vineri, iunie 14, 2024

Liliana Corobca, Fenomenul Pitești, Makarenco, politica oficială de rescriere a istoriei

Textul reflectă emoțiile și gândurile trăite la lectura cărții Lilianei Corobca, Maestrul și Makarenco[1]. Doamna Corobca a absolvit Facultatea de Litere a Universității de stat din Moldova (1997), și-a luat doctoratul în Litere la Universitatea din București (2001), iar apoi a urmat o carieră de cercetător. Astăzi este angajată ca expert la IICCMER. Cartea pe care am invocat-o pune în valoare experiențele ei duble, de scriitoare și de om de știință. În raport cu alți cercetători ai subiectului dezvoltat în carte, autoarea , Maestrului și Makarenco a avut avantajul de a fi cunoscătoare a limbii, a culturii și a istoriei ruse.

Maestrul și Makarenco

Cartea Lilianei Corobca se deschide precum o poveste. Mihail Afanasievcici Bulkagov coboară lin de pe „un norișor asimetric”, pe Șoseaua București-Pitești, unde nu exista țipenie de mașină sau de om. La puțin timp, Bulkagov se prăbușește într-un tunel lung și vibrant, care-l readuce probabil în Rai, de vreme ce acolo se află din 1940, anul morții sale. Acolo, întrucât „după iadul prin care trecuse”, nu-i mai rămăsese decât Raiul.

Acest registru de proză fantastică se transformă încet-încet într-unul informativ, preludiu al cercetării. Autoarea introduce câteva date despre Bulkagov, propune câteva cărți- bibliografie pe teme celeste, din nou Bulkagov, din nou saltul în fantastic: ademenit de „un înger superb, uriaș, cu aripi”, marele scriitor călătorește la „Colonia Gorki”, condusă de Anton Semionovici Makarenco, autorul Poemului pedagogic – nu singura scrisă de el, dar aceasta, cea mai relevantă și cea mai faimoasă dintre toate. Pe Liliana Corobca, ea însăși personaj periodic în narațiune, o interesează faptul că Makarenco (revenim la fantastic) va fi judecat de Domnul la  Pitești, unde „a fost iadul pe pământ, groaznic experiment împotriva umanității, teribil și demonic”.

O cheie a ficțiunii-investigație ne-o oferă explicit autoarea: „Bulkagov a existat de mult în mintea mea, în ideea de a oferi o replică la Maestrul și Margareta. Când am înțeles că de Pitești va fi vorba, că în jurul acestui simbol-cheie al comunimului se vor roti personajele principale, a apărut brusc Makarenco și l-am urmat, l-am citit, iar despre asta vom afla la momentul cuvenit”.

Liliana Corobca povestește pe câteva pagini, în paralel, viețile lui Bulkagov și a lui Makarenco. Pe parcursul altor câteva, doi draci însoțitori îl duc pe Bulkagov (într-o caretă) la Pitești, acolo unde oamenii „s-au întrecut între ei în a ocupa un loc de cinste în Ierarhia drăcească”; și unde „și-au arătat „supremația în materii diabolice”. Bulkagov află că a fost ales pentru călătoria la Pitești întrucât el a scris, în atâtea lucrări și în atâtea variante, despre „dii-aa-voool!!!”.

Piteștiul cu ororile lui

Ajunși în orașul Pitești, în drum spre închisoare, Bulkagov și însoțitorii dau de „protozoare ordinare, celule ambulante”, de bile rotunde cu mici tăieturi care „săreau și scoteau uneori niște sunete”, de secții „care aduceau cu stupul albinelor”, pentru reproducere, reparație, repaus și recensământ, peste tot celule albe „care forfoteau, se agitau, de fapt, se îmbulzeau”. Bulkagov exclamă: „Ce băloșenii dezgustătoare perorând despre oameni. Auzi, gheare inutile, păr care trebuia pieptănat, spălat și tuns. Și acești monocelulari nenorociți se consideră avansați”.

