Libertatea – „nu este o împingere de pe stâncă, ci o urcare pe un munte”

            Anul e o convenție astronomică care ne măsoară vremea, dar a privi viitorul reprezintă un gest de speranță care nu poate fi determinat de planificarea efectivelor materiale. Mărinimia de a ne bucura de viață mărturisește deja un sentiment minunat al împlinirii, fiindcă speranța începe odată cu acel curaj nesocotit de a vedea posibilități acolo unde alții nu văd nimic.

            Sensul acestor zile dintre anul care se încheie și cel care sosește, zile inspirate (cel puțin pentru creștini!) de geografia interioară a Viflaimului și de tracasările familiei pruncului abia sosit pe lume, caută să-și asigure temeiul în absența oricărei previziuni dedicate contabilizării abilităților omenești. Ajunsă până la noi printr-o tot mai neobișnuită febră a cumpărăturilor și a dorinței de distracție, semnificația sărbătorească a Crăciunului nu pare să mai aibă intensitatea interiorizării presupusă în textul sacru al colindelor. Alergătura din fundalul unde se petrece minunea Betleemului arată că și cei mici – mai ales cei trecuți cu vederea – pot fi veritabili făuritori de istorie! Când ei realizează lucruri cu adevărat importante, înseamnă că cineva crede în ei și în potențialul pe care nemijlocit par să-l sugereze.

            Faptul că, odată cu intrarea în lume, ni se acordă încredere e un câștig interior care nu poate fi asemuit, dar care nu ne este acordat fără o ambianță care educă atenția, ajutându-ne să devenim ființe morale asumate. Precedența răgazului, a distanței față de evenimente și persoane, susținută cu temeinicie reprezintă atunci acea detașare binevenită în speranța de a distinge ce se petrece în noi și în jur pentru a repera delicata frontieră unde demonstrăm fibra conștiinței. Recent, vizionând filmul cel nou al lui James Vanderbilt despre procesul de la Nürnberg, am avut ocazia să verific importanța detașării de banalitate. Fără distanțarea necesară de acele zone în care rutina sau clișeele zădărniciei riscă să ne țină închiși în fața sensului sacru al vieții, nimeni nu rezistă în fața dezumanizării. În personajele naziștilor am remarcat grozăvia absenței reperelor morale întemeiate pe cuviința vieții și pe măsura umanității. Este încă o dovadă că nu prea putem pune tout court nădejdea în om și că responsabilitatea rămâne definitorie pentru esența ființei sale. Răutatea, idolatria, cinismul, întreținerea urii, religiozitatea asmuțirii mâniei și prostirea mulțimii – pot fi, de aceea, oricând la ele acasă. Dacă…

            N-au lipsit din intriga filmului personajele care trăiesc compasiunea, simțul dreptății, umilința de a fi buni și demni (da, eterna demnitate pe care o definim atât de greu, împiedicați de vanitate!). Deși oamenii decăzuți par să mai arate o tușă certă de sensibilitate față de cei apropiați, măsura tragică a eșecului lor ca persoane, ilustrată inspirat de cadrele filmării, de scenariu și de interpretarea actorilor, e necesară ca publicul să vadă „cine” și „de ce” trece prin viață în zadar. Am fost plăcut surprins să verific în Nuremberg și adevărul, greu de povestit astăzi, care îi recunoaște morții considerația de a fi ultimul suprem act al vieții. De aceea, felul de a muri al ticăloșilor și absența decenței în fața sfârșitului de care au parte nu sunt decât un tragic rezumat al ratării lor ca oameni. Greu de îndurat, redus în aparență la momente esențiale ale firului istoric, filmul lui Vanderbilt mi-a lăsat gustul amar, dar benefic al meditației asupra conștiinței și a frontierei mișcătoare dintre bine și rău. Inspirând probabil pentru o parte a publicului o inevitabilă superficialitate (din cauza limitării la câteva crâmpeie care îl privesc pe Göring în cadrul oribilei cronici a chemării la răspundere în fața tribunalului internațional), filmul rămâne o pledoarie de excepție în favoarea moralei „de jertfă” pe care o presupune libertatea și lupta cu sinele.

            Pentru a continua să trăim cu speranță e necesar, așadar, să nu ne gândim prea mult la cât de prost e construită lumea sau la cât de rău pot să se rupă, în general, baierele cuviinței. Pentru a rămâne lucizi și a surprinde întrebarea importantă – aceea care se joacă în jurul lui „de ce” unele evenimentele rezonează atât de șocant în conștiința omului și felul acestora de a-i condiționa alegerile – e necesar să aflăm repere care nu se mulțumesc exclusiv cu teoria. „Libertatea nu înseamnă dispreț și respingere” – atrage atenția Timothy Snyder în proaspătul său eseu dedicat arzătoarei teme. „Libertatea este alegere și afirmare. Nu este o împingere de pe stâncă, ci o urcare pe un munte. Libertatea negativă ne transferă în obiecte. Libertatea pozitivă – care e adevărata libertate – ne umanizează… Cei care folosesc jargonul eficienței îți cer de fapt să acționezi pentru scopurile lor” – continuă să strige istoricul american în aceste vremuri tulburi care, datorită demagogiei puterii, au generat inclusiv în țara lui confuzii nemaipomenite și pierderea măsurii. Și pentru că eficiența generează supunere: „nu ne alegem scopurile, ci concurăm pentru a le realiza pe ale altora… Discursul despre eficiență tratează cu dispreț virtuțile, care sunt prezentate ca obstacole în calea realizării lucrurilor”. În această confruntare care nu mai admite răgaz, dar care presupune distanțarea de evenimente pentru păstrarea unei judecăți lucide – care avertizează faptul de a rămâne oameni în compania tovarășilor de soartă, căutând fără oprire respectul și cuviința vieții –, fiecare ar trebui să-și poată însuși propriul chip al interiorității. Un for interior despre care să nu aibă permanent impresia că îl împrumută sau îl servește prea la îndemână de la aceia care se închină eficienței.

            Meditația asupra acestor lucruri, la cumpăna dintre ani, nu e o marcă de prețiozitate demodată, cu atât mai puțin însemnul unui estetism de duzină. Poate acceptăm să privim altfel lucrurile și să ne rescriem prioritățile, dacă ținem morțiș să avem deznodăminte memorabile, convinși că „adevărurile” noastre se cred de la sine adevărate. Oamenii capabili de curaj valorifică viața pornind de la adevăruri bazilare, înțelegând că faptele trebuie să fie o condiție a libertății. Aceste fapte nu se vor consemna singure. adică fără persoana care le face și fără demnitatea pe care înțelege s-o asume, indiferent de riscuri. Numai credința într-un adevăr – avertizează scriitoarea Chantal Delsol – e în stare să fondeze o civilizație reală.