sâmbătă, iunie 15, 2024

La Teatrul „NOTTARA”

1.O înțeleaptă croială clasică

Scrisă prin 1942, având însă premiera absolută de abia în anul 1946, adică la aproximativ un an după dispariția enigmatică a autorului (spun asta, deși mie îmi e destul de clar că, din felurite motive, printre care și acela de a fi băgați în seamă, unii istorici literari complică și caută conotații politice în ceva ce este aproape  sigur un tragic accident de circulație), piesa Ultima oră continuă să figureze în repertorii, să placă, să fie pe gustul celor care își cumpără cinstit biletul la casieria acelui Teatru ce se hotărăște să o pună în scenă. Și lucrurile stau la fel și în cazul Jocului de-a vacanța, și în cel al Stelei fără nume.

Sigur, o analiză cât de cât atentă dovedește fără putință de tăgadă că e o mare distanță valorică între șăgalnica, învăluitoarea Jocul de-a vacanță și etern fermecătoarea Steaua fără nume, pe de o parte,  și Ultima oră. Mai întâi fiindcă intriga acestei din urmă piese este una relativ elementară. Chiar neverosimilă. Are ceva de vodevil. Căci, orice s-ar spune, e foarte puțin probabil ca o tânără studentă pe nume Magda Minu, oricât de inteligentă, de îndrăgostită până peste cap atât de Alexandru cel Mare din Antichitate și ceva mai cu măsură de conferențiarul de Istorie antică Alexandru Andronic să izbutească, într-un timp record, adică în nici mai mult, nici mai puțin de 24 de ore, să păcălească pe toată lumea. Pe marele afacerist Grigore Bucșan pe care îl obligă să finanțeze nu numai cercetarea în domeniu, înființând o Societate Anonimă, ci și o expediție științifică ce seamănă mai curând cu un lung voiaj de nuntă, Universitatea, pe ministrul Învățământului, oricât de tâmpițel ar fi acesta, și, la o adică, întreg guvernul.

Aceeași Magda Minu se ia la trântă și îi face knock-out pe toți marii moguli de presă ori care se pretind a fi astfel, și aceasta chiar dacă în perioada interbelică sintagma era încă necunoscută. Pe vremea aceea lumea era, în schimb, familiarizată cu sintagma Ultima oră, iar Sebastian a fost cum nu se poate mai inteligent numindu-și astfel piesa. Fiindcă oricâte defecte de construcție ar avea, Ultima oră rămâne un bun concentrat de evenimente senzaționale ce se consumă în numai 24 de ore. Ultima oră e, de fapt,  Ziua cea mai nebună a lui Mihail Sebastian. Aici nici un personaj, cu notabila excepție a profesorului Andronic, nu își mai îngăduie nici un moment de ieșire din timp. Lucrul e de domeniul evidenței în primul rând în cazul industriașului Grigore Bucșan. Relevantă fiind în acest sens scena aceea nocturnă în care masca de om atotputernic cade, iar în fața bărbatului căruia nimeni nu îi refuză nimic se cască iminența hăului.

Iată însă că în spectacolul montat la Teatrul Nottara de regizorul Erwin Simsensohn, unul pe linie și cu o înțeleaptă croială clasică, Grigore Bucșan îi cedează locul lui Renée Bucșan. Și în rolul în care pe aceeași scenă,  în stagiunea 1975-1976, în regia lui Valeriu Moisescu evolua George Constantin o vedem acum pe Ada Navrot. Nu, nu în travesti! Firește, am putea obiecta că în România interbelică nu prea erau femei de afaceri, nu prea erau nici femei jurnaliste (pe secretarul de redacție Ștefănescu îl joacă acum onest, dar nu mai mult decât atât Daniela Minoiu), dar nu asta contează. Contează că Ada Navrot convinge, trece peste dificultățile inerente ale rolului. Bucșan al ei este o femeie robustă, obișnuită să comande, alergător de cursă lungă (aparent) sigură pe sine și pe superioritatea pe care i-o asigură banul. Îi face k.o. pe cvasi-zaharisitul ministru al Educației, personaj pe care Cristian Șofron îl plasează în descendența unui Agamiță Dandanache mai puțin rodat în ticăloșii și mai puțin versatil decât modelul, trece fără probleme peste minima rezistență și uimirile lui Agopian (Claudiu Romilă), îl înfruntă pe I. D. Borcea cu care e evident și că nu e la prima confruntare, dar și că are relații complexe (Gavril Pătru îl creionează ca pe un Nae Girimea ceva mai elegant, mai spălățel, mai versat, dar și infinit mai mitocan). Bucșan al Adei Navrot nu înțelege nimic din comportamentul profesorului Andronic și aceasta nu neapărat că nu prea a avut de-a face cu idealismul oamenilor de știință. Gabriel Răuță realizează complexitatea rolului, îi conferă un plus de firesc și de umanitate personajului. Andronic al lui mai și zâmbește, se înfurie, protestează, e uimit de îndrăzneala studentei, însă nu aș zice că e insensibil la frumusețea fetei,  iar în două momente din spectacol, grație regiei lui Erwin Șimsensohn, conferențiarul de Istorie Antică ni se înfățișează ca un Miroiu transferat de la liceul din Comarnic la Universitatea din București.

