“Dacă nu mă voi rupe de simțămintele de compasiune, ele nu mă vor lăsa niciodată să devin monah.” – Avva Teodor de la Ferme
Dificil, atunci când scrii despre un subiect “greu”, nu e atât subiectul în sine cât precauțiile pe care trebuie să le iei pentru a preveni eventualele (foarte de înțeles) neînțelegeri. Cititorii care se vor opri la titlu (și, eventual, la motto) vor rămâne, probabil, cu impresia că am un dinte împotriva activismului social. Nu am. Dimpotrivă. Ce poate fi mai creștinesc decât să-ți ajuți aproapele în nevoie? Iar cine se mai îndoiește că bunătatea este virtutea “la mieux partagée au monde” nu are decât să arunce o privire pe statisticile organizațiilor caritabile. Emulația faptelor bune se bucură, alături de cea a cititului, de o unanimitate incontestabilă. Dar așa cum, promovând lectura, va trebui să ne asumăm și riscul selecției accidentale de “lichele culte”, mă gândesc că și lipsa de discernământ filantropic e pândită de pericole similare. Ceea ce vă propun în rândurile care urmează este să lămurim în ce măsură putem identifica în spatele acestei foarte lăudabile propensiuni către fapte bune virtutea cristică a bunătății. Suntem, cu alte cuvinte, îndreptățiți să-L transformăm pe Isus în activist social?
Cine ar putea contesta prestigiul moral al bunătății? Acceptăm să se spună despre noi cele mai josnice calomnii atâta vreme cât ni se recunoaște capitalul de bunătate. Tocmai pentru că această virtute se bucură de o atât de largă unanimitate, cred că ar fi util să-i lămurim limitele.
Se știe de mult (au spus-o alții, mai înțelepți decât mine) că nu putem vorbi de bunătate, de pildă, în cazul brutarului care are grijă să nu ne lipsească pâinea de pe masă. Altele are el în sufletul lui (și în registrul lui contabil). La fel, nu bunătatea este de căutat în spatele ofertelor comerciale cu care suntem asaltați zilnic (deși, judecând după patetismul unor reclame, ai fi tentat să crezi că există oameni care ar face orice să nu-ți lipsească felia de brânză de la micul dejun). Mergând mai departe, aș spune că nici în cazul breslei medicale nu putem vorbi, pe de-a-ntregul, de bunătate. În orice caz, nu de bunătatea al cărei etalon a fost stabilit acum mai bine de doua mii de ani (“Fiți milostivi precum și Tatăl vostru cel Ceresc milostiv este”). Atâta vreme cât intervine principiul „do ut des”, nu cred că putem vorbi de bunătate în sens autentic. Preocuparea guvernanților pentru bunul mers al treburilor Cetății intră, cred eu, în aceeași categorie. Iar filantropia nu este decât un adjuvant (deseori mult mai eficient, e adevărat) al sarcinii care, îndeobște, cade în lotul guvernanților. Ține de sănătatea unei societăți civilizate ca, prin politici sociale corecte și o bună funcționare a instituțiilor să asigure ceea ce numim trai decent. Că acest lucru nu este întotdeauna realizabil ține de imperfecțiunile inerente oricărei organizări sociale (atunci când nu e vorba de autosabotare crasă prin indolență, despre care românii „en savent quelque chose”) . De aceea mâna de ajutor pe care inițiativele umanitare o dau statului este întotdeauna binevenită. Dar, cu tot capitalul de compasiune pe care aceste inițiative îl presupun, eu cred ca rămânem, spiritual vorbind, tot pe teritoriul Cezarului. Să-i dăm, așadar, ce i se cuvine, dar să nu uităm datoria cealaltă, mult mai importantă, către Dumnezeu. Iar aceasta nu se face pe cale instituțională.
Spitalul, de pildă, e departe de a fi o rezervație de buni samariteni. E o instituție a civilizației moderne ca oricare alta. A crede că, prin specificul activității sale, el monopolizează (alături de școală, biserică si ong-uri) resursele de bunătate ale unei comunități este o iluzie. Tot soiul de excepționalisme de tipul ”noi suntem cei care…” își au obârșia aici.
Calea cea mai sigură spre fosilizarea unei virtuți este instituționalizarea sa. Când ți se repetă din toate părțile cât e de bine să faci bine, ramâne prea puțin loc pentru spontaneitatea bunătății autentice. Bunătatea propovăduită de Isus nu are nimic politic sau social în ea (e ceea ce n-a priceput Baraba). Ea ține mai curând de o deloc ușoară transformare interioară, care poate lua (sau nu) chipul exterior al unei fapte bune. Cu vorbele lui Constatin Noica, „atunci când ai un text, contextul vine de la sine, crește singur din text, sau îți este indiferent”. Riscul este ca, în loc să lucrăm discret și cu răbdare la „text”, să întârziem în inflația spectaculoasă a “contextului”, a “faptelor bune”, în speranța că ele ar putea, la o adică, să țină loc de text. Asemenea unor actori de pantomimă, convinși că încremenirea într-o postură angelică e suficientă pentru obținerea unui permis de acces liber în Rai. Sau a celor care cred că surâsul lui Buddha poate deschide, singur, ușa spre Nirvana.
Dar care ar fi coordonatele acestui „text”? O primă caracteristică este excluderea din start a oricărei gratificații (expresia românească “a fi prost de bun” exprimă foarte bine acest “scandal” etic: să dai fără perspectiva unei recompense, nici aici și, foarte important, nici Dincolo). O alta ar fi discreția (“Dar tu, când faci milostenie, să nu știe stânga ta ce face dreapta, pentru ca milostenia ta să fie facută în ascuns; și Tatăl tău, care vede în ascuns, îți va răsplăti”). Observ, uneori, o înverșunare aproape stahanovistă a acestor neobosiți lucrători pe ogorul faptelor bune, mereu gata să defileze cu statistici. Într-o religie care ne îndeamnă să uităm faptele bune în clipa în care le-am făcut, noi ne facem un titlu de glorie din contabilizarea lor. Fapta bună a devenit un produs de serie, din care a dispărut orice urmă de viață. Isus, care ura statisticile, ar ridica, probabil, o sprânceană perplexă.
“Binele nu este bine dacă nu e făcut bine” ne avertiza Sfântul Ioan Damaschin. Virtutea exersată de dragul virtuții se golește de substanță. A spus-o, cu cinci secole înainte de Isus, Lao Tse. Și tot în ambianță extrem-orientală, să nu uităm că făcătorul compulsiv de bine era asemănat vânătorului care, în loc să-și aștepte prada în liniște, aleargă după ea bătând din tobă.
De altfel, exercițiul gol al bunătății nu este lipsit de riscuri. De la bătrânica extenuată, probabil, de atâtea traversari involuntare ale străzii prin grija neobosiților binevoitori, până la parabola maimuței care, din înălțimea copacului, se apleacă să salveze de la înec peștii din lac. Noțiunea de bine nu este atât de „tranzitivă” pe cât pare. Există accepțiuni ale binelui care nu se suprapun întotdeauna. De pildă, în nedrept de puțin difuzatul film al celor de la Monty Python, Life of Brian, există o scenă în care un cerșetor lepros, în urma unei vindecări miraculoase, rămâne, spre disperarea lui, fără „obiectul muncii”. Imprecația din final („bloody do-gooders!”) rezumă foarte plastic riscul facerii nediferențiate de bine. Sau cazul acelei familii (tradiționale?) din Iași, confruntată (printr-un lăudabil act de caritate) cu rigorile conviețuirii „la bloc”. Ceea ce părea un foarte creștinesc gest de compasiune (un acoperiș deasupra capului) a căpătat, în final, alura unui insurmontabil rit de trecere.
Deși nu știu mai mult decât dumneavoastră despre criteriile care vor guverna Judecata de Apoi, am o bănuială că indicatori precum “numărul de cazuri sociale rezolvate” au puține șanse să se numere printre ele. Dar vieți salvate? veți întreba. Nu știu. Vă imaginați cum ar arăta un Rai suprasaturat de doctori? Știu însă (nu mă întrebați de unde) că o pondere semnificativă va avea „acoperirea în aur” a faptelor noastre. Având în vedere că paradoxul e un ingredient esențial în metabolismul Divinității, nu ar trebui să ne mire dacă o vorbă bună spusă cuiva la restriște va cântări cel puțin la fel de mult ca salvarea unei vieți.
Alexandru Dragomir făcea un inventar al virtuților care pot fi învățate „per a contrario”, prin opoziție, din marii gânditori. În cazul lui Augustin, „păcatul” era cultivarea umilinței. „Umilința trebuie să reiasă, nu să iasă”, spune Alexandru Dragomir și cred că definiția rămâne perfect valabilă dacă înlocuim umilința cu bunătatea.
Omul sănătos (la trup și la suflet) face binele așa cum respiră. Spontan și discret. Respirația zgomotoasă devine dispnee și cu ea intrăm în teritoriul patologiei. În medicină, respirația agonică din preajma sfârșitului se numește stertor. Eu cred că binele făcut zgomotos și fără discernământ este pentru suflet ceea ce respirația stertoroasă este pentru trup: un preludiu al morții.
Dacă, ajunși în acest punct, unii dintre dumneavoastră vor fi rămas cu impresia că între binele cristic și cel instituțional incompatibilitatea este totală, vă propun să ne oprim un pic pentru câteva nuanțe. Nu am nicio îndoială că “tulpina sălbatică”, originară, a binelui poate crește oriunde, inclusiv în ograda, altfel foarte frumos îngrijită, a Bisericii. La urma urmei, Duhul bate încotro vrea. Reproșul meu este, în fond, reproșul pe care Andrei Pleșu îl făcea celor încremeniți în principii. Despre frumusețea uitată a vieții conține un text intitulat chiar așa (Principii), care semnalează riscul de „a te mișca în freamătul difuz al viului cu inflexibilitatea minerală a unor reguli abstracte”. A face bine este, fără îndoială, un principiu lăudabil, atâta vreme cât nu „ne justificăm, prin el, lipsa de imaginație sau de curaj”. „Nu se folosește cum trebuie de principii decât cine a dobândit atâta libertate și forță interioară încât, în preajma lor, să lase încă loc pentru surâs.”
Vorbind despre curaj și forță interioară, să ne amintim că, printre “Profesioniștii” Eugeniei Vodă, s-a numărat și doamna doctor Delia Mut Popescu, un eminent medic hematolog. Întrebată, la finalul emisiunii, despre spiritul de familie care s-ar statornici între medici și pacienți, doamna doctor dă următorul răspuns: “Dorința mea de fond ar fi să ajungă bolnavul să îmbătrânească, să treacă pe lângă mine și să nu mă recunoască.” Câți medici pot spune asta? Într-o breaslă avidă de recunoaștere, în care valoarea este proporțională cu notorietatea, cineva are curajul să ne readucă aminte că bunătatea fără smerenie nu face doi bani. Sunt convins că, dacă ar fi urmărit emisiunea, afirmația de mai sus ar fi avut mai multe șanse să-i smulgă un surâs lui Isus decât raportul de activitate al unei organizații filantropice.
Motto „Bunătatea înseamnă să faci în liniște ceea ce alții spun cu voce tare.”
Exista si bunatatea de parada, ba frate ce bun sunt eu, i-am dat aluia o suta, am salvat o pisica de la inec… Ca una e sa fi bun si alt amilostiv, sa ajuti doar ca sa-ti dovedesti tie si poate si altora ca tu esti tare, ca tu poti!
bravo domnule doctor, ati scris foarte frumos! in societatile abrutizate (cum este cazul din nefericie Romaniei) multi se nasc cu gena raului, nu vor ezita sa induca suferinta celor din jur, nimeni si nimic nu i poate schimba, in general societatile stravechi ii ostracizau pentru a nu i contamina si pe ceilalti. acum psihopatii ocupa posturi cheie mai peste tot, politica, justitie, administratie, finante, spitale etc. un hematolog caruia i pasa, „moare” incet cu fiecare pacient pe care l pierde, desi este constient c a facut tot ceea ce i statea n putinta. cind raul nu i controlat si izolat din fasa, bruta va sugruma totul in jur, precum buruiana nesmulsa la timp.
Multi confunda bunatatea, cu empatia si compasiunea. Sunt lucruri total diferite.
Scrieti cu multa bunatate, dece? 😊
Daaa domnule doctor, complex subiectul iar abordarea lui cu gratia cu care o faceti denota, cel putin, intelepciune. Iar degetele care tin pana sunt de chirurg.
M-as aventura sa exclam ca nu exista relatia Cauza-Efect; mai degraba Cauze-Efect.
Sa adaug ceva. Bunatatea e impotriva naturii. Nu e un instinct ci e ceva necesar educat in trib, din spirit de conservare. Bunatatea vine din altceva, din instinctul de aparare si e valabila intre membrii tribului. Restul e filozofie.
Numai bine domnule doctor.
Posibil. Dar atunci va trebui sa largim definitia tribului. Desi nu ne cunoastem si ne despart mii de kilometri, senzatia mea este ca apartinem aceluiasi trib.
Va multumesc.
Daca recitesc acest articol in fiecare dimineata timp de o saptamana am sanse mari sa ma pot lasa si de cafea si de tigari numai datorita cantitatii de firesc pe care il contine. Felicitari!
Atata vreme cat mai exista oameni asupra carora un text despre bunatate are acest efect, eu cred ca nu e totul pierdut. Va multumesc. (Intre noi fie vorba, cafeaua e in regula; aveti dezlegare de la mine s-o continuati).
Se spune că creștinismul este religia milei. E o minune să fii om de o mare calitate morală. E o minune, pentru că bunătatea nu are nevoie de garnituri pe lângă ea. Românii au inventat, într-adevăr, unul dintre cele mai frumoase oximoroane, „prost de bun”. Adică doar prostii sunt buni? Un gest de caritate se face fără zgomot, surle, trâmbițe și camere de luat vederi. Ci doar pomenile prin cucernicie simulată sunt forwatdate. Că deh, dă bine la imagine. Elisabeta, „mama răniților”, Dalles, Elias, Davila și alte persoane fizice au avut o atitudine motivată de empatie, de iubire față de oameni, implicând și sacrificarea unor resurse personale. Fiul Omului ce avea să fie sfâșiat de Vitele cărora le zicea Oameni s-a născut într-un staul întunecat, murdar, nu in „grajdul” cu boxe separate ale bogătașilor de azi, nici în coliba eleganta ce se arată prin biserici în Ajun. Isus nu a râvnit la bogății neașteptate și pomeni. Isus ura din tot sufletul nesătul bogăției și nu-i iubea pe cei bogați. Spus-a: „fericiți cei săraci cu duhul…”, „fericiți cei cu inima curată…”, ” fericiți cei blajini…”, „fericiți cei ce plâng…”. Nu-i așa că fericiți sunt cei care fac ceva bun pentru cineva care nu va afla niciodată despre aceasta? Nu-i așa că la baza filantropiei cinstite trebuie să stea o atitudine pozitivă?
No good deed goes ever unpunished, adică nici o fapta buna nu rămâne nepedepsită. Ca şi cum cineva ar vrea să fim pedepsiți fiindcă ne băgăm nasul acolo unde nu ne fierbe oala. Făcutul nesolicitat de bine este întradevăr ceva problematic, şi poate ceva care nu ar trebui făcut fără ca în prealabil să evaluăm riscurile implicate. Şi consecințele. Poate făcând bine tulburăm un echilibru şi ne atragem un soi de karma negativă.
Există un mers al lucrurilor bine definit şi noi îl deviem, deturnăm atunci când ne amestecăm în dinamica lui. Binele poate fi un viciu şi cu toate astea eu personal sunt 100% de partea binelui, aşa cum îl înțeleg eu.
A face bine înseamnă adesea a te sacrifica, e ceva la urma urmei de tip high risk high rewards. Uneori vom fi recompensați pt. binele ce-l facem. De fapt vom fi recompensați atunci când ne aşteptăm cel mai puțin ca acest lucru să se întâmple. Nu există vreo legătură palpabilă între a face bine și a fi recompensat pt. acest lucru.
Gresiti de fiecare data cind folositi ,,Isus” in loc de Iisus .
Sa stiti ca am facut-o intr-adins, pentru a pune la incercare rezervele de bunatate ale cititorilor.
Subscriu total ! In teorie este precum comunismul o utopia.Nu se poate realiza.Nu toti procedeaza asa! Dar din fericire exista si oameni cu suflet.Pacat ca sunt putini! Comunismul spunea ca suntem cu totii egalitarian! In realitate un neadevar! Nu putem fi cu totii egalitarian.Ar trebui sa muncim toti la fel! Realitatea nu are cum sa fie egalitarian intre un om harnic si un puturos! Precum nu se poate a fi egalitarian intre un profesionist si un amator! Totul depinde de pregatirea si harnicia omului! Asa ca puturosul si nepregatitul nu poate fi egal cu omul profesionist si harnic! A fi bun si darnic este corect dar sa vezi ce dai si cui.In tapered si cu suflet se fac faptele bune! Cu stimà si respect deosebit! Asta este opinia mea o fi buna sau rea dumnezeu mà va judeca si-mi va da intelepciunea necesara cum sa procedez!