marți, mai 17, 2022

Lovituri de grație

Școala în care ar trebui să-i învăț pe elevi filosofie este o clădire veche de trei secole, fostă mănăstire și gimnaziu al ordinului catolic premonstratens, fostă academie de drept, fostă școală de băieți în perioada interbelică; pe aici au trecut mai multe etnii și confesiuni, fiecare dintre ele cu personalități care au scris istorie. Locul acesta, aparent prăfuit și friguros, cu spații disproporționate, fie ele săli imense sau locșoare intime, cu pivnițe și poduri neștiute, cârpit anacronic pe alocuri, se spune că va intra în renovare totală. Dar încă am bucuria să mă surprind iscodind ferestrele oarbe sau coloanele pe după care se ascund elevii, prin sălile de clasă unde mă duce orarul, ca pe niște semne care încifrează în ziduri urmele grației invocată aici, altădată, să transforme materia în spirit. Cu gândul la monahul detectiv Guglielmo din Numele trandafirului, mă trezesc întrebându-mă, de parcă de dezlegarea misterului ar atârna reușita lecției din acea clipă: oare aici era trapeza? Aici fusese cumva o capelă? Locul acela dosit era un confesional? Unde duceau treptele care se opresc la ușa îngustă de colo? Încă nu am descifrat multe dintre semnele care îmi tot apar prin corpurile labirintice ale clădirii, dar știu că cele mai frumoase spații, disproporționate și ele, sunt culoarele largi și lungi, cu tavane boltite, de parcă însăși grația ar circula pe acolo. De altfel, ar trebui să recunosc că unul dintre argumentele forte ca să mă mut în școala, actualmente colegiu predominant umanist, au fost fanteziile în care dezbăteam, cu elevi sau colegi, probleme grave ale umanității, plimbându-ne pe aceste coridoare ca prin ceva agore improvizate. Mi-am construit un dosar de transfer care să facă față unor evaluări hiperreale și mi-am lăsat prietenii în urmă, numai pentru că simțeam că aparțin dintotdeauna locului acestuia care m-a cucerit „la prima vedere”.

La cea dintâi efectuare a serviciului pe școală am coborât din fanteziile mele de pe culoarele grației clădirii pe coridoarele reale ale instituției. Am constatat că pe coridoarele întunecoase de la parter aleargă inocent copiii din clasele primare și din gimnaziu, iar unii dintre ei se aventurează pe scările dintre pivnițe și poduri, căutând, la fel ca mine, presupuse mistere prin cotloanele ascunse. Abia apuc să mă bucur de entuziasmul lor, că au și ajuns la nivelurile superioare ale clădirii, unde devin adolescenți indiferenți care trec în pâlcuri zgomotoase pe sub bolțile frumoaselor coridoare. Mirarea mea în fața vitezei lor de a se transforma ajunge la apogeu deodată cu ei, deja aflați la ultimul nivel al clădirii și spre finalul liceului. Atunci, dintre toate zidurile încărcate de semnele timpului și ale grației, le mai pasă doar de cel care împrejmuiește clădirea. Dincolo de acel zid, cred ei, se află nu doar libertatea lor, ci însăși viața și nu-i contrazic. Despre clădire se vorbește în mod oficial doar la început de an școlar, atunci când se face repartiția sălilor de clasă sau instructajul pentru salvarea dintr-un prezumtiv incendiu. Apoi am tot auzit promisiuni despre renovarea clădirii, promisiuni despre care de puțin timp se vorbește în registrul certitudinilor: clădirea va fi radical transformată.

