Lolita Cercel și apocalipsa „autenticității”

În România (şi nu numai), ideea de „artist” a fost mereu un amestec de talent, rețele, noroc și instituții care îți ștampilează existența; identitatea artistului se contura prin radio, televiziuni, case de discuri, festivaluri şi „oamenii din industrie”. Așa că atunci când pe scena publică apare Lolita Cercel, un proiect muzical „cu față” și „voce”, dar fără biografie umană verificabilă, nu se prăbușește muzica. Se prăbușește contractul social din jurul muzicii, o formă de „reglementare” a cui are voie să fie pe scenă. Scena9 surprinde exact momentul când Lolita devine populară într-un internet „sufocat de AI slop”, iar discuția explodează pe trei axe, orientate pe autenticitate, etică şi apropriere culturală [1]. Reacțiile din presa generalistă arată un fapt simplu; proiectul a trecut de gardul nișelor și a ajuns în „realitatea” mainstream (pe radio, pe TV şi ȋn trending) [2].

Ar fi util să traducem narațiunile care urmăresc cele trei axe cu mare vizibilitate. Se poate spune ȋn legătură cu autenticitatea că aceasta e un mit util social; ruptura pare că apare ȋn momentul ȋn care devine concurență. „Nu e real”, e refrenul moral. Dacă ne revenim din ȋnfrigurarea morală, radioul nu e o biserică a autenticității. Radioul e o mașină de selecție. Dacă prinde la public, intră pe post. Dacă nu prinde, dispare ca şi când n-a fost. Când Vlad Craioveanu întreabă ce te-ar deranja mai mult, o piesă proastă „umană” sau una bună „AI”, lovește exact în „ipocrizia infrastructurii”. Din acest unghi se vede cum „noi” nu apărăm arta, ci apărăm un drept de acces la canale. Ȋntr-un fel, evenimentul ajunge să ne confirme că „autenticitatea” e o poveste colectivă care organizează lumea; la fel sunt multe altele, precum „națiunea”, „banii” sau „prestigiul”. Funcționează cât timp toți joacă jocul, acela impus prin „contractul social” de care vorbeam. Când un actor nou intră fără permisiune (AI-ul, chiar dacă este instrumentat de un om real), povestea devine brusc „sacră”. Producătorii şi interpreții „umani”, prin tocmai această calitate fundamentală, ca orice individ trăiesc o frică reală. Chiar fără să verificăm punctual, este destul de evident că nu este o teamă legată de faptul că AI-ul face muzică, ci că poate face muzică suficient de bună încât publicul să nu mai ceară dovada de „umanitate”. Nu e doar impresie. Deja sunt lucrări care arată că percepția muzicii generate de AI e influențată masiv de „biasul compozitorului” (cine crezi că a compus) și de atitudinile față de AI (adică ascultarea e și un referendum cultural, nu doar auditiv) [3]. Iar industria este pusă ȋn fața unui aspect deja incomod; uneori, publicul nu distinge sau nu consideră importantă distincția, motiv pentru care discuția se mută spre transparență și etichetare.

În articolul din Scena9 apare formula-cheie: autorul devine curator – omul selectează, ajustează, „dirijează”, iar mașina execută și variază. „Curatorul” ȋnlocuieşte „autorul”, omul devine regizorul unui instrument care nu obosește. Tom (creatorul proiectului) insistă că el scrie versurile, iar AI-ul e instrumentul. Exact aici apare o ruptură; publicul poate accepta „instrumentul”, dar industria simte o formă de „înlocuire”. Evident, diferența nu e doar emoțională, e şi una economică. Generarea la scară largă scade costul de producție și crește volumul. Iar când volumul devine suficient, apare problema poluării atenției. Până la urmă este larg acceptat că ȋn această modernitate, competiția este centrată pe captarea „atenției”; când o să apară prea mult conținut, putem ajunge la prea puțină vizibilitate pentru „oameni”. Platformele deja raportează o avalanșă de încărcări AI și dificultăți legate de recomandări și monetizare [4]. De aici până la conflict juridic a fost un pas: marile case de discuri au dat în judecată companii de generare muzicală pentru folosirea neautorizată a materialelor protejate la antrenarea sistemelor AI [5]; acesta este un semn că miza nu e „arta”, ci dreptul de proprietate asupra trecutului ca resursă pentru viitor. Ȋn spațiul public se pun deja multe ȋntrebări; cine e plătit și protejat când creația devine, practic, o funcție de model tehnologic [6]?