Pasajul sugerează atmosfera respingătoare, de o stranietate lipicioasă, pe care autoarea o premeditează pentru întâlnirea cu orașul. „Ce fericire că acest capitol este atât de scurt!” exclamă personajele, pentru a măsura și mai bine urâtul. Când, de fapt, urâtul este doar o pregătire pentru întânirea cu penitenciarul, cu Camera 4 Spital, cu Camera 3 Parter, Camera 2 Subsol, Camera 1 Biserică. Liliana Corobca își ia o pauză realistă: Am fost la Pitești într-o duminică, la sfârșit de toamnă blândă care aducea a primăvară. Am urmărit, am reconstituit drumul deținuților, traseul lor. … Închisoarea era în afara orașului, departe de locuințele oamenilor, în jur era pustiu, doar câmp, țipai, nu te auzea nimeni”.

Bulkagov intră în închisoarea vizitată de Corobca, vede plasa de sârmă pusă acolo pentru ca torturații ce ar fi dorit să moară să nu se poată arunca în gol. Autoarea îmbracă mai departe haina de istoric și explică: în Camera 4 Spital „băieții care păreau cei mai blânzi și mai încrezători se transformau brusc în monștri, în călăi”. Când cineva umilit sau bătut încerca să protesteze, „ușa se deschidea și gardienii le luau apărarea bătăușilor”. Corobca îl folosește pe Bulkagov ca să-și exprime oroarea: „B. stătea fără grai, oripilat, lipt de perete, cu mâinile strânse a rugăciune”… „Să iasă cât mai repede, să fugă de aici, asta își dorea cu ardoare”. Însoțindu-l pe Bulkagov în Camera 3 Parter, acesta „se sperie de tabloul parcă și mai groaznic decât în camera precedentă. Aici îngeri, adică bucăți mari din ei, erau împrăștiați, zdrobiți pe jos. Cum poate așa ceva să existe? Cum poate Domnul permite, toleara așa ceva? Cum să moară îngerii?”. Aflată alături de Bulkagovla Camera 2 Subsol, autoarea comentează: „Despre fenomenul Pitești se spune că este iadul absolut, nimeni nu a descris diabolicul ca fiind mai îngrozitor de aici… Această cameră de subsol este iată dovada că iadul a învins, că nu mai există speranță…”.

Dar Corobca nu se resemnează să contemple iadul. La Camera 1 Biserică, maestrul Bulkagov se adresează îngerilor, „de fapt, îi ruga să cânte cu el, îi ruga frumos, convingător, o orchestră, iată instrumentele muzicale, explica, cerea, cu priviri aprinse…”. Cântecul interzis, „reprimat de ani de zile care a așteptat atâta, și-a dat drumul, s-a avântat în toate zările”. Când paznicul cu ochii lui fioroși deschide ușa Camerei 1 Biserică să afle ce se întâmplă, cineva îi șoptește din penumbră: „În pieptul matale cântă sufletul”. Paznicul o ia la fugă înspăimîntat.

Când omul de știință se refugiază în literatură

Ceea ce urmează este o deconstrucție riguroasă a clișeului că cele întâmplate în închisoarea de la Pitești în 1949-1950 a reprezentat aplicarea ideilor lui Makarenco. Corobca documentează viața pedagogului, contextul istoric, activitatea lui în coloniile pentru orfani și ideile pe care le-a răspândit prin cărți și fapte, și conchide: între „pedagogia Piteștiului” și Makarenco nu există analogie – din contră. Autoarea investighează și preluarea clișeului de la un autor la alt autor, în cap de serie fiind Virgil Ierunca, până la istoricii de azi, în particular, cercetătorii experimentului Pitești. O citez din nou, captând o parte a efortului ei: „Dacă vreun cititor de bună credință chiar s-ar fi apucat să citească Poemul pedagogic, în căutare de  asemănări între închisoarea Pitești și colonia lui Makarenco, ar fi renunțat probabil, după primele pagini, dezamăgit că nu găsește nimic”.

Demonstrația mi se pare definitivă. Cartea Lilianei Corobca reușește să ne scape de un clișeu într-o chestiune importantă, la care se revine des. Sigur, preluarea unei greșeli de la un autor la seria de cercetători care îi urmează nu reprezintă un fapt neobișnuit în istoria științei. Nu este o situație atât de gravă. Dar merită să îi fim recunoscători celei care ne-a scăpat de cocoașa profesională de pe spate.

Subliniind importanța acestei împliniri, mă întorc la amestecul de fantastic, descriere insolită și năstrușnică din prima parte a cărții. Liliana Corobca a construit o strategie literară de a supune conștiințelor fenomenul Pitești. Altfel, grozăviile a ceea ce s-a întâmplat scapă descrierii obișnuite, a faptelor, a evenimentelor, a numerelor, a datelor. Liliana Corobca pare să fi aplicat gândirea lui Alain Finkielkraut: sceptic cu privire la puterea raționamentului de a ghida judecata etică, acesta miza pe calitatea literaturii de a „sustrage lumea reală lecturilor sumare”.

Corobca a găsit o cale remarcabilă de a exprima o conștiință (a sa) și a se adresa altor conștiințe care s-au aplecat asupra odiosului experiment. Paginile, impresionante, sunt pe măsura grozăviilor asupra cărora s-a aplecat. Mi se pare important să definim adecvat construcția scriitoricească a Lilianei Corobca. Nu o urmez pe autoare când își numește cartea „roman științific”. Mi se pare mai curând o etichetă  minorizantă[2].

Sintagma a fost preluată de comentatori. „Recunosc că e primul roman științific citit în limba română”, scrie Lilia Calancea[3]. Carmen Mușat se referă la o „comedie diabolică”, reiterând o dominanță beletristică[4]. Mihaela Perciun numește cartea „roman‑document”[5]. Pentru Grațiela Benga, ne aflăm în fața unui roman experimental despre experimente „educative”, un „fantasy (ironic, absurd, injectat cu umor negru)…”[6]. Adrian G. Romila simte nevoia să descrie în multe nuanțe „romanul științific”: Maestrul și Makarenko e o combinație inclasabilă de distopie huxleyană, proză ironic-fantastică bulgakoviană și eseu cu temă anunțată, o compoziție intertextuală cu o mulțime de ramificații istorice și literare, în care documentele de arhivă, referințele precise (notele de subsol sunt cât se poate de acribioase), citatele in extenso și alegațiile pur științifice se îmbină cu cele mai abracadabrante scene imaginare”[7].

Complementar demersului științific al „cazului Macarenco” (asocierea numelui acestui pedagog cu fenomenul Pitești), Maestrul și Makarenko adaugă o ficțiune pe care nu aș circumscri-o (complet) literaturii. Desigur, cartea este literatură întrucât reprezintă o „artă a cuvintelor”. (Dar și știința este o operă în cuvinte.) Mai relevant însă, acest demers nu este dominat de obținerea „satisfacției literare”, ci de nevoia morală de a comunica „drama conștiinței” pe care Corobca și noi o trăim în fața fenomenului Pitești. Performanța de a produce „încântare artistică” se află în umbra performanței de a comunica o problemă de conștiință[8].

Insist asupra acestei interpretări întrucât ea face legătura cu tradiția recuoașterii limitelor discursului științific în exprimarea problematicii de conștiință. Incapacitatea termenilor uzuali de a cuprinde sensul fenomenelor extreme apare implicit la Gheorghe Calciu, unul din internații Piteştiului, când se referă la propria experiență: „Acolo a fost ceva care depăşeşte puterea omului de înţelegere…”.[9] Dumitru Bacu, autorul primei cărți despre experiment, reconstruiește aceeași idee: „PITEŞTI-ul nu va putea fi scris niciodată. Pentru că TOTUL despre Piteşti nu ţine de domeniul posibilului. El face parte din metaistorie, din sfera metafizicului…”[10].

Invocările fenomenului Pitești de mai sus sunt analoage cu emoțiile unor gânditori care au scris despre Holocaust. Îl citez pe Isaac Deutscher: „Pentru istoricul care încearcă să înţeleagă holocaustul evreilor, obstacolul cel mai important îl constituie caracterul absolut unic al acestei catastrofe. Aceasta nu este doar o problemă de timp şi de perspectivă istorică. Mă îndoiesc că într-o mie de ani oamenii vor înţelege mai bine pe Hitler, Auschwitz, Majdanek sau Treblinka, dacă noi astăzi nu-i înţelegem”.[11] Un pasaj din Elie Wiesel: „Cine n-a trăit evenimentul nu-l va putea cunoaşte niciodată. Şi cine l-a trăit nu-l va dezvălui niciodată. Niciodată cu adevărat, până la capăt”[12].

Cine este responsabil pentru grozăvia de la Pitești? Batjocorirea victimelor

„Necuprinsul” prin limbajul rațional al ororilor absolute explică importanța considerabilă a literaturii anti-totalitare, de la George Orwell la Elie Wiesel. Referința ficțională a „Piteștiului nostru” este cartea lui Paul Goma, Patimile după Pitești. Cum am spus, nu  aș pune Maestrul și Makarenco în această serie a „prozelor”. Aș gândi-o ca o piesă într-un dialog al conștiințelor.

Exercițiul de eliberare a lui Makarenco de stigma Piteștiului subliniază cât de mare este responsabilitatea de a pune asemenea grozăvii pe umerii cuiva. În timp ce citeam cartea, mi-au venit repetat în minte susținerile odioase ale lui Mihai Demetriade și Mădălin Hodor din anul 2019: torturații de la Pitești s-ar fi bătut între ei pentru un blid de linte, manifestare naturală a instinctului lor de legionari. Călătoria în lumea conștiinței prin care ne-a purtat Liliana Corobca subliniază hidoșenia acelor susțineri.

De atunci, s-au adăugat fapte. În anul 2021, Mihai Demetriade și Mădălin Hodor au devenit lectori la Academia de Informații; asistenți, dacă nu angajați acoperiți, ai Serviciului Român de Informații. Cu puțin timp în urmă, Mădălin Hodor a fost ales în Colegiul CNSAS. Este răsplata pentru batjocorirea celor mai suferitoare victime ale regimului comunist.

În toamna anului 2022, Asociaţia Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere din Serviciul Român de Informaţii a dezvelit în cimitirul Pitești  un monument închinat „eroilor Securității”. Aceștia ar fi „activat pe « frontul nevăzut » în activitatea de apărare a valorilor fundamentale ale României, folosind arma informației pentru a opri și contracara amenințările la adresa națiunii române”[13].

Dosarul Revoluției a fost trimis la instanță exonerând complet Securitatea pentru carnagiul din decembrie 1989. În procesul torționarilor lui Gheorghe Ursu, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că în ultimele sale decenii, regimul comunist a renunțat la politica de reprimare a contestatarilor.

Acestea ar fi exemplele cele mai comentate ale unei campanii victorioase de rescriere a istoriei în slujba foștilor vinovați ai comunismului și ai slujitorilor lor de astăzi, mai tineri și bine interesați. Presa explică deseori asemenea fapte prin penetrarea de către foștii securiști și de către Serviciul Român de Informații a instituțiilor statului român.

Dar „foștii” au îmbătrânit, structura instituțională a statului român de astăzi a  devenit prea complexă pentru a fi controlată de două-trei centre de forță. Aș prelua mai curând formularea lui Marius Oprea, privind o „politică oficială de consolidare a unui establishment de tip securist în corpul demnitarilor publici[14]. Batjocorirea victimelor comunismului a fost instituționalizată prin politici ale unor instituții precum SRI, ale unei părți a corpului magistraților, ale Parlamentului, ale partidelor politice, ale conducerilor unor universități, ale CNSAS, Institutului ”Elie Wiesel”, Institutului Revoluției Române din Decembrie 1989.   

Doar că fața lumii în care trăim nu depinde doar de aceste centre de forță, ci și de oameni. Cartea Lilianei Corobca, Maestrul și Makarenko demonstrează că aceștia împart cu statul puterea de a face dreptate.


Note

[1] Liliana Corobca, Maestrul și Makarenco, Ratio et Revelatio, Oradea, 2023. 210 pagini.

[2] Vezi https://revistafamilia.ro/?p=8036.

[3] Vezi https://nesemnate.ro/maestrul-si-makarenko-liliana-corobca/. Lilia Calancea continuă : „…nu mă așteptam să descopăr și un mare scriitor. De o generozitate și de un bun simț cum rar am întâlnit la scriitori din sec. XXI. […] M-am gândit atunci că poate și pe Liliana Corobca a alimentat-o aceeași emoție/impresie, de unde pornirea ei de a repara o injustiție cultivată de oameni care nu s-au obosit cu nuanțele și cu cercetările.

[4] Maestrul și Makarenko, „e portretul unei lumi care « și-a ieșit din țâțâni », în care autoarea reușește – mixând formule și registre discursive foarte variate – să prezinte cele mai teribile orori sub masca unei comedii diabolice” – https://bit.ly/4anVL8H.

[5] Vezi https://moldova.revistatimpul.ro/maestrul-si-makarenko-la-judecata-asistata-de-liliana-corobca/.

[6] Grațiela Benga, „Procesul”, Orizont, nr. 9, septembrie 2023, p. 10 –  http://www.revistaorizont.ro/arhiva/septembrie2023.pdf.

[7] Vezi https://www.lapunkt.ro/2023/09/dinspre-bulgakov-spre-makerenko/.

[8] Și în afara discursului propriu-zis etic ori filozofic. 

[9] Gheorghe Calciu, „Prefaţă”, în Dumitru Bacu, Piteşti, Cuvântul românesc, Hamilton, Ontario, 1989. p. i.

[10] Dumitru Bacu, op.cit, „La a doua ediţie”, p. iii.

[11] Apud Yves Ternon, Statul criminal. Genocidurile secolului XX, Institutul European, Iași, 2002, p. 123.

[12] Apud Yves Ternon, Idem, p. 124.

[13] https://bit.ly/4bp7KE5.

[14] Marius Oprea, „Marș la reeducare! De ieri, « căcații cu ochi » s-a întors la blidul de linte”, Mediafax, 27.03,2024 – https://bit.ly/44TER0r.

Distribuie acest articol

6 COMENTARII

  1. Superba recenzie a cartii și analiza a situației politice actuale.
    De subliniat ca Mădălin Hodor este un frecvent colaborator al RFI.

  2. A readuce in amintire grozaviile trecutului e o misiune nobila. Dar depinde cum o faci! Cei care au trait-o o au in memorie intr-un anumit fel. Pe cei mai tineri nu-i prea intereseaza, sau in nici un caz in aceasta forma complicata

    Ramin cei paionati pt literatura, fantazie…

  3. Multumesc pentru articol si pentru recomandarea de lectura!
    Intr-adevar, posteritatea a uitat prea usor atrocitatile prin care au trecut unii dintre predecesorii nostri, „vinovati” de a fi avut alte conceptii politice decat cele ale ocupantilor sovietici. Asta a dat posibilitatea unor negationisti precum Hodor si Demetriade sa sustina teorii aberante, inspirate din dogmele Securitatii si Partidului, prin care au indraznit sa puna la indoiala martirajul si suferintele unor oameni nevinovati. Un act de impietate la care nu te-ai fi asteptat de la niste istorici tineri si cu acces la arhivele Securitatii, insa cumva explicabil prin beneficiile personale ulterioare ale acestora. Intristator exemplu contemporan al conformismului cu practicile Securitatii!

  4. Implicarea fără niciun temei a pedagogului sovietic Makarenko în Fenomeul Pitești de către unii autori sau comentatori români pare a fi un fel de scuză cu formula: Fapta nu e românească.

  5. Si sa vrem și procesul comunismului nu va avea loc nici în România, nici la Curtea Europeana de Justitie atata timp cât politicienii promoveaza juristi cu vulnerabilitati biografice.
    De peste doi ani Europa este zguduita de scandalul achizitionarii vaccinurilor in care este evocat si numele Laurei Codruta Kovesi si Romania tace.
    Nu este aici locul sa ne aplecam asupra calităților care au recomandat-o pe doamna procuror pentru funcția pe care o deține, dar cum informatiile circula, avem motive sa fim nelinistiti în privința transparentei deciziilor luate de instante suprastatale, incontrolabile.
    https://www.youtube.com/live/44ZqY-2_8iQ?si=fe2XHboE78ebZjXq
    Trebuie sa fim foarte atenți la calitatile intelectuale și morale ale personajelor ce se vor propune pentru a ne reprezenta în Comisia Europeană, institutie ce are în fapt un proiect în care putini romani se vor regăsi.
    Pentru vicepreședintele CE frontierele trebuiesc deschise pentru ca Europa nu va mai avea soldați, agricultori, contribuabili la fondul de pensii..De astfel de specimene politice care nu propun programe de creșterea natalității ,cultivarea valorilor culturale din spațiul UE , reindustrializare Europei trebuie sa ne debarasam urgent.
    Cum putem interpreta fățărnicia, duplicitatea premierului Italiei care printr-un acord cu Franța dirijează migranți din Africa în Europa prin punctul de frontiera Montgenèvre din Alpi, în timp ce Bulgaria și România sunt sancționate pentru presupuse fragilității de gestionare a traficului rutier de frontiera?
    https://www.rtbf.be/article/la-commission-europeenne-a-besoin-de-soutien-dans-la-promotion-de-l-immigration-legale-11377894
    https://www.bfmtv.com/bfm-dici/hautes-alpes-a-montgenevre-les-migrants-controles-ne-sont-plus-refoules-en-italie_AN-202405210955.html
    Ce legatura au acestea toate cu bestialul experiment din penitenciarul de la Pitesti?
    Cred ca actualul experiment a fost conceput tot de minți străine idealurilor de evoluție ale romanilor, cu complicitatea unor romani .

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Gabriel Andreescu
Gabriel Andreescu
Activist român pentru drepturile omului și specialist în domeniul științelor politice, disident anticomunist român, care s-a opus deschis lui Ceaușescu și regimului său autoritar. Astăzi, este asociat Scolii Doctorale a Universitatii de Vest, Timisoarai și este membru activ al mai multor organizații de drepturile omului. A avut o lungă activitate în presă, a scris și predat în domenii precum multiculturalismul, minoritățile naționale, libertatea de religie și secularism, etica și politica memoriei ș.a. https://ro.wikipedia.org/wiki/Gabriel_Andreescu

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Carti

„Greu de găsit un titlu mai potrivit pentru această carte. Într-adevăr, Vladimir Tismăneanu are harul de a transforma într-o aventură a cunoașterii materia informă a contorsionatei istorii a ultimei sute de ani. Pasiunea adevărului, obsesia eticii, curajul înfruntării adversităților își au în el un martor și un participant plin de carismă. Multe din concluziile sale devin adevăruri de manual. Vladimir Tismăneanu este un îmblânzitor al demonilor Istoriei, un maître à penser în marea tradiție – pentru a mă restrânge la trei nume – a lui Albert Camus, a Hannei Arendt și a lui Raymond Aron.“ — MIRCEA MIHĂIEȘ 

 

 

Carti noi

Definiția actuală a schimbării climei“ a devenit un eufemism pentru emisiile de CO2 din era post-revoluției industriale, emisii care au condus la reificarea și fetișizarea temperaturii medii globale ca indicator al evoluției climei. Fără a proceda la o „reducție climatică“, prin care orice eveniment meteo neobișnuit din ultimul secol este atribuit automat emisiilor umane de gaze cu efect de seră, cartea de față arată că pe tabla de șah climatic joacă mai multe piese, nu doar combustibilii fosili. Cumpără cartea de aici.

Carti noi

 

„Avem aici un tablou complex cu splendori blânde, specifice vieții tărănești, cu umbre, tăceri și neputințe ale unei comunități rurale sortite destrămării. Este imaginea stingerii lumii țărănești, dispariției modului de viață tradițional, a unui fel omenesc de a fi și gândi.", Vianu Mureșan. Cumpara volumul de aici

 

Pagini

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro