Marele scriitor peruvian Mario Vargas Llosa a încetat din viață la Lima în ziua de 13 aprilie 2023. Cu doi ani înainte îi apăruse ultimul roman, unul cu un titlu la prima vedere enigmatic, care reproduce o zicere a unuia dintre personajele cărții. Un om special, despre care mai toată lumea ce îl cunoscuse, fie și în cel mai superficial mod cu putință căzuse de acord că e vanitos, încrezut, dificil, nevrotic. Era metis, era un genial chitarist, era de-a dreptul imbatabil în interpretarea muzicii tradiționale peruviene și se numea Lalo Molfino.
Când a fost concediat de celebra cântăreață Cecilia Barranza, i-a spus acesteia tulburătorele vorbe “Vă dedic tăcerea mea”. Cum spuneam, ele dau titlul acestui ultim roman al lui Vargas Llosa. Care este și el un roman de tip dedicație, un fel de adio literar, în care este vorba despre Peru, despre cultura țării, despre contrastele ei politice și sociale, despre viața în sărăcie și despre tot felul de obsesii. Dar mai ales despre valsul peruvian, înțeles ca un simbol al doritei unități a țării, despre limba spaniolă și despre chipul în care se scrie o carte.
În Vă dedic tăcerea mea, roman apărut în românește, în anul 2026 la editura Humanitas fiction, în traducerea fără cusur a lui Marin Mălaicu-Hondrari. Vargas Llosa apare în dublă ipostază. El e naratorul omniscient care reface, cu o mulțime de divagații, drumul sinuos parcurs de Toño Azpilcueta în vederea scrierii cărții Lalo Molfino și revoluția tăcută, pornită ca o biografie a magnificului chitarist cu o existență și precară, și stranie, și fulgerătoare, carte devenită, la a treia ei ediție, o sui-generis monografie melancolică și sentimentală a Peru-ului. El este și un alter-ego al Toño Alzpeta, jurnalistul obsedat de vals și mai apoi de existența meteorică a lui Lalo Molfino. Jurnalist care, după ce cunoaște succesul și recunoașterea forurilor academice și literare, după ce își va vedea acceptată susținerea că muzicii îi va sta în putință să schimbe din temelii societatea peruviană, va fi contestat și silit să își găsească refugiul la San Miguel redevenind un ilustru anonim. Adică omul care tace.
Toño Azpilcueta publică periodic cronici muzicale la publicații fără prea mare impact. Primește pentru ele bani puțini și supraviețuiește îndeosebi grație banilor câștigați de partenera lui de viață. Este convins de unicitatea și forța valsului peruvian. De faptul că ‘’acea muzică ce era mai presus de prejudicii și stigmate, îi unea pe peruani și le oferea o temelie solidă care, fără ca nimeni să urmărească asta, se vor făuri legăturile strânse dintre toți cei născuți în ținuturile acelea, lucru la care în prezent nu putem decât visa”.
O întâmplare face să îl asculte o singură dată pe Lalo Molfino. Un chitarist despre care nimeni nu știa prea multe, dar în a cărui muzică “era știință, măiestrie extremă, miracol”. Fascinat, emoționat de muzician, stimulat de generozitatea unui prieten, articlierul ce renunțase odinioară la un doctorat și la o visată carieră academică, se apucă de scris o carte despre Lalo. Căreia îi dedică toată energia. Se documentează, caută martori, oameni ce l-au cunoscut ori întâlnit pe Lalo. Toño Azpilcueta face și reface cartea, o rescrie de vreo câteva ori cu pasiune. Toño găsește cu greu un editor, unul nici pe departe dintre cei mai celebri. După ce o vreme mai nimeni nu a băgat în seamă volumul, a intervenit succesul. Dublat de cvasi-inexplicabila ambiție a autorului de revizuire și îmbogățire a textului. După care a intervenit dezastrul. Rezerva și refuzul cititorilor, încheierea abruptă a unei cariere academic de abia începută.
Firului narativ principal al cărții, poveștii despre pasiunea lui Toño pentru vals și muzica lui Lalo, Vargas Llosa îi asociază povestea enigmatic-metaforică a obsesiei șobolanilor. Care par că îl asaltează periodic pe Toño Azpilcueta. Făcându-l în acest fel să semene cumva cu Lalo despre care circula zvonul că ar fi fost un copil abandonat în groapa de gunoi a Limei de unde a fost recuperat după ce a scăpat ca prin minune de asaltul rozătoarelor. Devenite un simbol al imperfecțiunii Limei periodic evocată în carte.
În această ultima carte a sa, Mario Vargas Llosa face o strălucită dovadă a enciclopedismului său. Vargas Llosa deschide ample paranteze, evocă în detaliu momente din istoria Peru-ului, îi comentează cultura, decelează trăsăturile cele mai profunde ale nației, vorbește despre ce înseamnă pentru aceasta și pentru el limba spaniolă. O face documentat, melancolic și exaltat deopotrivă. O face de parcă ar fi conștient că acestui șuvoi de text pe care ni-l pune la dispoziție, îi va urma tăcerea. Aceea pe care și el ne-o dedică.
Mario Vargas Llosa – VĂ DEDIC TĂCEREA MEA; Traducere de Marin Mălaicu-Hondrari; Editura Humanitas Fiction, București, 2026