O altă certitudine, pe care o trăiesc cotidian, este prăpastia dintre școala ca instituție cu toată infrastructura ei – spațiu amorf – și clădirea care ne găzduiește – spațiu marcat de grație. Clădirea aceasta ni se oferă indiferentă la disputele juridice dintre ordinul călugăresc menționat și statul român în care a fost implicată sau la măruntele dispute didactice, mereu de actualitate. În mod sigur, indiferentă la orbirea noastră față de grația care, pe măsură ce trece timpul, mă tem tot mai tare că va rămâne captivă în zidurile atât de pitorești încât uneori par fluide și mută granițele spațiilor acestora disproporționate. Și, totuși, cred că e imposibil să nu ne contaminăm, noi, oamenii actuali ai școlii, de grația ale cărei urme s-au impregnat în bătrânul edificiu în secole de invocare a harului divin, de mizericordie și de cateheză. Îmi tot spun că trebuie să găsesc unghiul din care să pot vedea cum grația încă survine și aduce la viață ceea ce mie, încă o novice, îmi pare încremenire în scheme didactice livrate în cuvinte tocite. Nu vreau să cred că ne-am molipsit doar de formalismul și pedanteria educației scolastice practicată aici cândva și mă simt învinsă la gândul că vom rămâne prizonieri ai unor stereotipuri și moduri de a gândi mult mai rigide decât zidurile clădirii care ne adăpostește. Refuzul acesta de a accepta că zidurile sunt mai grațioase ca oamenii mă face să trec de la a căuta semne în arhitectura clădirii, la a vâna semne ale grației pe chipuri, în priviri, în gesturi imprevizibile sau în vorbe de duh. Am pornit vânătoarea acestor semne, mai întâi prin clase, prin cancelarie sau săli protocolare cu convingerea că grația încă bântuie și deschide cuvintele fără să le lase să fie simple nume pentru oameni sau lucruri și, mai ales, sabotează formele și obiectivele „procesului instructiv-educativ” pentru a-l umple de duh. Mă gândesc la clădirea în care suntem ca la un palimpsest în care peste grația înscrisă în acest loc, nici amorf nici izomorf, noi, cei de acum, ne putem întipări amprentele. Nu-mi pot scoate din minte trandafirul lui Umberto Eco a cărui frumusețe se ofilește și ne rămâne să mai vorbim doar despre numele trandafirului. Într-adevăr, fără grație, tradiția singură nu naște valori, ci din ceea ce a fost cândva valoros rămâne doar numele, dacă nu-l deschidem spre ceea ce ni se dă zilnic: întâmplare, eveniment, viață.

În zilele în care mi se pare că numai zidurile oferă semne, atunci când nu mă mai pot iluziona și simt că încă o cerință didactică sau încă o minte închisă m-ar desființa cu totul, mă plimb pe culoarele clădirii ca în copilărie pe potecile preferate ale pădurii. La fel ca atunci, pândesc freamătul vieții aruncând priviri ilicite prin ușile întredeschise în clasele unde nu am acces prin norma didactică și prin orar. Astfel, privirea mea avidă captează momente fugitive din însăși spontaneitatea vieții, aplatizată odată cu semnalul de intrare la ore. Atunci iarăși mă gândesc, de data asta cu spaimă, la circuitul grației și, din nou, îmi vin în minte peregrinările lui Guglielmo însoțit de învățăcelul lui curios, Adso. Parcă-i văd pe culoarele abației benedictine, înfrigurați să salveze Poetica lui Aristotel, ascunsă în biblioteca abației, altfel va arde în incendiu, cum s-a și întâmplat… Atunci mă copleșește teama că niciodată grația clădirii nu va submina schemele instituției sau mințile inconștient canonizate, dar așteptarea mea continuă și în acele clipe, deși umblu pe culoare ca prin deșerturi nesfârșite.

 Coridoarele, oricare, dar în special acestea, sunt pentru mine spații limită sau locuri potrivite atât de așteptare a imprevizibilului cât și de întâlnire a celuilalt, tocmai pentru că sunt locuri de trecere, atopice ca orice frontiere, spre locuri definite și productive. Chiar mi-ar plăcea să-mi pot ține orele pe coridoare, ar fi ca niște plimbări peripatetice pe pojghița realității în care să ne dezghețăm „gândurile congelate” (Hannah Arendt) care ne populează mințile. Văd coridoarele ca fiind teritoriul grației și în timp ce le străbat conștientizez, dar ca pas secundar, că îmi însoțesc aceste frământări cu un gest involuntar, acum tot mai asumat: trec pe culoare atingând cu arătătorul linia orizontală care acompaniază prin toată clădirea zidul. Gestul spontan de a atinge linia aceea inutilă, care separă unde nu e nimic de separat, parcă mă ține în echilibru, mă simt de ca și cum aș atinge linia orizontului, dincolo de care e neantul. De fapt, gestul acesta mă reorientează printre semnele grației. Așa că mă trezesc zâmbind sub privirea Fetei cu cercel de perlă imprimată pe tricoul fetei care stă absentă la fereastra din colț; văd transfigurarea chipului fetei timide care își așteaptă iubitul lângă scări; observ cum răzbate emoția în ochii mereu trădători sau în vibrația vocilor prin clasele unde câte un elev uită de tipare și e firesc; descopăr în rastelul cu cataloagele așezate cu partea deschisă spre exterior, reverențele de balerine pe care le fac paginile acestora, încărcate de note și absențe. Aceeași reverență cu care își însoțește salutul băiatul îmbrăcat de fiecare dată în costum elegant și cu monoclu, călător și el pe culoare. Mă însoțește câțiva pași ca să-mi dea exemple de judecăți sintetice apriori și dispare instantaneu. Întâlnirea cu el, încărcat cu teancuri de cărți vechi și partituri, este din registrul rarelor întâlniri pline de grație, dar adevărata revelație este gestul atât de specific cu care se înclină încât pare că se va prăbuși sub poverile purtate și felul grațios în care se redresează. Gestul lui, ca și gestul meu, nu sunt doar dovada că grația survine, ci îmi confirmă bănuiala pe care începusem să o am – grația preferă gesturile.

Grația are nevoie de spontaneitatea gesturilor întrucât ele sunt relația noastră singulară cu lumea. Cu cât gesturile sunt mai inconștiente cu atât devin mai metaforice, instituind noi semnificații și transportând sensurile mai departe în „carnea lumii” (Merleau-Ponty). Mai mult, gestul acela de redresare, al băiatului întâlnit pe culoare, mă determină să-mi radicalizez gândurile și căutările. Așa că în ultimul timp nu mai pândesc doar semne ale grației în ziduri sau în oameni, ci mă gândesc la gesturile care salvează frângerea inevitabilă a cuiva sau a ceva și mă chinuie întrebarea: de unde vin acele gesturi care curmă căderea ireversibilă ca niște lovituri de grație? Dacă gesturile sunt interfața grației, atunci gesturile respective sunt lovituri de grație la adresa gravitației, materiei, vieții transformată într-un slalom printre repere fixe și atât. Privesc înspre curtea cu arbori seculari și-mi dau seama că tânjesc după asemenea lovituri de grație, pentru ele vânam semnele grației trecând de la ziduri la oameni. Nu le pot provoca, dar nici nu le pot rata apariția imprevizibilă. Ultima dată mi s-a întâmplat chiar serile trecute când m-am intersectat pe stradă cu femeia care vine zilnic în sala de lectură de la bibliotecă. Stă la aceeași masă cu aceeași carte din care ia notițe pe un laptop, asta mi-a și atras atenția asupra ei: scrie fiecare literă ridicând în aer degetul arătător al mâinii drepte pe care îl coboară lent lovind ritmic și cu zgomot tastatura. Mă enerva zgomotul acela deranjant, dar mă și înduioșa preocuparea ei. De data am întâlnit-o pe aleea de lângă bibliotecă de unde ieșea ca de obicei la ora închiderii, atunci am observat cât e de bătrână, cât de greu merge si cum pare că în clipa următoare se va prăbuși. Abia atunci am înțeles că gestul acela – degetul ridicat în aer care precede înscrierea fiecărei litere – o ține vertical, poate că dacă nu ar apăsa tastele sacadat, ar cădea în senilitate sau s-ar prăbuși pe caldarâm. Gestul ei infim este lovitura de grație în fața inevitabilului.

Nu pot preda lecții despre loviturile de grație, tot ce pot este să dau mărturie că ele există; nu pot convinge pe nimeni, nici măcar pe culoare, că purtăm amprenta acestor lovituri care ies brusc la suprafața ființei noastre. Atunci ne va trăda un gest, o expresie a chipului, un gând venit de nicăieri, însă despre acestea se pot scrie numai povești. Cred că cel mai bine am înțeles că grația poate fi întruchipată într-un gest, fără să știu atunci, la maternitate. Acolo, așteptam să nasc într-un salon în care mai era doar o femeie care urma să-și nască copilul mort. Stăteam speriată și neputincioasă, privind-o cum plânge tăcut în timp ce-și mângâia burta imensă, ore în șir, apoi se oprea deodată din plâns și scotocea într-o pungă DanDeli pe care i-a adus-o bărbatul ei. În punga de pe noptiera ei erau trei lucruri: un cuțit nefiresc de mare, o franzelă feliată și o cutie de margarină. Femeia lua din pungă câte o felie de pâine pe care întindea margarina cu cuțitul de masă, privind absentă pe fereastră. Părea atunci un gest mecanic, dar am știut, în toată confuzia mea, că nu o voi uita niciodată pe femeia aceea. Asta nu se întâmpla pentru absurdul situației – aștepta să nască un mort – nici pentru felul în care trecea de la plâns la starea de absență în care mânca, ci mi s-a întipărit în minte imaginea pe care mi-o oferea, căci stătea culcată pe pat într-o poziție ciudată, cu chipul ascuns după pântecul-coșciug, încât îi vedeam doar mâinile, cumva alungite, cum apucau felia de pâine, cum o punea pe palma stângă, iar cu mâna dreaptă întindea margarina pe felie. Însă, gestul cu care manevra cuțitul era atât de grațios încât devenea autonom, era iarăși lovitura grației care îmi dezvăluia femeia aceea desprinsă de teribila-i povară. Gestul acela, de la care nu-mi puteam lua privirea, nu mai era gestul femeii gravide, ci îmi amintea de fragilitatea gâtului unei lebede, de căderea zăpezii, de bagheta unui dirijor care se lansa într-o uvertură, astfel încât mă desprindeam din găoacea în care mă chircisem de spaimă pentru complicațiile propriei gravidități.

Pe culoarele grației nu m-au adus deziluziile sau eșecurile repetate, ci momentele de grație sunt plasa mea de siguranță dintotdeauna. Încă de când intram în căsuța albastră a bunicilor și urmam cu arătătorul aburul dens pe care îl scotea prin gârlici ceainicul de pe plită. Atunci mă concentram asupra aburului înmiresmat care dansa jucăuș spre tavan ca să nu-l mai văd pe bunicul cum aștepta moartea de la o clipă la alta; fără să știu, tot grația aceea o urmăream pe linia orizontului când soarele urma să apună și umbrele se alungeau, iar eu desenam nerăbdătoare cu arătătorul conturul soarelui dispărând ca să mă pot întoarce acasă; apoi am urmărit-o în felul în care se risipea fumul din urma avionului care o ducea pe fiica mea departe de mine, conturul acelui fum pe care-l desenam cu arătătorul mă ținea la marginea dorului care m-ar fi copleșit cu totul. Aceeași grație o urmăresc la absolvirile anuale în traseul baloanelor eliberate simbolic în văzduh, în timp ce se ridică grațios spre cer mie îmi dau angoase care mă împovărează: oare câte minți am ratat, câți oameni am dezamăgit și anul acesta?

Gestul meu infim de a atinge și de a contura margini, linii, frontiere, cu arătătorul e parte din mine, acest gest uneori mă orientează, alteori mă susține exact ca o lovitură de grație dată rigidității, agregărilor de orice fel, inevitabilului. În momentele de descurajare în care cred că, spre deosebire de ceilalți, ceea ce fac eu este doar o schiță pentru care am nevoie de nesfârșite repetări ca să o finisez, își face apariția, dinlăuntrul meu sau dinafara mea, o lovitură de grație – un exces de fragilitate și de sensibilitate. Mi se face un semn ca să înțeleg că îmi sunt amânate și sabotate împlinirile și finalurile pentru că există și o mișcare inversă: grația caută culoare spre mine. De fiecare dată, când deșertul pare să-mi înghită așteptările, apare cineva ca să mă însoțească pe coridoare. Din acel moment plimbarea gratuită se transformă într-un demers cu sens, căci mai mereu trebuie să salvăm, ca Guglielmo și Adso, partea din Poetica referitoare la comedie, cea mai importantă. Iar eu cred cu tărie că vom reuși, căci în timp ce scriu aceste rânduri primesc, grație tehnicii, mesajul neașteptat Vocatus atque non vocatus Deus aderit!

Distribuie acest articol

7 COMENTARII

    • Mulțumesc pentru comentariu. Este vorba despre clădirea unui colegiu din Oradea, care e foarte real. Însă, cred ca ne raportam diferit la realitate

  1. „Chemata sau nechemata ” prea multa gratie ne incarca inutil imaginatia .Vremurile in care gratia oferita de educatia ce incepea cu invatul manierelor si al comportamentului personal in societate pornind de la asezarea servetului in poala si terminid cu citirea vreunui „ Te Deum ” nu isi mai regasete locul in imaginatia actuala a tinerilor . Omenirea nu prea mai are vreme sa se gindesca la ceea ce „romantismul „ ne-a adus in fata timp atita amar de vreme .Pragmatismul , relatiile ,inter umane , bazate pe cerere si oferta sunt parte a noilor valori .Pina si „Guglielmo” aflat , in zilele nostre , in plina transformare ,ar fi constientizat schimbarea si , vrind , nevrind , ar fi acceptat pragmatismul ratiunii in dauna visului cel atit de provocator de necazuri .Nici macar „Biserica” nu isi mai aduce aminte de micutul Adoso cel atit de lovit de misterele criminale ale vremurilor trecute .Vedem , chiar acum, cum Biserica Catolica redefineste conceptul de preacredincios si cum toate „oile” sale sunt acceptate ,spre slava Domnului ,Domn ce nu mai poate separa umanitatea in buni si rai .Diavolul a pierdut partida , in aceasta parte de lume , dar s-a aratat acolo unde nimeni nu se astepta .Si cum coridoarele,mintii fiecaruia dintre noi ,ne plimba agale si efemer prin universul pamintean nu putem decit accepta realitatea lasand visului forta de a ne ajuta inspre a trai .

  2. Nu stiu daca in ultima vreme am citit vreun text relativ scurt care sa(-mi) fie atit de interpelant, atit de eficace stirnitor de nenumarate reverberatii launtrice, cum acesta de mai sus.. Deja cam hirsit intr-ale lecturii, am scapat, totusi, de obligatia lecturilor “profesionale”; cu toate acestea, admit, chiar profesia e cea care imi lumineaza aceste reverberatii . Iata, de exemplu, luind titlul si orizontul de asteptare pe care-l creaza, ceva imi spune/anunta ca exista in text un mobil ludic, o “provocare”, o invitatie la a pune in dubiu “seriosul notional”. Caci, mai intii, daca se foloseste pluralul, ceva anuleaza insasi semantica sintagmei, care ar trebui sa fie una de singular cam infricosator… In cel mai bun caz, s-ar putea ajunge la compromisul notiunii singulare aplicata mai multor entitati/indivizi. Mai apoi, insa, textul ne reveleaza o ambiguitate cautata, ceva intre domeniul transcendentei religioase si o eventuala aplecare intelectualizant-estetizanta (vai!, cu PR-ul de elitism pe care-l suscita…). Acuma, ce-i drept, si pe terenul religiosului/spiritualului, ecoul mai percutant e pentru cineva obisnuit cu acceptiunea occidentala a gratiei (neaosul pravoslavnic va prefera notiunea de har, tot asa cum ii prefera spiritului impamintenitul duh…) . Daca pe acest teren m-ar fi putut strabate, “solidar”, fulguratii de geniu masculine (augustiniene, pascaliene) , pentru conformitate cu adevarul –“adevarul e indracit”, zicea Noica, asa ca o sa spun, spre exactitate – doua referinte feminine mi-au trecut mai intii prin minte. O sa ajung imediat la ele, insa, ca o détente comique, o sa amintesc aci pe un alt promotor al gratiei artistice (lumesti, omenesti ): Oliver Hardy alias Bran. Intr-unul dintre filmele celebrului cuplu, el si partenerul Stan, sint proprietarii unei scoli de balet pentru fete, al carei “director artistic” era tocmai el, rubicondul Bran. La un moment dat, dintr-o surprinzatoare, oarecum aproximativa pozitie de arabesque, le dezvaluie elevelor secretul artei in care se initiaza : “Si nu uitati, fetelor, gratia e totul…” Totusi, ca sa facem dreptate discursului, in engleza e “gracefulness“- literalmente, “plinatate de gratie”, artistica, omeneasca, “grace” fiind indeobste conotat religios , atribut divin.

    La un sfirsit de mai se mistuia, pe rug, la Rouen, trupul fecioarei din Orléans (ah, miscatoarele filme ale lui Dreyer si Bresson !). S-a pastrat, initial in latineste, gratie (hmmmm!) trudei grefierilor (azi avem traduceri), consemnarea anchetei, procesul verbal al interogatoriului la care a fost supusa “eretica” adolescenta mantuitoare de patrie. Una dintre intrebari : „Jeanne, vous considérez-vous en état de grâce ?” si raspunsul ei
    “— Si j’y suis, que Dieu m’y garde, si je n’y suis point, que Dieu m’y mette” (Daca am har de la Domnul, fie ca El sa ma pastreze asa, daca nu, sa se-ndure a mi-l da .)

    Despre complicatii ale gratiei in “sectiune” umana am dat si la Simone Weil. Titlul cartii “La pesanteur et la grâce”/ Greutatea si harul ( o culegere de reflectii ale autoarei alcatuita, post mortem, de un antologator ) ca si cel al insemnarii de mai sus, naste “tulburari “ hermeneutice, desi, aparent, n-ar trebui, daca ne referim (doar) la forma grafica. “Problema” e ca una e scris, si alta se pronunta in minte sau cu voce tare. Dupa pronuntie, ar putea exista, datorita omofoniei, mai multe forme scrise, contradictorii, pe linga cea oficiala: L’apesanteur et la grâce, La pesanteur est la grâce, L’apesanteur est la grâce ( apesanteur fiind opusul “greutatii’, antigravitatia, ori, poate, plutirea, levitatia n.m.) Iata ce spune Simone Weil la finalul cugetarilor despre “greutate si har” :

    “Gratia/harul divin este legea miscarii descendente.”
    “A te smeri inseamna a te inalta, din punctul de vedere al greutatii morale/greutatii moralei. Greutatea morala ne face sa cadem spre inalt.”

  3. Pot doar sa-mi imaginez cat de mare este frustrarea si supararea de a fi profesor de filosofie, de a incerca constant sa deschideti ochii elevilor si de a va lovi constant de aceeasi bariera, indiferenta. Ceea ce se cauta acum cu cel mai mare interes printre tineri este indiferenta, incearca atat de mult sa nu le pese, pe ei nu ii intereseaza filosofia nici matematica nici istoria nici vreo alta materie, pe ei ii intereseaza sa fie cool. Si cum sunt ei cool? Zbatandu-se zi de zi sa urmeze un anumit stereotip, sa urmeze un anumit tip de om care de cele mai multe ori nu ii reprezinta. Traim intr-o lume in care toti tind sa fie ca cineva si nu ca ei. Cum pot fi facuti niste elevi carora nu le pasa decat de ce cred ceilalti, decat de parerea grupului in care sunt sau vor sa ajunga sa inteleaga ca nu grupul e important, nu ceilalti sunt importanti ci ei, fiecare in parte este important si valoros.
    Asta e una dintre categorii care ii reprezinta mai mult pe cei dei la uman, in schimb pe unii de la real in special ii reprezinta frica, controlul constant pe care il au parintii in cele mai multe cazuri asupra lor. Ar vrea si ei sa fie cool, sa fumeze in fata scolii dar nu pot le e frica, asa ca invata intr-una se gandesc adanc in sinea lor: „eu o sa ajung sa am o functie importanta un venit consistent, o casa si o masina frumoasa, chiar daca acum nu ma distrez nu sunt acceptat de /elita/ voi ajunge mai bine decat ei” si poate asa va fi dar vor tanji dupa anii astia ai tineretii pe care i-au ratat.
    Am doar un sfat care poate fi mai mult sau mai putin bun, nu-i lasati sa scape asa usor, nu-i lasati sa iasa dintr-un dialog asa usor, au impresia ca stiu ceva atunci incercati sa-i asaltati cu intrebari pana eventual isi dau seama ca nu stiu nimic defapt. Nu-i lasati sa persiste in incapatanarea lor ca sunt superiori si ca ora de filosofie e doar o insecta care ii bazaie o data sau de doua ori pe saptamana, faceti-i sa se gandeasca faceti-i sa-si puna intrebari, doar daca ei isi vor pune intrebari singuri atunci au o sansa de a se salva de la banalitatea unei vieti traite dupa standarde care nu exista.
    Sa stiti ca nu ati dezamagit pe nimeni si in timp ce unii elevi nu pot fi salvati, multi dintre ei, altii pot si ati salvat multi, eu stau ca exemplu si va multumesc.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Elvira Groza
Elvira Groza este profesor de filosofie.

conferinte Humanitas

 

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este banner-contributors-614x1024.jpg

„Despre lumea în care trăim” este o serie anuală de conferințe și dialoguri culturale şi ştiinţifice organizată la Ateneul Român de Fundaţia Humanitas Aqua Forte, în parteneriat cu Editura Humanitas și Asociația ARCCA.  La fel ca în edițiile precedente, își propune să aducă în fața publicului teme actuale, abordate de personalități publice, specialiști și cercetători recunoscuți în domeniile lor și de comunitățile științifice din care fac parte. Vezi amănunte.

 

Carte recomandată

Anexarea, în 1812, a Moldovei cuprinse între Prut și Nistru a fost, argumentează cunoscutul istoric Armand Goșu, specializat în spațiul ex-sovietic, mai curând rezultatul contextului internațional decât al negocierilor dintre delegațiile otomană și rusă la conferințele de pace de la Giurgiu și de la București. Sprijinindu-și concluziile pe documente inedite, cele mai importante dintre acestea provenind din arhivele rusești, autorul ne dezvăluie culisele diplomatice ale unor evenimente cu consecințe majore din istoria diplomației europene, de la formarea celei de-a treia coaliții antinapoleoniene și negocierea alianței ruso-otomane din 1805 până la pacea de la București, cu anexarea Basarabiei și invazia lui Napoleon în Rusia. Agenți secreți francezi călătorind de la Paris la Stambul, Damasc și Teheran; ofițeri ruși purtând mesaje confidențiale la Londra sau la Înalta Poartă; dregători otomani corupți deveniți agenți de influență ai unor puteri străine; familiile fanariote aflate în competiție spre a intra în grațiile Rusiei și a ocupa tronurile de la București și Iași – o relatare captivantă despre vremurile agitate de la începutul secolului al XIX-lea, ce au modelat traiectoria unor state pentru totdeauna și au schimbat configurația frontierelor europene. Vezi pret

 

 

 

Carte recomandată

 

Sorin Ioniță: Anul 2021 a început sub spectrul acestor incertitudini: va rezista democraţia liberală în Est, cu tot cu incipientul său stat de drept, dacă ea îşi pierde busola în Vest sub asalturi populiste? Cât de atractive sunt exemplele de proastă guvernare din jurul României, în state mici şi mari, membre UE sau doar cu aspiraţii de aderare? O vor apuca partidele româneşti pe căi alternative la proiectul european clasic al „Europei tot mai integrate“? Ce rol joacă în regiune ţările nou-membre, ca România: călăuzim noi pe vecinii noştri nemembri înspre modelul universalist european, ori ne schimbă ei pe noi, trăgându-ne la loc în zona gri a practicilor obscure de care ne-am desprins cu greu în tranziţie, sub tutelajul strict al UE şi NATO? Dar există şi o versiune optimistă a poveştii: nu cumva odată cu anul 2020 s-a încheiat de fapt „Deceniul furiei şi indignării“?

 

 

Esential HotNews

Top articole

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro