicat unor proiecte de turism și au reușit mai mult sau mai puțin, care în fiecare zi tremură pentru afacerea lor sau caută alte și alte idei pentru a o face mai performantă și atractivă, mă întreb și eu de ceva timp cum anume pot fi aduși turiștii în țară, că sunt ei conaționali sau străini? Cum semnalăm convingător că vrem să fim o țară turistică și că avem o ofertă de calitate?
O primă concluzie, dar care nu este definitivă (nici nu poate fi), este că trebuie să imităm ceea ce fac alte țări în privința standardelor de calitate a ofertei (condiții, forță de muncă calificată, accesibilitate și tot ce mai trebuie), dar în același timp trebuie să venim cu branduri diferite de ceea ce alții pot să ofere, să facem diferența: „Trebuie să ajungi acolo, așa ceva nu găsești decât în România și în alte câteva, puține, locuri din lume!”
Putem face asta? Fără îndoială! Vrem să facem asta? Nu este clar. Nu ajunge să ai 10, 100 sau 1.000 de inițiative individuale minunate, trebuie un efort concertat și puternic susținut de Guvern ca să faci diferența și să câștigăm cu toții – inclusiv statul, din taxe și echilibrarea balanței –, să nu piardă fiecare separat, individual și, uneori, iremediabil.
Vlasti către Cristi:
În Valea Jiului, dacă spui că au ce ai enumerat, ar trebui să facă un audit în vederea unor colaborări cu câteva agenții mari (operatori mari) din vest și vor afla după audit de fapt ce le lipsește.
Probabil accesul către un aeroport din zona de interes implică un număr de ore excesiv, calitatea serviciilor pentru un număr semnificativ de turiști nu este total asigurată și serviciile despre care vorbești sunt doar punctate (există dar nu știm calitatea lor exactă) și sunt disparate, la mulți kilometri unele de altele. Proximitatea este un factor important în turismul de masă: acces, standard bun, puncte multiple de interes.
Turismul modern este declinat pe vârste, putere de cumpărare, tipuri de activități predilecte, sezonul optim de călătorit, volume. Adică, unele zone sunt optime pentru pensionari, deci nu o să vezi cluburi și tineri acolo, o să vezi băi termale. Trebuie să te specializezi și să ai disponibile volume mari.
Dacă nu poți satisface valuri succesive mari de turiști, nu intri pe harta marilor operatori. În turism trebuie ca fiecare zonă să își găsească o nișă și parteneri care să aducă turiștii, să își dezvolte oportunitățile apreciate, dorite de clienți (cu atenție la recenziile lor) și să continue mereu pe linia pe care piața o favorizează.
Cristi către Vlasti:
Argumentele tale îmi aduc aminte de lupta pe care o dau diverse municipalități din Franța, Italia sau Spania pentru a motiva – financiar în speță – organizatorii marilor tururi cicliste astfel încât să includă localitățile lor pe traseul acelor competiții, făcându-le astfel vizibile internațional.
Am învățat și noi câte ceva din aceste lecții, cu municipalități care se luptă să ofere condițiile cele mai bune unor mari festivaluri de tipul Untold, Neversea, Electric Castle, Jazz la Gărâna, Festivalul Internațional de Teatru și Arte ale Spectacolului de la Sibiu, Turul Ciclist al Sibiului etc., mai sunt și altele care nu-mi vin acum în minte.
Suntem însă o țară săracă, puțin dezvoltată ca nivel general și cu multe lipsuri care afectează acel ecosistem despre care vorbeai, în care lucrurile să se lege armonios pentru turistul care ne vizitează țara. Ori, în turism, cârpelile sunt întotdeauna mult mai vizibile decât reușitele.
Încercăm o concluzie, Vlasti? În țară sau afară? Sau, cum fac mulți, o vacanță în țară și una afară? Ori, pentru doi, trei ani, până se mai așază lucrurile, trimitem doar copiii în vacanță și noi rămânem să muncim? Să facem bani! Să privim fotografiile postate de cei mai norocoși ori mai inconștienți decât noi pe Instagram? Mergem în concediu la țară, pe capul rudelor, să ajutăm la cules și la făcut conserve, ca să ne umplem cămările pentru iarna grea care va urma? Uităm de mare și luăm cu asalt ștrandurile în weekend și pietonalele seara? Ne băgăm mințile-n cap, Vlasti, sau îndrăznim, pentru că fără vacanță viața este tristă, anostă?
Vlasti către Cristi:
Eu recomand afară; ajută mult diversificarea reperelor, dar depinde de bugetul disponibil. Cine implică, aderă la vreun fel de naționalism, patriotism în materie este complet lipsit de sens și rigoare intelectuală. Se spune că îți poți cunoaște propria cultură cel mai bine atunci când iei contact cu o altă cultură. Deci o exegeză realistă a propriei culturi poate începe (profitabil în plan personal) cu o călătorie în străinătate.
Cristi către Vlasti:
Vrei o mașină? Cumpără-ți o Dacia sau un Ford, vrei vinuri, brânzeturi fine și alte produse fine de băcănie, caută-le pe cele românești pentru că au calitate și sunt simplu de găsit cu ajutorul comerțului online, vrei o vacanță, caută să o faci în primul rând acasă, în România.
Sună bine, nu? Patriotic, fără să cadă în naționalism ieftin. Dar toate acestea sunt acum și vor rămâne și în viitor la nivel de slogan în condițiile în care noi nu ne educăm gusturile și dorințele, iar economia noastră nu evoluează (adică nu doar crește ca PIB, ci se și diversifică calitativ).
Turismul nostru este printre sectoarele unde capitalul străin nu are un cuvânt de spus. Dacă în industria auto capitalul străin a făcut o revoluție, care ne-a făcut relevanți în Europa și reprezintă 25% din exporturile noastre, în turism străinii nu s-au înghesuit, iar motivele pentru care nu au făcut-o ne sunt cunoscute.
Dacă am astăzi încredere să îmi cumpăr o Dacia sau un Ford fabricate în România, este pentru că, de fapt, am încredere în standardele Renault și Ford și nu pentru că am neapărat încredere în angajații celor două fabrici de autoturisme sau în furnizorii lor.
Chiar dacă nu pare comparabil, în realitate abia atunci când investitorii străini vor deveni relevanți în turismul nostru – după exemplul segmentului ospitalității din marile orașe, unde există hoteluri care au în spate garanția calității dată de apartenența la un lanț hotelier de marcă – vom putea și noi să ne adresăm cu succes turismului de masă internațional și tour operatorii de renume ne vor pune pe hartă.
Ca să aducem capitalul străin în turismul românesc și să-l transformăm în locomotiva care va conduce întreaga industrie a turismului românesc spre o poziție relevantă nu doar internațional, ci și în formarea PIB și a aportului semnificativ cu venituri la bugetul general consolidat al statului, nu trebuie decât să urmăm aceleași căi bătute de celelalte industrii: automotive (cum spuneam), IT, construcții de mașini, ciment, metalurgie, pharma etc.
Garanția serviciilor turistice pe care o oferă capitalul străin aduce marii tour operatori care aduc turiștii, iar turiștii aduc cu ei impulsul care ne impune diversificarea și adaptarea continuă, dar și banii care să ne permită să continuăm investițiile – adică un cerc virtuos.
Capitalul românesc, preponderent acum în turismul nostru, este clar că nu are cheia soluției care să țină turistul român acasă; nu mai vorbesc despre cheia potrivită pentru gusturile turismului de masă și premium internațional. Nu este recunoscut ca fiind relevant nici acasă, nici afară. Capitalul românesc are nevoie să intre într-o competiție adevărată cu cel străin, pentru a învăța să performeze în turism.
Cu alte cuvinte, dacă aș fi ministru al turismului, aș căuta soluții să aduc capitalul străin să investească la noi, pe de-o parte, iar pe de altă parte, aș încuraja cât de mult posibil proiectele care au deja un drive brand să progreseze și să își sporească notorietatea internațională.
În opinia mea, acestea sunt principalele, nu știu dacă și singurele soluții reale pentru a ajunge, undeva în orizontul anului 2030, să echilibrăm balanța banilor care intră în turismul românesc cu cei pe care acum îi cheltuiesc românii pentru vacanțele făcute afară.
MILANOVIC VLASTIMIR
Născut: București, 11.02.1980
Școala:
1994 – 1998 Liceul Teoretic Ion Neculce
1998 – 2002 Facultatea de Drept (Universitatea Ecologică)
Ani de profesie:
2003 – 2007 – debut în domeniul cinematografic – asistent producție, director de producție, producător
2008 – 2020 – întemeiat propria firmă de producție, specializată în reclamă TV, short films, videoclipuri, documentare
2008 – director de producție al filmului (scurtmetraj) „Megatron” (producție Mandragora) -Câștigător al premiului Palme d’Or la Cannes în 2008
Nenumărate premii Effie, Sabre, Internetics cu diferite campanii comerciale.
note:
[1] https://www.digifm.ro/stiri/entertainment/disputa-aprinsa-pe-vacantele-din-grecia-dan-negru-pare-in-multe-locuri-o-adunatura-de-eforie-a-anilor-90-137732
[2] https://guide.michelin.com/no/en/selection/greece/restaurants
[3] https://en.wikipedia.org/wiki/Tourism_in_Romania
[4] https://icf-fri.org/ro/event/valea-jiului-si-tara-fagarasului-in-perspectiva-comparata-conditii-si-circumstante-prezente-si-perspective-pentru-viitor/
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Mulți văităcioși in țara asta. Până acu vreo 10 ani nu-și permiteau decât plânsul la cârciumă, prin mahalale patriei, acu insă s-au ajuns și caută o audiență globală pentru că obida intregului popor adunată in ei de veacuri (rumânul, se știe, e multisecular) dă pe din-afară. Traista cu chintesența suferinței mioritice circulă acum pe glob și umple planeta de vaiete. Rumânul nu face turism ca să se bucure de viață, ci ca să găsească noi dovezi pentru teoriile lui și noi mușterii pentru filozofia lui.
Cei mai mulți rumâni aflați la muncă, după statistici, sunt de fapt turiști uitați acolo de neam. E un soi de turism educațional-științific, ei incă se află acolo, printre străini, la documentare. Și doamneferească să dai peste un turist-docent d-ăsta, cu vreo 10 ani de masterat la fața locului in etno-psihanaliză comparativă, că rămâi sechelizat pe viață. Eu am pățit-o și am scăpat ca prin urechile acului refugiindu-mă intr-o crâșmă mai ferită și ‘pierzînd’ telefon, laptop vreme de o lună.
Noroc că prin România sunt și oameni mai năstrușnici și cu chef de viață, că altfel nu ar mai apărea nicio bodegă nouă și de soi, niciun han cu dichis, ci ne-am cocli in franchize ce reproduc modelele obosite ale altora. Pentru ăștilalți rumâni voioși îndrăznesc a veni cu câteva idei despre ce se poate face in turismul neaoș fără a aștepta nimic de la stat (nu că ar fi rău să avem ceva șosele mai bune și mai late). Deci:
1) turismul horror, destinat in special clientelei asiatice. in care se ia un lac plin de reziduuri periculoase (de pildă Geamăna sau tăul Brazi) și cu puțin efort/imaginație se transformă intr-un soi de casa groazei pe valuri.
2) turismul medieval de tip sado-maso, dar nu cu turniruri fake și bătălii reproduse ca prin vest, ci cu tăierea totală de civilizație, confort, cazare, unelte și animale ca acu 500 de ani, și, cel mai important, pachete de rol, in care clientul plătește ca să devină efectiv Boier/Grof in Transilvania ori, după caz si buzunar, Iobag, Popă, Rob, Răzeș, Târfă sau Felcer. (aici clienții nu mai au acces curent la niciun fel de tehnologie modernă, există doar un telefon pt urgențe)
3) turismul de itinerariu, dat fiind un neam de căruță, serviciul oferit ar fi cât se poate de tradițional, adică fix intr-o căruță, dar aranjată cu dichis și oarece confort, in cadrul unei caravane care să te ducă de pildă prin Ardeal așa cătinel vreo paișpe zile și nopți (clienții păstrează telefoanele dar dreptul de a le utiliza este restricționat).
Vacantele mele nu se intersecteaza cu HoReCa ( din Romania sau din afara Romaniei ) de circa 15 ani .
Am facut economii si am legat multe prietenii . In plus , am gasit linistea cea mult dorita .
Cu parere de rau dar rodul muncii mele nu mai merge catre HoReCa si catre taxele din sector .
Impresionant efortul de a analiza pe larg aspectele turismului romanesc! Ma ingrijoreaza faptul ca aceasta analiza complexa va intari convingerea ca nu e simplu de loc sa facilitezi turismul. Iar cu lucrul acesta se vor obloji cei care au raspunderea ca Romania sa aibe un turism in functiune.
Dupa parerea mea sintem un popor la care intimidarea se impune cultural de la nastere, cu unul din obiective de a curma indrazneala. Indrazneala nu e monopolul cetateanului roman, ci a ,,factorilor” care-i dicteaza cind sa indrazneasca. Ne inchipuim ce efect are. Paradoxal, disciplina sociala nu e nici ea in top. O populatie in nevoie, tracasata, trebuie sa gaseasca cai sa se sustraga si isi face din asta un scop un sine. Paralel, compresia ideologica din ultimul deceniu Ceausescu urmata de explozia de diversitate de dupa a scos la iveala o populatie deraiata de pe traseele civilizatiei si care nu-si mai poate reveni (nici nu vrea), mai ales ca primari, gospodari, conducatori publici sint chiar genul asta de salbaticiti (unii cu diplome si doctorate).
Deci cu cine sa creezi infrastructura turismului, cu oameni orbi, carora nu le pasa, se multumesc si adora niste sclipiciuri ieftine. Zilele astea, pe caldura, am luat centrul Bucureștiului la picior sa vad ,,infrastructura”. Am fotografiat frustrat, ba minunindu-ma ba crucindu-na vestigii splendide de arhitectura, parcuri si vegetatie pe alocuri. Nu pot sa fac un pas sa nu dau peste disfunctionalitati crase pe strazi. Aici nu e vorba de ,,primarul antipatic X” care nu si-a facut treaba, ci aproape toata lumea pune mina de la mina la desavirsirea decaderii. O singura gaura daca trebuie data undeva, si aia se reuseste sa se dea prost.
In acest haos am dat peste intreprinzatori de exceptie, nu ei insisi, ci creațiile lor, unde te simti minunat si te copleseste caldura omeneasca a gazdei care a gindit toate detaliile, de fapt lucruri simple, dar absolut necesare impreuna. Terase, frizerii, mici ateliere… Din pacate, civilizatia pe care o promoveaza acestia este intens enclavizata din exterior. Oamenii acestia trebuie sa lupte cu Sistemul, nu-si pot ingriji afacerile in liniste. Dar te obisnuiesti cu tensiunea, la fel ca scafandrul la adincime sau ca orice broasca fiarta la foc mic. Se poate discuta de turism intr-o astfel de civilzatie a anomaliei? Poate doar de turism al aventurii masochiste. Pacat de eroii care se incapatineaza sa-l faca…
Domnule Adrian Popescu, daca nu mai luati nicio masa prin Horeca, inseamna ca mancati din traista de acasa, sau va gateste soacra, mama, sotia sau gatiti dv.?!!
Văd doar o discuție in termeni raționali și nimic in termeni dionisiaci.
Şi dacă pur şi simplu vrei să cunoşti şi lumea de dincolo de granițele României, în concediu? În condițiile în care ai călătorit mult şi în România.
De ce să nu plec şi în Sardinia, de exemplu, în vara asta (cum voi face) în condițiile în care am tot văzut şi litoralul nostru, şi munții noştri de-a lungul timpului.
Sunt mulți oameni ca mine care caută experiențe noi. Ne place România, o tot călatorim, dar vrem şi să vedem tărâmuri necunoscute.
Noi în ce categorie de „patrioți” suntem incluşi?
O lunga perioada de timp am petrecut concediul pe litoralul nostru, in perioada 2000-2010. Mergand in aceeasi statiune si la acelasi hotel am avut posibilitatea de a constata degradarea treptata a calitatii serviciilor. Ce s-a intamplat ultima data? La restaurantul hotelului, atunci cand am achitat nota, chelnerita m-a intrebat senina daca mai am nevoie de rest. Fiind vorba totusi de peste 25% din valoarea notei i-am raspuns ca mai mai am nevoie. Astfel s-a petrecut despartirea de litoralul nostru(cu doua mici exceptii datorate unor prieteni) si m-am imprietenit cu destinatii decente dpv calitate-pret din Bulgaria, Grecia s.a.m.d.
Exact la polul opus este experienta de acum cativa ani a unei traversari in diagonala a Romaniei, pana la Cazanele Dunarii. Cu exceptia infrastructurii rutiere(care s-a mai imbunatatit de atunci) si a delirului de pe Valea Jiului(semafoare pe rosu cate o ora) nu am gasit nimic de reprosat. Cred ca problemele turismului romanesc sunt generate mai degraba de litoral.
Grecia are poate unele probleme dar am remarcat la ei cateva lucruri(in afara sezonului mult mai lung) care mi se par esentiale in turism:
1. Foarte multe afaceri de familie in care membrii acesteia muncesc de la sar capacele.
2. Intreaga comunitate locala este implicata(paine, deserturi, mancare gatita, peste, etc)
3. Productia locala si nationala e foarte, foarte bine integrata in circuitul afacerilor.
4. Au o teama iesita din comun fata de autoritatea de reglementare/autorizare a turismului.
In turismul montan romanesc regasim o parte din aceste elemente si nu e de mirare ca sunt foarte multe povesti de succes. Pe litoral … not so much sau daca le gasesti sunt la niste preturi exorbitante.
Chestia cu investitiile straine in turism e doar un vis frumos care nu va genera decat un efect minimal pe orizontala(lanturile vin de obicei cu propriile circuite de aprovizionare, puteti sa ii intrebati pe cei de Hilton sau Best Western de unde isi fac aprovizionarea).
Tour operatorii mari sunt deja in Romania iar daca nu sunt inseamna ca afacerile nu par a fi rentabile. Prin urmare, pentru ca serviciile turistice romanesti sa devina mai competitive la nivel international, ar trebui stimulate reducerile pe serviciile hoteliere astfel incat pentru un turist sa fie justificata calatoria(pret/calitate). Valoarea lui ar trebui estimata in functie de suma cheltuita de un turist/sejur. Probabil ca gandirea unui sistem de credite fiscale pentru hotelieri(in functie, sa spunem, de durata medie a unui sejur) ar incuraja politici de pret mai flexibile, oferte mai avantajoase pentru clienti si cresterea numarului de nopti de cazare.
Ceea ce ar trebui sa faca ai nostri ar fi sa taie in carne vie pe litoral: standarde stricte de calitate(cu mentinerea sub control a costurilor induse, nu reglementari stupide europene imbogatite de cretinii nostri din ministere si care cad integral in costurile agentilor aconomici), facilitati administrative(nu financiare), dreptul la plaja proprie, mecanisme rapide de expropriere/preluare in administrare in cazul cladirilor neintretinute, parcari de tranzit(cu transport la si de la hotel). Nu in ultimul rand, odata implementate aceste reguli centrate pe client(nu pe stat, cum e acum), orice operator care le incalca trebuie plasat sub supraveghere permanenta(si asa sunt o gramada de bagatori de seama in tot felul de birouri si birouase de turism, plus puturosii din Bucuresti, de la „centru”) si eventual inchis daca e nevoie. Cu un nivel rezonabil de implicare al celor care trebuie sa previna/combata coruptia(cei cu trei litere) sunt convins ca in 2-3 ani litoralul romanesc se va transforma in ceva mai bun.
Turismul, ca orice alt business din servicii, presupune, alaturi de respectarea unor standarde, creativitate si inovare, acest lucru ar trebui sa porneasca in primul rand de la noi(e vorba de marketing facut cum trebuie, national, regional, local, integrat pe verticala si cel mai important, integrat in politicile de vanzare ale agentiilor de turism).
In concluzie, nu cred ca investitiile straine vor determina o modificare semnificativa a turismului romanesc. Cred insa ca niste masuri luate la nivel national se impun: restructurarea masiva a structurilor administrative, in primul rand mutarea lor din Bucuresti(acesta e un oras de afaceri, nu un oras turistic, bucurestenii nu au asta in sange si nu au de ce sa fie angajati acolo), preaviz pentru intreg personalul, audit la resurse umane, externalizarea unor activitati catre sectorul privat(mult mai performant). Totul acompaniat de politici de vanzari si marketing coordonate si eficiente. Pe scurt, concedierea prostilor si folosirea desteptilor :)(greu de imaginat in RO)
Cred ca aveti dreptate. Situatia este mult mai grava pe litoral, decat in restul tarii. Poate si pentru ca zona e mai concentrata si poate si din cauza ca sezonlu e mai scurt.
Dar, si din cauza ca s-a impus, aproape de la sine, un mod de abordare care nu are in centrul atentiei clientul. In sensul ca acesta nu st tratat ca un oaspete ci ca un client captiv.
Prin anii 70 Ceausescu, obsedat sa nu existe comunicare libera intre cetateanul roman si cetateanul strain, a impus reguli de separare stricte: persoanele care intrau in contact cu cetateni straini din vest (dar chiar si din tarile pretene, daca nu erau rude) trebuiau sa fie avizate de Securitate (fie angajati directi fie „voluntari”. [Asta in afara obligatiei de fond de a raporta la ofiterul de CI arondat, ce ai discutat cu persoana straina intalnita ocazional (de exemplu la serviciu), obligatie care era stabilita prin definitie de regim, dar sa nu deviem…]
Receptioneri,
Rezultatul a fost ca numarul turistilor straini a scazut drastic, mai ales pe relatia Vest. Turoperatori ca TUI, CLUB MED si altii si-au mutat afacerile in Bulgaria. In afara de cativa vestici rataciti au ramas „ai nostri” RDG, H, CS, URSS, care nu aveau cine stie ce pretentii sau asteptari, desi chiar si ei se mirau de starea in cares-a ajuns. Si, pentru ca nu aduceau valuta, nu s-a mai preocupat nici Ministerul de resort sa-i aduca in mod organizat.
Turistii nu au mai venit, dar personalul selectat pe criteriile specifice (de incredere) a ramas sa profite de cat se mai putea.
A ramas turistul autohton, efectiv prizonier, care nu avea de ales. Locurile de cazare se repartizau la rand iar beneficiarul ramanea cu impresia ca i s-a facut un hatar, deci nu avea pretentii – putea accepta orice compromis: grup sanitar la capatul coridorului, igiena precara, apa calda din mare, mancare pe sponci, ti cantina (de baza mancarea adusa de acasa, dar aleasa cu grija sa nu ai nevoie de frigider) la restaurant, cand iti permiteai, ceva friptura taiata subtire sau mici sub forma de mititei si cartofi prajiti … si multe gogosi.
Nici pomeneala de pretentii de bucatarie profi. Ar fi fost o gluma de snobi sa pomenesti
Desigur erau cateva locuri „selectate” ca sa se simta bine „cadrele” si in general cei mai speciali; pentru acestia, oricum se gaseau de toate, oricand nu numai in concediu.
Respectul pentru turistul de rand era ultima grija pentru majoritata lucratorilor din turism, preocupati doar sa-si puna deoparte cat mai mult in timpul scurt cat dura sezonul si fara sa-si faca probleme la gandul ca la anul, acela nu va mai veni la hotelul lui. (cum ziceam, nu avea de ales…).
Dupa 90 nu s-a schimbat mare lucru – aceleasi persoane, selectate pe criteriile Secu s-au „improprietarit” prin diverse metode, fiecare dupa „rang” si tupeu si au continuat in aceeasi maniera spolierea clientilor si fara niciun fel de preocupare pentru intretinerea sau dezvoltarea unitatilor pe care le-au preluat.
Ani de zile nu s-a facut nimic.
Intre timp s-a aflat ca se poat calatori si in alte tari si ca asta nu te rupe la buzunar. Litoralul romanesc de nivel normal, a ramas atractiv pentru cei care accepta ca merge si asa.
Dupa o vrem a aparut si categoria de turisti care nu-si fac probleme pe ce cheltuie banii (ba unii dintre ei isi fac probleme doar ca nu au timp sa-i cheltuie in ritmul in care-i castiga) si s-a ajuns la gogoasa Mamaia, care pare ca se dezumfla destul de brusc, in sezonul actual. AVe Mazare!