Mama mea e cea mai bună și mai frumoasă din lume

(compunere de Ziua Internatioanlă a Mamei, care e, zice-se, în prima duminică din mai)     

Am citit la un moment dat un studiu care concluziona că mamele sunt de două ori mai inteligente decât restul femeilor. Argumentul era că pot rezolva în același timp de două ori mai multe lucruri.

                 Să fii mamă te transformă într-o variantă mai bună a ta, mai practică, mai eficientă, multilateral dezvoltată, vorba unor tovarași de pe vremuri. Nu îți mai permiți să amâni, să ai zile în care zaci, și ceea ce te motivează este în primul rând iubirea, și nu datoria. Motherhood-ul vine la pachet cu responsabilizare, cu anumite limitări, dar și cu satisfacții greu de explicat celor care nu au trăit asta. E ceva ce se învață din mers, și nu se uită niciodată, fiindcă există latent în genele noastre, de eventuali părinți. Ajungem să fim un fel de super-eroi, cel puțin în ochii copiilor când sunt mici, dar cu adevărat niște semizei creatori și formatori de posibili alți super-eroi, dacă avem răbdare și înțelegere și ne cultivăm aceste talente. Uneori e nevoie să joci roluri complicate, să pari vesel când nu ești, să răspunzi la întrebări absurde sau să joci Monopolly chiar dacă îl urăști, iar la sfârșitul zilei te tărăști până în pat, unde, daca nu dormi cu vreun pitic din asta care să se cațere în somn pe tine, ai parte singurele de ore de liniște. 

Mama a avut trei copii: pe mine, pe sora mea și pe tata. Niciunul nu ne-am fi descurcat fără ea; noi eram niste bieți oameni, iar ea, Superman și Wonderwoman la un loc. Era Wonder Mama. Evident, am fost îndrăgostită de ea până pe la vreo 10-11 ani. Îi iubeam zâmbetul, mirosul, hainele și felul în care ne iubea. Acum are și doi nepoți, e și Wonder Bunică.

Poate crede că am uitat detaliile din copilărie, dar memoria mea îi generează instantaneu imaginea de „cea mai bună și mai frumoasă”, cum începea fiecare compunere de 8 martie la școală. Ea mi-a spus din primii ani de viață că nu trebuie să rănesc vreun animal, să rup plantele, și că e foarte important să mă port frumos cu ceilalți. Să fiu înțelegătoare și cu profii, că e foarte dificil ceea ce fac, chiar dacă uneori nu-mi par corecți; că notele nu sunt totul, și trebuie să citesc multe cărți ca să fiu deșteaptă; că eram frumoasă, fiindcă tinerețea e frumoasă oricum (chiar dacă eu, în oglindă, îmi găseam zeci de cusururi); dar că nici aspectul nu e totul în viață, fiindcă se șterge cu timpul, și tot ceea ce am învățat rămâne mai valoros. 

Dimineață de tot, intra ușor la mine în cameră să își ia din șifonier unul dintre compleurile ei colorate și altfel-elegante pentru birou, răspândind aroma dragostei, la propriu. Nu era doar parfumul, era esența feminității, pe care o purta mereu cu ea, și care umplea aerul când  îmi dădea pupicul de la revedere. Chiar dacă mă trezea, era ceva ce nu concepeam să ratez; adormeam la loc fericită, iar ea, biata Wondermama, pleca la 7 în fiecare zi a săptămânii. Care, pe vremurile alea, avea șase zile întregi lucrătoare, și duminica, în care gătea pentru noi toți, ne făcea cel puțin două mese mai de sărbătoare, ne călca hainele și făcea curat în toată casa. Ba ne spăla și cremuia și pantofii. De șnițelele ei, negresele, salata de ciuperci cu maioneză  și crema de zahăr ars mă bântuie pofta și azi, deși, acum, de Craciun sau Paști, sper mereu să plece într-o plimbare cu tata prin lume, în loc să ne așeze nouă mese cu șapte feluri.

Atunci era așa tânără și puternică încât se întorcea încărcată de sacoșe grele (seara târziu) și nu uita niciodată să ne aducă ceva bun, sau bun de tot: un ecler, o indiană sau o savarină de la cea mai bună cofetărie din Piața Amzei, pe unde lucra. Când eram mici-mici, ne spăla, ne tăia unghiile, ne ajuta la teme, apoi la făcut ghiozdanul, ne punea în el batiste curate, iar dimineață ne lăsa uniformele aranjate și cele mai bune sandvișuri lângă de cel mai bun lapte cu cacao și miere. Și tot așa, ani și ani, până când am început și eu să o scap de câteva treburi, ca să-i râmână puțin răgaz. Am început să înțeleg cât de greu trebuie să fie să îți asumi toate rolurile: și părinte, și soție, și angajat cu responsabilități full-time (plătit în consecință, deci și provider de bază), și fin mediator între membrii familiei, și aprovizioneur, și menajeră, și bucătar, și fashion designer (cumpăra haine pentru toți patru, iar ea purta întotdeauna ceva interesant plus vreo bijuterie simpatică sau un accesoriu deosebit, potrivite perfect), și câte și mai câte. Dar ajutorul meu nu a durat prea mult, că în câțiva ani am căpătat interesele adolescenței neliniștite, și dusă eram de câte ori prindeam ocazia.