Lolita Cercel poate scoate la suprafață şi o rană românească, ceva mai puțin articulată: „îmi place muzica romă sau cea interpretată de etnici romi, dar nu-mi plac romii”. Aici, cazul devine mai mult decât o ceartă despre tehnologie. Pentru că Lolita nu mimează doar „o voce” (de fapt mai multe, combinate). Artistul AI mimează (prin estetici, tematici, markerii culturalizați ai „balcanicului” și ai manelei) o zonă „rasializată” din imaginarul românesc. În Scena9, activista romă Alexandra Fin numește proiectul drept exploatare și instrumentalizare a culturii rome, cu „rasializare” și fără asumare sau responsabilitate culturală. Bogdan Burdușel punctează paradoxul ȋn care avem un consum cultural fără confruntare cu realitatea socială a romilor; ȋn fond, este varianta „perfectă”, fiind un avatar care cântă ce vrei și nu cere nimic înapoi [7]. Ideea circulă în intervențiile lui publice și în comentariile despre fenomen. Asta e, poate, revelația cea mai dură; AI-ul nu creează rasismul, îl optimizează. Îi dă o interfață curată. Îți oferă „esența” (sonoră şi emoțională) fără „corpul” social care te-ar obliga la empatie, responsabilitate şi redistribuire de respect. De altfel, manelele sunt de ani buni un câmp de luptă simbolic în care România își negociază complexele, de la Est/Vest, la „civilizat”/„balcanic”şi majoritar/minoritar. Alina Haliliuc arată cum discursurile anti-manele au funcționat ca un mecanism de „othering” (excludere simbolică) al romilor și al Balcanilor din „românitatea” idealizată [8]. Volumul „Manele in Romania” descrie manelele ca fenomen socio-cultural legat de post-1989, economie, rețele şi identitate, nu ca simplă „muzică proastă” [9]. Prin Lolita, societatea primește o oglindă: vrei „folclor de masă” și „balcanic nostalgic”, dar fără omul real care poartă stigmatul.

O altă ȋntrebare posibilă este de ce ne sperie perfecțiunea? În spatele nervilor există și un motiv estetic autentic; conținutul AI are adesea o „perfecțiune” stranie, o netezime care pare să vină dintr-o lume fără transpirație, fără greșeală organică, fără scăpări regizorale sau de montaj. Scena9 surprinde această senzație a „straniului”. Psihologic, e valea straniei asemănări; seamănă cu umanul, dar nu e uman, are emoție, dar nu are biografie sau istorie personală, are timbru, dar nu are plămâni. Deşi lipseşte „organul”, e de aşteptat că publicul poate învăța repede să trăiască cu această stridență. Iar când se normalizează, „autenticitatea” rămâne mai degrabă o etichetă morală decât un criteriu perceptiv care să funcționeze la nivel individual. Poate de aceea discuția globală se mută spre reguli de transparență şi nu ca să „salvăm sufletul”, ci ca să păstrăm un minim control asupra încrederii. În UE, obligațiile de transparență pentru conținut sintetic (inclusiv marcarea şi etichetarea) apar explicit în logica Actului european privind AI (Art. 50) și în inițiativele conexe de implementare [10].

Dacă facem un rezumat, acest episod spune câte ceva despre noi. Pare că ne place meritocrația doar când noi suntem arbitrii. AI-ul nu „fură scena” pentru că e tehnologie şi nu om, ci o fură pentru că poate ocoli ritualurile noastre de validare. Ȋn acest punct confundăm „uman” cu „aprobat”. Mulți dintre cei care strigă „nu e real” nu apără emoția, ci lanțul de autoritate care decide ce e muzică „acceptabilă”. Să nu omitem, avem un consum cultural colonial intern. Luăm din culturile considerate periferice ce ne place (sound, slang, aură), dar respingem oamenii care aparțin acelor grupuri (drepturi, respect şi prezență). Lolita face această operațiune mai vizibilă și, poate tocmai de aceea, devine mai incomodă. Pe de altă parte, intrăm într-o eră a „identităților low-cost”. Dacă poți genera o „artistă” cu semne estetice rome, balcanice, folclorice, fără comunitate, fără context și fără consecințe, atunci identitatea devine un set de „presetări”. Iar societatea va trebui să decidă dacă asta e creativitate, apropriere, furt sau omagiu (sau toate în același timp). Traseul care urmează, fără a fi o ieşire garantată din această „criză”, poate presupune transparență; vrem etichetare clară (radio, platforme şi TV) când conținutul e sintetic sau când vocea e generată? Direcția există deja în politicile UE. Va urma o stabilire a regulilor de compensare? Cum sunt remunerați artiștii reali ale căror stiluri sau înregistrări intră în „solul” de antrenare? Conflictul e deja juridic și economic. Cum rămâne cu responsabilitate culturală? Cine răspunde când identități marginalizate sunt transformate în „skin-uri” profitabile? Aici nu ne mai scapă nicio discuție despre „instrument” sau tehnologie, chiar dacă este un aspect local, particular.

            E improbabil sau chiar imposibil să credem ca momentul Lolita Cercel este un eveniment singular. Privind la cum a evoluat lumea ȋn prezența noilor tehnologii, nu e o anomalie. Dacă vedem mutațiile din societate precum semnele de boală, artistul AI este un simptom, este un revelator privind mutația rolurilor, identităților și sănătății noastre sociale. Ar fi superficial şi am rata esențialul dacă tratăm cazul Lolita Cercel ca pe o „ciudățenie tehnologică”. Nu asistăm la un accident cultural, ci la începutul unei largi serii; rolurile sociale ale indivizilor vor ȋncepe să fie partajate cu agenții tehnologici: influenceri AI, modele AI, „artiști” AI, „prieteni” AI şi „lideri de opinie” AI. Asta deja există, fenomenul nu va dispărea, ci se va normaliza. Când ceva se repetă și se stabilizează, sociologia nu mai vorbește despre excepții, ci despre schimbări structurale în țesătura socială. Aici lentila nu mai focalizează aspectul etic, ci caută acele resorturi sociale care fac ca astfel de entități să fie nu doar posibile, ci dorite.

În mod tradițional, un artist era o persoană prin „conținutul” său (corp, biografie, suferință, scandal mediatic, vulnerabilitate şi limite). Fără conținutul organic şi social, artistul AI poate fi privit ca o funcție; el produce emoție, conținut şi engagement, dar fără oboseală, fără crize existențiale şi fără cereri ulterioare. Pare justificat să ne ȋntrebăm dacă societatea începe să prefere roluri eficiente în locul oamenilor imperfecți. Ȋn cazul acesta, avem o translatare de la persoane la funcții, o ȋnlocuire a oamenilor cu agenți care ȋndeplinesc roluri optimizate. Dacă acest lucru se va dovedi un aspect structural, el poate să devină un simptom al unei „patologii” mai largi; oamenii „noi” nu vor mai tolera fragilitatea, vor ocoli conflictele reale şi nu vor mai avea răbdare cu complexitatea umană (imperfectă, de altfel). Cultura acestei „noi” societăți va evita disconfortul. Pare că suntem ȋn momentul incipient, acela ȋn care optimizăm poveștile sociale pentru performanță, nu pentru „adevăr”. Identitatea fiecăruia ȋncepe să fie din ce ȋn ce mai puțin ancorată ȋn straturile profunde ale omului, ea devine „skin”. Acum poate fi o boală a superficializării sociale; peste un timp poate fi normalitate. Când AI poate „juca” o identitate (romă, balcanică, feminină, rebelă şi vulnerabilă), fără să suporte costurile reale ale acelei identități, apare o formă nouă de alienare. Identitate nu va mai fi un destin al unui om aparținând sau nu unei minorități, unei comunități sau unui loc geografic, ci se transformă ȋntr-o formă de estetică. Experiența se va ȋndepărta de tumultul vieții reale, trăite, şi se va apropia de un „preset cultural” introdus ȋn algoritmul care va produce obiectul cultural. Poate trăim o boală a reprezentării, pentru că ajungem să consumăm „diferență” fără responsabilitate, pentru că ne dorim culoare culturală fără a mai aştepta oamenii reali din spatele ei şi pentru că ne dorim emoția, dar nu mai vrem realitatea. Este echivalentul social al unei „diete emoționale ȋnalt procesate” (gustul trebuie să fie intens, dar conținutul nutrițional aproape zero). Cu această nouă dietă, poate urmărim şi externalizarea emoției. Asta pentru că artistul uman este imprevizibil, poate spune lucruri incomode, poate critica sistemul, poate deveni politic şi poate suferi în mod „neproductiv”. Ȋn schimb, artistul AI este sigur, controlabil, programabil, curat şi mai facil de monetizat. Din perspectiva patologiei sociale, asta poate sugerează o anxietate colectivă față de emoția autentică și conflictul real. Timpul ne va arăta dacă e doar o speculație sau dacă va deveni următorul câmp de „război” pentru profesiile viitorului care vor lucra cu psihicul noilor oameni. Momentan, ȋn astfel de situații nu mai negociem emoția cu oameni vii (a căror viață o putem măcar intui), ci translatăm emoția către sisteme care nu pot protesta, nu pot cere drepturi și nu pot deveni incomode. Oare este un semn al unei societăți care preferă simulacrul gestionabil în locul relației umane riscante?

Pănă la urmă, pentru indivizii care s-au socializat ȋn modelele „primitive” de acum doar două decenii, este firesc să apară o criză a meritului. Frustrarea pare una justă când valoarea nu mai e despre „cine ești”, ci despre „cât produci”, „ȋn cât timp” şi „cu ce costuri”. AI-ul nu are nevoie de ani de formare, rețele sociale de suport, capital cultural şi sacrificii personale ȋntinse pe ani. AI-ul produce rapid şi scalabil. Reacția din industrie este una pur umană, doar că poate arată o patologie instituțională, una ȋn care meritul fusese deja distorsionat, accesul fusese deja inegal şi „autenticitatea” era deja parțial legată de performanță. Dacă ne uităm doar la traseul tehnologic, de la casete la CD-uri, de la internet la AI, acesta de fapt nu creează criza, o expune. Ceea ce doare nu e că AI „strică muzica”, ci că demască fragilitatea prestigiului uman. Ȋntreaga structură socială e cutremurată. Muzica de la care s-a plecat ȋn evenimentul despre care vorbim era parte a unei comunități, iar gestul artistic o conecta cu altele. Acum, ȋntr-o fracțiune de secundă se ajunge de la comunități la audiențe. Dar fără să „aparținem”, singurătatea se insinuează ca boală structurală. Dacă postulăm drept cultură sănătoasă pe aceea care produce comunități, apartenență şi dialog, cea care pare să se nască e una bolnavă. Asta până se normalizează. Acum ne ȋndreptăm către producerea de audiențe, consumatori şi scroll infinit. Tot noi creem mediul optim ȋn care AI-ul prosperă (o societate deja atomizată, unde relațiile sunt slabe, iar substituțiile digitale sunt deja acceptabile). Dacă oamenii ȋncep să prefere artiști fără oameni, influenceri fără viață şi prieteni fără corp, asta nu spune ceva despre tehnologie, va ajunge să spună ceva despre nivelul nostru de izolare emoțională. Dacă ajungem să preferăm rolurile mediate tehnologic ni se va accentua frica de imprevizibilul uman? Privit clinic, fenomenul poate indica o societate cu toleranță scăzută la risc emoțional și moral. Asta pentru că ne este clar că oamenii reali sunt imprevizibili, contradictorii, uneori incomozi şi uneori ne rănesc. Dar tocmai asta ȋi face vii. Ajungând ȋntr-o extremă, preferința pentru AI poate ajunge chiar un simptom al dorinței de control total asupra realității sociale. Noul „realism” tehnologic ne ȋndepărtează şi mai mult de realitatea socială. Din acest punct, diagnosticul poate fi unul dur; nu AI-ul e „bolnav”, ci cultura care îl cere şi ȋl promovează, cultura creată de noi oamenii. Dacă folosim limbaj medical metaforic, am putea spune: simptom = apariția masivă a identităților artificiale; etiologie = alienare, instrumentalizarea culturii şi anxietate față de conflict și diferență; boală = o societate care preferă performanța în locul sensului și controlul în locul relației; factor de riscul = înlocuirea lentă a interacțiunilor umane cu simulări eficiente, dar lipsite de contact uman real.

Poate că problema nu este că AI-ul poate fi artist. Poate că problema este că noi am făcut arta atât de industrială, atât de standardizată și atât de dependentă de algoritmi, încât un algoritm poate intra fără să strice nimic esențial. Nu AI-ul ne dezumanizează, ci faptul că societatea noastră e deja suficient de dezumanizată încât AI-ul să se simtă ca la el acasă.

Note:

[1] Drăgan, C. (2026). Ce este o Lolita Cercel? Scena9. https://www.scena9.ro/article/lolita-cercel-tom-muzica-ai-inteligenta-artificiala.

[2] Digi24. (2026). Scandal în muzica românească: Lolita Cercel, o artistă creată cu AI și ajunsă virală pe internet, stârnește revoltă. https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/scandal-in-muzica-romaneasca-o-artista-creata-cu-inteligenta-artificiala-ajunsa-virala-pe-internet-starneste-revolta-3604451.

[3] Stammer, D. et al. (2025). Perception of AI-generated music: The Role of Composer Identity, Personality Traits, Music Preferences, and Perceived Humanness (arXiv preprint). https://arxiv.org/pdf/2512.02785.

[4] Reuters. (2025). Are you listening to bots? Survey shows AI music is virtually undetectable. https://www.reuters.com/legal/litigation/are-you-listening-bots-survey-shows-ai-music-is-virtually-undetectable-2025-11-12.

[5] Reuters. (2024). Music labels sue AI companies Suno, Udio for US copyright infringement. https://www.reuters.com/technology/artificial-intelligence/music-labels-sue-ai-companies-suno-udio-us-copyright-infringement-2024-06-24.

[6] WIPO. (2025). Royalties in the age of AI: Paying artists for AI-generated songs. WIPO Magazine. https://www.wipo.int/en/web/wipo-magazine/articles/royalties-in-the-age-of-ai-paying-artists-for-ai-generated-songs-73739.

[7] https://www.facebook.com/watch/?v=1379277559996354.

[8] Alina Haliliuc, Manele Music and the Discourse of Balkanism in Romania, Communication, Culture and Critique, Volume 8, Issue 2, 1 June 2015, Pages 290–308, https://doi.org/10.1111/cccr.12083.

[9] Beissinger, M., Rădulescu, S., & Giurchescu, A. (Eds.). (2016). Manele in Romania: Cultural expression and social meaning in Balkan popular music. Rowman & Littlefield. https://www.bloomsbury.com/us/manele-in-romania-9781442267077.

[10] https://artificialintelligenceact.eu/article/50.