Ce e defect în gena omenirii?

Cartea Ostatic. 491 de zile în mâinile Hamasului, apărută în 2025 în limba engleză și în anul 2026 în traducerea românească datorată Roxanei Olteanu, la editura Polirom din Iași, este ceea ce înseamnă un bestseller de circulație internațională. Autorul ei, israelianul Eli Sharabi, nu este scriitor de profesie. Nu știu care a fost relația sa cu literatura până în ziua de 7 octombrie 2023 când întreaga lui viață s-a schimbat dramatic. Dar sunt mai mult ca sigur că nu și-ar fi dorit niciodată să ajungă să își scrie memoriile.

 Om educat, finanțist de profesie, născut la Tel Aviv din părinți de origine yemenită și marocană, de ani buni, adică încă din adolescență, stabilit în kibuțul Be’eri, căsătorit cu Lianne, care dispunea de privilegiul de a avea cetățenie engleză, și tată a două fete – Noiya și Yahel- Eli Sharabi ducea ceea ce s-ar putea numi o viață obișnuită. De reamintit că în Israel sintagma viață obișnuită nu este însă nicidecum, nici pe departe sinonimă cu aceea de viață sigură.

În ziua de 7 octombrie 2023, teroriștii Hamas au luat cu asalt kibuțul Be’eri. Târât afară din locuință, brutalizat dur, neiertător sub ochii familiei, Eli Sharabi a fost luat ostatic. A fost separat de restul familiei. Aparent, soția și fiicele lui au avut noroc. Norocul însemnând cetățenia engleză a Liannei. Pentru Eli a urmat însă o coborâre tot mai adâncă în Infern. În Infernul reprezentat de condiția de prizonier, de ostatic și aceasta doar fiindcă era și este cetățean israelian, iar pentru milițiile Hamas, pentru palestinienii înrolați în respectivele miliții orice evreu se confundă cu acțiunile decise de premierul Beniamin Netanyahu.

Prizonieratul lui Eli Sharabi a durat 491 de zile. S-a consumat în închisori aflate în câteva tuneluri, în subterane, acolo unde se ascund închisorile Hamas. În cele mai cumplite condiții. Cu lanțuri legate de glezne. Uneori chiar în încăperi fără lumină, mai totdeauna fără apă suficientă, în condiții de igienă dintre cele mai precare, cu acces limitat la toalete. Cu hrană de la o vreme  din ce în ce mai zgârcit drămuită, uneori chiar numai cu o masă pe zi. Și aceea aproximativă. Măsura reducerii alimentației era justificată de teroriști ca fiind o replică la una similară decisă de cel pe care mai toată lumea îl numește Bibi. Așa cum în Albania comunistă tiranul Hoxha era apelat de toți supușii săi, fals amical Enver. Prizonieratul lui Eli Sharab s-a consumat cu gardieni cărora ostaticii le-au dat porecle – Cercul, Mască, Curățitor, Triunghiul, Vîrfuleț, etc-  și în a căror conduită arareori puteau fi identificate semne de omenie. Firește, au fost și mici excepții. Au existat și complicități. Cu tovarăși de detenție și suferințe de felurite condiții sociale. Oameni cu probleme diferite pe care, pe neașteptate, au ajuns să îi unească foamea, frica, umilințele și grijile pentru familiile despre care nu mai știau nimic. Și pe care sperau ca, atunci când se va sfârși totul, când va veni ziua punerii în libertate, să le regăsească în viață.

Cei care au fost luați ostatici nu mai știau nimic sau aproape nimic despre lumea din afară. Știrile erau rare, fragmentare, foarte adesea erau deduse din frânturi de vorbe și de fraze din emisiuni de radio ori de televiziune la care era rânduit să aibă acces doar gardienii, teroriștii. Pe neașteptate, ostaticilor li se ordona să-și adune puținele lucruri, indiciu clar că va interveni schimbarea locului de detenție. La un moment dat a venit și știrea eliberării. Se auzea că au fost încheiate acorduri în acest sens. Ostaticii ar fi urmat să fie elaberați în tranșe. Acordurile nu îi aveau însă în vedere pe toți. Eli Sharabi a avut noroc. Un noroc doar aparent. Numele lui figura pe lista celor ce vor fi puși curând în libertate,  Când zvonul eliberării a devenit realitate, Eli Sharabi a fost întâmpinat doar de sora lui. De Osnat. A urmat crunta veste. Soția Lianne și cele două fiice s-au dus. Au murit. Au fost înmormântate în Kfar HaRif.

Eliberat, reîntors la viață, Eli Sharabi a devenit un îndârjit militant în favoarea eliberării ostaticilor.  Iar cartea Ostatic. 491 de zile în mâinile Hamas mi se pare că trebuie înțeleasă ca parte a misiunii autoasumate de ostaticul de mai deunăzi.

Mărturisesc că am citit volumul nutrind o senzație de déjà vu. Era ca și cum aș fi recitit numeroasele mărturii, apărute după 1989, ale celor trecuți prin închisorile comuniste. Eli Sharabi dispune de o memorie cu totul remarcabilă, există în confesiunile  sale extrem de multe detalii. Parcurgând cartea, gândul m-a dus la fabuloasa memorie a lui Ion Ioanid și la Închisoarea noastră cea de toate zilele. Mi-au venit în minte și cărțile, și memoriile celor salvați din Holocaust. Primo Levi și nu numai ei. De aici și întrebarea de la sfârșitul lecturii. Cum e totuși posibil ca astfel de orori să se repete? Ce e defect în gena omenirii?

Eli Sharabi- OSTATIC. 491 de zile în mâinile Hamasului; Traducere din limba engleză de Roxana Olteanu; Editura Polirom, Iași, 2026