Singurele ei momente de tras sufletul erau vineri seară când ne uitam la SF-ul săptămânii, sâmbătă dimineață la cafea și seara la filmul polițist, puținele din grila de pe atunci, la începutul anilor ’90. Ea a fost singura persoană cunoscută de mine în epoca aia de iluminare încă umbrită (mno, încă nu știam foarte mulți adulți), care înțelegea umorul din Twin Peaks; râdea copios în loc să aștepte în suspans rezolvarea cazului; toți ceilalți eram mult mai concentrați pe partea metafizică, luam în serios stilul melodramatic și supranaturalul.

Acum, de când are în sfârșit niște timp și pentru ea (deși încă are grijă de casă), citește sute de cărți, presă, mai pleacă într-o vacanță, se uită la știri și filme, vorbește cu prietene la telefon, uneori stăm și noi două la taclale. Știe ce scriitori sunt premiați în fiecare an și de ce, este un om informat și înțelege prea bine realitatea în care trăim, politică și societate, și îi pasă de ceea ce se întâmplă în lume.

Așa am realizat și eu cât de multe a sacrificat în zecile de ani când a fost doar pentru noi. Îmi imaginez ce visuri o fi avut în tinerețe, și nu-mi pot închipui că se reduceau la atât. Putea, cred, să fie orice, e inteligentă, creativă și motivată. Nu am întrebat niciodată dacă s-a visat pictoriță, actriță, cântăreață, scriitoare, sau măcar liberă să trăiască în propriul ritm și să aibă mai multă grijă de ea. Mulți ar spune că așa era contextul, dar nu pot să nu mă gândesc uneori că, într-o viață alternativă, ar fi putut fi mai fericită. Mi-am dorit mult să o știu relaxată și fără griji, deși observam că și alte femei funcționau pe același tipar: erau sufletul familiilor lor și cu asta se hrăneau spiritual. Se dedicau aproape pe de-a-ntregul și li se părea firesc, deși nu era deloc simplu, cu job și toate celelalte.

Bunica, Constanța, a fost la fel. Tot ce făcea era ceea ce își imagina că ar putea contribui la mulțumirea celor din jur. Singura lume doar a ei era grădina cu flori din fața casei, unde săpa, tundea, uda. O bănuiam că și asta avea legătură tot cu a ne face pe plac nouă, prin culorile și parfumul sutelor de specii plantate, și chiar și trecătorilor de pe stradă sau celor care priveau curtea de sus, de la bloc. Cel mai de neînțeles lucru pentru mine era când stătea câte o zi întreagă să calce. Tot ce spălase, fără excepție. Când aveam vreo șapte ani am întrebat-o de ce se chinuie cu așternuturile de pat și lenjeria intimă, că oricum primele se șifonează după o noapte, iar celelalte nu se văd. Răspunsul ei de femeie simplă și cu respect pentru orânduire venea, ca la multe alte întrebări: „Așa trebuie, mamă, să fie toate curate și călcate” (o dată mamă pentru copiii tăi, parcă te simți și pentru ai altora). Era felul ei de a se simți utilă, iar eu tot încercam să o conving că e inutil. Cred că atitudinea mea venea dintr-o viață prea răsfățată, fără îndatoriri casnice, așa cum făceau ai mei mari eforturi să fie. Fiindcă nu zic că tata sau bunicul nu aveau grijă de noi, ci doar că era la nivel mai macro: știau și rezolvau probleme principale, dar detaliile le scăpau, nu înțelegeau gradul de complexitate, câtă emoție poate să provoace unui copil tonalitatea unui cuvânt sau o grimasă surprinsă accidental. Tata îmi povestea istorie, iar bunicul mă învăța geografie. Bunicii ne-au crescut pe amândouă până la 7 ani, și apoi ne primeau bucuroși de fiecare dată și în vacanțe (nu va fi și cazul meu bănuiesc, deja am vârsta la care deveneau ei mamaie și tataie).

Dar mama era SUPER, fiindcă era Super-Ea, și a fost primul pilon pentru tot ceea ce suntem acum.

Fosta mea soacră, contrar sonorității consacrate a termenului, este tot cea mai minunată ființă din lume, optimistă și plină de încurajări, zâmbitoare și cu încredere în ai ei, ca o forță protectoare de care nu trece nimic rău, cel mult se disipează în mii de bucăți neimportante. Zău că cele de care vă povestesc, încercând din greu să nu fiu sexistă (e greu, dar simt că nu e corect), sunt variante ale aceluiași prototip foarte reușit, care a zămislit și menținut societatea pe umeri dintotdeauna.  Au existat și sunt încă multe femei și bărbați familiști, care trăiesc ca liant al celor dragi – lumea lor, și așa sunt satisfăcuți. Din ce în ce mai puțini, totuși, între noi, aici, acum. Într-un fel, așa e mai echitabil pentru toți. 

Sau poate că nu exact așa. Femei și bărbați, suntem mai conștienți de alternative dar și mult mai individualiști, cu nevoia și dorința de a ne realiza și pe alte planuri, și de a avea momentele noastre meritate de loisir și distracție. Individualismul asta cultivat în exces însă, ne duce pe mulți la a nu mai vedea rostul prietenilor, familiei, copiilor, la a ne gândi la noi înșine până la obsesie, și uneori ne trezim singuri și cam târziu pentru a mai schimbă ceva în esență. Dacă relațiile și prieteniile se pot sfârși, copiii rămân, și chiar crescuți de părinți separați, pot fi fericiți, dacă știm să le fim modele și îndrumători apropiați.  

Nu îmi pot imagina că aș putea vreodată fi ca ea, superfemeia care să se descurce cu toate și să rămână optimistă ca să o ia de la început zi după zi. După standardele pe care mi le-a setat modelul ei, mă consider un părinte mediocru, cu  pasiuni  și ambiții stresante pentru relația cu copilul, și căteodată îmi trece prin minte că poate nu eram făcută pentru asta, fiindcă nu am destulă dedicație, nu gătesc în adevăratul sens al cuvântului, nu spăl pantofii decât o dată pe lună, nu calc hainele nimănui. Chiar maică-mea glumește (și nu prea): „Nu știu, zău, cum au ieșit din mine asemenea mame.” Perfectă dreptate are, că e deseori mai preocupată de nepoții ei decât noi, părinții.

Singura calitate pe care mi-o atribui este modul de a comunica cu fimiu, deschis, sincer, despre orice, astfel încât să îmi povestească o grămadă și să îmi ceară ajutorul când are nevoie. E o intimitate valoroasă, pe care nu o aveam eu cu mama, cel mai probabil din lipsă de timp, dar și a tabuurilor culturale de-atunci. În schimb, exprima și non-verbal perfect exemplul ala de ființă femeiască la care râvneai să ajungi și tu, mica ei fetiță băiețoasă și cu mintea-n patru zări, pe care nu l-ai atins, dar, cum ai aflat între timp, merge și așa, că dacă tu ești ok cu tine, și copilul învață să fie bine. Bucuria și iubirea se deprind și sunt molipsitoare; felul de-a fi asertiv al părintelui, chiar dacă nu e el pe fază la toate detaliile, are o valoare imensă în educația emoțională.

Totuși, cum au putut atâtea generații de femei să renunțe la idealuri de dezvoltare personală, cultivarea potențialului de afirmare proprie, ca să se dăruiască altor indivizi – restul familiei, ba unele să își crească și frații mai mici (ca mama mamei, care a avut grijă de următorii patru), fără să se simtă nici pe sfert atât de îngrădite precum ne-am socoti noi azi? Sigur că știm o parte din răspuns: perioadă istorică, moșteniri culturale, etc. și nu zic că ar fi bine să ne întoarcem acolo. Nicidecum. Ci doar să înțelegem că e în natura noastră, a oamenilor, nu numai a femeilor, să îi sprijinim și pe ceilalți, să ne gândim la binele tribului, să fim mai împreună, că exact asta pierdem, nu doar o familie, ci o umanitate.

Recunosc că, în continuare, tot mamele și tații îmi inspiră cea mai multă încredere; în general sunt oameni mai responsabili și mai puțin egocentriști decât ceilalți, mai stabili psihic, mai hotărâți, motivați și mai încrezători în ei. Dar am dezvoltat mult mai multă anxietate decât oricând de a ne asuma creșterea unui copil, spunându-ne că nu am fi părinți capabili sau că vrem să fim liberi. Și, am observat deja statistic pe un eșantion relevant și consistent, gândesc așa tocmai oamenii care par că ar avea mai multe să transmită mai departe.

Iar eu îi încurajez șă treacă peste, fiindcă și părinții cresc odată cu copiii lor, căpătând forțe de Cat Woman, Thor, Iron Man, Hulk, Starfire și Wolverine la un loc, iar de multe ori dragostea asta necondiționată e mult mai eliberatoare decât frica de a fi lipsit de libertate.