Numai că Magda Minu nu e Mona. Și prima care simte asta e Renée Bucșan. Adevăratul ei adversar e Magda pe care foarte tânăra actriță Ana Radu o creionează ca pe o domnișoară îndărătnică. Magda e îndrăgostită foc de Alexandru cel Mare, se îndrăgostește și de Alexandru Andronic, însă e singurul adversar pe măsură pentru Bucșan. E și tratată ca atare. Remarcabil realizată scena de aproape de final în care Magda speculează idealismul iremediabil al lui Andronic și amplifică la maximum deruta, surexcitarea industriașului. Care s-a arătat a nu fi infailibil și în mai sus menționata scenă nocturnă, și în discuția tensionată cu Werner. O vedem pe Andreea Măcelaru-Șofron elegantă, rece, dură, cu comportament de cavaler teuton care însă pare a fi mai mult decât o secretară. Fie ea și cu vechi state de serviciu.

Ioana Calotă  (Gaby), Alexandru Mike Gheorghiu (Voicu), Dani Popescu (Pompilian), Vlad Bălan (Niță), Crenguța Hariton (Ana) fac cam tot ceea ce le permit rolurile. E drept că unii dintre ei mai adaugă și ocheade la public.

Scenografia creată de Carmencita Brojboiu e una tipică, în specificul piesei și în cel al vremurilor în care se consumă povestea. E valorată de lighting designul lui Daniel Klinger. Nu mă împac însă deloc cu costumul, mă rog, cu sacoul purtat de Alexandru Andronic. Cam prea post-modern pentru conferențiarul de Istorie Antică, 

Teatrul NOTTARA din București

ULTIMA ORĂ de Mihail Sebastian

Regia și ilustrația muzicală: Erwin Șimșensohn

Scenografia; Carmencita Brojboiu

Sound design : Alexandru Suciu

Lighting design; Daniel Klinger

Cu : Gabriel Răuță (Alexandru Andronic), Ada Navrot (Renée Bucșan), Gavril Pătru (I.D. Borcea), Daniela Minoiu (Ștefănescu), Alexandru Mike Gheorghiu (Voicu), Dani Popescu (Pompilian), Cristian Șofron (Brănescu), Claudiu Romilă (Agopian), Vlad Bălan (Niță), Ana Radu (Magda Minu),  Ioana Calotă (Gaby), Crenguța Hariton (Ana), Andreea Măcelaru Șofron (Werner)

2. Un Don Juan spectral

Molière a scris Dom Juan (aceasta este grafia preferată de ilustrul dramaturg) în vremea nesfârșitei și obositoarei lupte pentru Tartuffe. Din câte se pare, a făcut-o din două motive. Mai întâi, pentru a surmonta o criză financiară acută prin care trecea compania pe care o conducea, pe urmă, spre a răspunde solicitărilor vedetelor trupei ce își doreau roluri grase. Unele mărturii din epocă ne lasă să înțelegem că Dom Juan nu i-ar fi fost o lucrare chiar foarte dragă autorului său de vreme ce acesta a fost de acord să o scoată din repertoriu după numai cincisprezece reprezentații. Nu știm foarte sigur dacă atunci când a creat Dom Juan, Molière chiar cunoștea scrierile unor predecesori importanți ce au abordat tema seducătorului și au facilitat și contribuțiile metamorfoza ei în mit ( e vorba despre Tirso de Molina, Cicognini, Giliberti) ori îi erau familiare doar operele francezilor Dorimond și Villiers.

Dacă citești piesa în limba franceză, e imposibil să nu îți sară în ochi inconsecvențele ei ideatice. Dublate de repetatele schimbări de stil. Când s-a apucat să o scrie, Molière și-a dorit ca prioritară să fie semnificația morală, aproape filosofică. Mai încolo, în timpul elaborării, tragi-comicul a cedat locul comicului. Pare-se că, pe măsură ce fiecare dintre cele cinci acte era gata, eclerajul de ansamblu suferea modificări de substanță, unele de-a dreptul spectaculoase. Așa se face că primul act e centrat asupra criticilor formulate de Sganarelle stăpânului său, Dom Juan. Cel de-al doilea e un fel de arlechiniadă. Ceea ce face ca agitația și vivacitatea să fie dominante. Al treilea act capătă o tentă complet diferită, râsul și buna dispoziție nu sunt complet eliminate, însă dobândesc un anume caracter rău prevestitor. Se simte că o primejdie plutește în aer. Actul al patrulea se petrece în palatul protagonistului, iar Molière recurge la o altfel de cromatică amplificând numărul de fețe ale personajului principal. Actul al cincilea cu greu mai provoacă râsul, aproape că uităm că avem de-a face cu o comedie. Lucrul ne este reamintit de către Sganarelle, numai că el vorbește despre parodie. Dom Juan nu mai este doar seducătorul, rău platnicul, expertul în discurs. El devine un veritabil actor care își folosește arta spre a se mai lua o dată la trîntă cu toți proștii. Dar și pentru a sfida Divinitatea.

De fapt, Molière pendulează, voit sau ba, între farsă și dramă. Nu-i pasă deloc de separația, de puritatea genurilor. În realitate, e foarte puțin interesat de toate regulile și dă de pământ cu restricțiile clasicismului. Până și cea mai cunoscută dintre ele, cea a celor trei unități, e ignorată. Despre unitate de loc nici nu poate fi vorba de vreme ce acțiunea se petrece în cinci spații diferite. Nici unitatea de acțiune (nu, nu mă gândesc la acțiunea unică, ci la acțiunea unificată) nu mai e respectată. La urma urmei, e vorba despre o suită de episoade care se acumulează asemenea mărgelelor pe o ață. Molière a făcut din piesa lui un amestec între comic și grav, iar prin felul în care Dom Juan își simulează pocăința, devenind ceea ce se cheamă un faux dévot, așa cum era și va fi Tartuffe, Molière a mai sfidat o dată Biserica.

Piesa lui Molière se joacă la Teatrul Nottara din București sub titlui Don Juan, într-un spectacol regizat de Cristi Juncu, cel care a și realizat o versiune scenică proprie. Nu ni se spune pe ce traducere a lucrat adaptatorul, deși lucrul acesta contează și nu doar din perspectiva drepturilor de autor. Cu toate că banii contează, lucru vizibil și în spectacol, la final, atunci când Sganarelle, jucat cu mult aplomb de Gabriel Răuță, face loc rapid durerii afișate la dispariția stăpânului, frământărilor puternic clamate referitoare la cine îi va plăti de acum încolo lui salariul și de unde își va procura el un colț de pâine.

Așadar, s-a folosit traducerea clasică a lui Alexandru Kirițescu care păcătuiește prin uniformizarea stilului celor cinci acte sau traduceri mai apropiate de noi care țin seama de specificul fiecărui act în parte? Cum e aceea datorată lui Alice Georgescu de care s-a servit cu ani în urmă Bocsárdi László într-un foarte bun spectacol montat la Teatrul Toma Caragiu din Ploiești Cred că valabilă este cea de-a doua variantă.  Aceea a lucrului pe o traducere ceva mai nouă.  Și pe urmă, Cristi Juncu are o bogată experiență de traducător, stăpânește cu totul remarcabil registrele limbii române, spectacolul său e unul policrom chiar și lingvistic, scenele luate individual au un specific aparte, iar limbajul personajelor, în special cel al lui Don Juan și al lui Sganarelle, e marcat de argoul zilelor noastre.

Nu, regizorul nu contemporaneizează acțiunea, nu o aduce în zilele noastre. Costumele create de Carmencita Brojboiu sunt relativ fidele celor specifice secolului al XVII lea, cu mici, nesemnificative excepții. Ca, de pildă, pantalonii de piele ai Elvirei. Multe dintre ele au peruci, individualizate în funcție de rangul personajelor.

Decorul, conceput tot de Carmencita Brojboiu, este reprezentat în principal din câteva coloane cenușii. Evident, cu scop premonitoriu,, anticipativ,  din piatră, la fel ca și cina fatală și ca cel ce îl poftește pe Don Juan la masă. Atunci, grație lighting designului conceput de Cristian Șimon cenușiul devine roșiatic. Coloanele acestea care, la o adică, amintesc de niște falusuri, sunt prevăzute cu uși grație cărora intră în scenă majoritatea personajelor. Înainte însă de prima intrare în scenă a lui Don Juan, se consumă acea bizară scenă în care în fața lui Gusman (Raluca Jugănaru) Sganarelle se lansează într- un inexplicabil elogiu adus tutunului. Pe care Cristi Juncu îl face în spectacolul încă și mai surprinzător.

Don Juan este în spectacolul de la Nottara un bărbat frumos, cu farmec, însă interpretul lui, Șerban Gomoi, care, indubitabil, face aici un rol de palmares, și nu doar de palmares propriu, ci mult mai mult, îi conferă de la bun început o anume stranietate. Don Juan al lui Șerban Gomoi are ceva spectral. Pentru moment însă,  Don Juan este un răsfățat, are în el ceva din copilul de altădată (jocul cu botoșeii). Este cum nu se poate mai sincer, mai direct, mai neconvențional în discuțiile în contradictoriu cu Sganarelle, îi acceptă acestuia, până la un punct, condiția de moralist. Seducătorul  își adaptează discursul în funcție de interlocutor. Într-un fel reacționează în fața patetismului și durerii autentice a Elvirei (Diana Roman), cu totul altfel în simultanul cu Charlotte (Mihaela Subțirică) și Mathurine (Sorina Ștefănescu). Îl zăpăcește cu artă pe dl. Dimanche (Sorin Cociș),îl duce de nas fără probleme pe Cerșetor (Ion Haiduc),  știe cum să scape din confruntarea cu cei doi frați ai Elvirei (Rareș Andrici și Vlad Bălan), înțelege că situația e mult mai complicată la a doua întâlnire cu Don Carlos (Rareș Andrici). Talentele lui de mare actor, de histrion, hai să zicem și de Jocker,  conjugate cu un tot mai accentuat sentiment de spaimă, contracarat prin excesul de sfidare a tot, inclusiv a celor sfinte, se vădesc după imensa păcăleală administrată lui Don Louis (Paul Chiribuță) și după prima întâlnire cu Comandorul sau, mă rog, Statuia acestuia (Alex Floroiu). 

Nu știu dacă Don Juan ar fi neapărat un sacrificat, așa cum ne lasă să înțelegem o scenă din spectacol. Știu însă sigur că spectacolul de la Nottara pune în valoare un mare actor. Un mare tragedian. Pe Șerban Gomoi. O face și grație unui remarcabil spirit de echipă.  

Teatrul NOTTARA din București

Regia și versiunea scenică a textului: Cristi Juncu

Scenografia: Carmencita Brojboiu

Lighting design: Cristian Șimon

Distribuția: Șerban Gomoi (Don Juan, fiul lui Don Louis), Gabriel Răuță (Sganarelle, Valetul lui Don Juan), Diana Roman (Elvira, soția lui Don Juan), Mihaela Subțirică (Charlotte, o țărăncuță), Răzvan Bănică (Pierrot, un țăran), Rareș Andrici (Don Carlos, fratele Elvirei), Paul Chiribuță (Don Louis, tatăl lui Don Juan), Sorin Cociș (Dimanche, un negustor), Sorina Ștefănescu (Mathurine, o altă țărancă), Ion Haiduc (Un cerșetor), Raluca Jugănaru (Gusman, servitoarea Elvirei), Vlad Bălan (Don Alonso, alt frate al Elvirei), Alex Floroiu (Statuia comandorului), Claudia Moroșanu (O altă statuie)

I

Distribuie acest articol

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Mircea Morariu
Mircea Morariu
Critic de teatru. Doctor în filologie din 1994 cu teza „L’effet de spectacle de Diderot à Ionesco” şi, în prezent, profesor universitar de Literatură franceză la Facultatea de Litere a Universităţii din Oradea. Dublu laureat al Premiului UNITER pentru critică de teatru (2009 şi 2013)

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Carti

„Greu de găsit un titlu mai potrivit pentru această carte. Într-adevăr, Vladimir Tismăneanu are harul de a transforma într-o aventură a cunoașterii materia informă a contorsionatei istorii a ultimei sute de ani. Pasiunea adevărului, obsesia eticii, curajul înfruntării adversităților își au în el un martor și un participant plin de carismă. Multe din concluziile sale devin adevăruri de manual. Vladimir Tismăneanu este un îmblânzitor al demonilor Istoriei, un maître à penser în marea tradiție – pentru a mă restrânge la trei nume – a lui Albert Camus, a Hannei Arendt și a lui Raymond Aron.“ — MIRCEA MIHĂIEȘ 

 

 

Carti noi

Definiția actuală a schimbării climei“ a devenit un eufemism pentru emisiile de CO2 din era post-revoluției industriale, emisii care au condus la reificarea și fetișizarea temperaturii medii globale ca indicator al evoluției climei. Fără a proceda la o „reducție climatică“, prin care orice eveniment meteo neobișnuit din ultimul secol este atribuit automat emisiilor umane de gaze cu efect de seră, cartea de față arată că pe tabla de șah climatic joacă mai multe piese, nu doar combustibilii fosili. Cumpără cartea de aici.

Carti noi

 

„Avem aici un tablou complex cu splendori blânde, specifice vieții tărănești, cu umbre, tăceri și neputințe ale unei comunități rurale sortite destrămării. Este imaginea stingerii lumii țărănești, dispariției modului de viață tradițional, a unui fel omenesc de a fi și gândi.", Vianu Mureșan. Cumpara volumul de aici

 

Pagini

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro