Memoria curajului: Gheorghe Ursu

Pe 17 noiembrie se împlinesc 40 de ani de la decesul inginerului și disidentului Gheorghe Ursu. Personalitatea lui a fost mai puțin evocată în acești ani în care ne-am concentrat să discutăm mai degrabă despre dreptate, justiție și, în mod repetat, moartea sa violentă.

La mijlocul anilor ’80, Gheorghe Ursu era în plină carieră de inginer constructor, specializat în consolidări antiseismice, dar și un scriitor înzestrat cu umor și ironie, cu interese în mai multe arii culturale.

            Născut în 1926, Gheorghe Ursu era, la finele celui de-Al Doilea Război Mondial, un tânăr cu simpatii de stânga, devenit membru al Uniunii Tineretului Comunist și apoi al Partidului, și, în același timp, un intelectual pasionat de scris, iar din 1950, inginer constructor cu diplomă. Așa cum mărturisea chiar el: „Până-n ’48 mă consideram poet și doar poet. Chiar când scriam reportaje, cronici fanteziste, știință popularizată, eu tot poet mă consideram, gazetăria mi se pare o distracție, mergea ușor, dintr-un foc, dar nu mă luam prea în serios, chiar când mă lăudau unii, că-s foarte nostime. Au urmat apoi aproape 15 ani de abandonare a scrisului, cu – din când în când – poezii ocazionale […] În ’67 când m-a reapucat poezia, am înnodat filmul rupt în ’48, am înțeles că sunt poet, dar că această vocație nu se poate exercita decât sub imperiul unor trăiri intense […] și chiar așa a fost. Din ’71 aproape că n-am mai scris poezie, decât tot așa, glume, mici arii de virtuozitate, polemici”. Anul 1971 este o bornă pentru inginerul-poet care a publicat, la Editura Litera, o plachetă cu poezii de dragoste, sub titlul Mereu doi, prefaţată de una dintre cele mai apropiate prietene ale sale, poeta Nina Cassian.

Începând din 1944, Gheorghe Ursu a ținut un jurnal care, pe măsura înaintării în vârstă a autorului, s-a dezvoltat și a devenit tot mai complex. Apoi, el a ajuns la convingerea că notițele sale vor trebui publicate: „După ieşirea la pensie, să te ţii de scris, Babule, jurnalul tău de peste 40 de ani e o sursă aproape inepuizabilă de cărţi, jurnal politic, muzical, erotic-sentimental, literar etc.”. Dimensiunea jurnalului a fost consemnată chiar de Securitate, care l-a confiscat în cadrul perchezițiilor din ianuarie 1985: 18 caiete reprezentând jurnalul din perioada 1948-1957, 12 caiete din perioada 1958-1967, opt caiete din perioada 1977-1983, o parte din filele scrise de-a lungul anului 1984 fiind deja predate de colegii de la Institutul de Proiectare, care întocmiseră denunţul. În total fuseseră confiscate, după estimarea familiei, aproximativ patru mii de file. Pe lângă jurnalul intim, o parte era dedicată activităților culturale, în care inginerul redacta cronici ale spectacolelor de muzică clasică și ale filmelor vizionate la Cinematecă sau în bibliotecile ambasadelor de la Bucureşti pe care le frecventa, iar o altă parte consemna evenimente și întocmea statistici legate de diverse sporturi. În 1983, într-o scrisoare adresată fiicei sale Olga, Gheorghe Ursu spunea: „Păstraţi scrisorile mele, la ora actuală scriu foarte rar şi puţin în jurnal, aşa că, în această perioadă, scrisorile mele fac parte componentă a jurnalului meu, şi când el se va publica, prin anul 2015, corespondenţa va fi poate mai preţioasă decât jurnalul”. Soarta va face ca în anul prognozat de el, 2015, familia și cunoscuții să-i fi comemorat 30 de ani de la moarte. 

            În 1980, a predat Editurii Albatros volumul Europa mea, rezultat de pe urma consemnărilor făcute în timpul celor 36 de zile de călătorii în mai multe orașe. Trecerea de la poezie la un volum de călătorii era una naturală pentru o persoană care se considera mai degrabă om de litere: „Toată viaţa am spus tuturor, şi probabil asta era şi realitatea: eu sunt un poet care din păcate face ingineria”. Pentru Ursu, acceptul primit din partea editurii reprezenta o garanţie şi un imbold pentru a continua să scrie: „De când la Albatros mi s-a spus că-mi va apare Europa mea, am căpătat brusc conştiinţa de scriitor. Şi mi-am programat să scriu cărţi, asta fiind adevărata mea meserie, confirmată de Albatros”. Însă jurnalul de călătorii nu a mai fost publicat în timpul vieții autorului său, fiind amânat sistematic din cauza unui plan editorial care îl marginaliza mereu, a raţionalizării hârtiei, iar soarta a fost pecetluită odată cu arestarea disidentului.

            Aflat în proximitatea unor cercuri scriitoricești, din care făceau parte Nina Cassian, Ştefan Augustin Doinaş, Sorin Vieru, dar şi alţii, care nu-i erau prieteni, dar pe care îi admira, ca Geo Bogza, şi în preajma cărora îşi petrecea verile, în staţiunea 2 Mai, când nu se ocupa de cealaltă pasiune a lui, înotul şi scufundările – – Ursu și-a dorit să asiste și la Congresul Uniunii Scriitorilor din 1981: „Eu, în temă, ca să nu zic chiar pasionat de problemele scriitorilor, ştiam din România literară că mult aşteptatul şi amînatul Congres sau Conferinţă a Uniunii Scriitorilor, programată iniţial la Atheneul Român, s-a mutat la Sala Mică a Palatului. Nu face nimic, mi-am zis eu, au vrut ăi de sus să le mai taie din nas acestor scriitori turbulenţi, arzători de gaz şi care cîştigă milioane din scîrţa-scîrţa pe hîrtie şi-n loc să facă cu labele poc odată cu tot poporul să scrie despre La belle epoque ceauşistă […] Evident, m-am înscris eu, mi-am zis că uite dom’le, inginer şi voi asista acolo unde nu va putea asista Lăncrănjan şi Eugen Barbu, şi nu va mai trebui să-i telefonez lui Relu Cosaşu ori Ninei Cassian să aflu ce şi cum a fost, iar ei, ocupaţi, dar totuşi amabili, să-mi fixeze o oră, peste 5 zile, să-mi povestească ce-au spus Bogza, Dinescu, Blandiana, Doinaş”. Dar în ziua respectivă au fost anunţaţi că evenimentul se va desfăşura cu uşile închise, aşa că disidentul s-a mulţumit să obţină „o audienţă la Relu sau Nina să aflu ce-au zis la Conferinţă Bogza, Dinescu, Caraion şi Blandiana, poate şi Dan Deşliu”.

            Contrar a ceea ce s-a spus și s-a scris în primele deceniile postcomuniste, disidentul Gheorghe Ursu nu a fost arestat pentru că ținea un jurnal. Deși însemnările sale conțineau atacuri la adresa conducerii de partid și de stat, apelative ca „Paranoicul și Scroafa”, Securitatea a descoperit pe măsură ce l-a anchetat în stare de libertate, între ianuarie şi mai 1985, că inginerul era autorul a două scrisori care ajunseseră și fuseseră citite la Radio Europa Liberă. Prima scrisoare, citită pe 4 martie 1979, la doi ani de la cutremur, denunța măsurile cerute de Nicolae Ceaușescu personal, sistarea consolidărilor clădirilor afectate de seism și amenințările formulate la adresa inginerilor. A doua scrisoare critica desfășurarea Congresului Uniunii Scriitorilor și făcea o radiografie a relației dintre scriitori și regim.

            Conduita inginerului era și ea una contrară politicilor de partid și de stat, iar jurnalul reprezenta o formă de supraviețuire în fața unui regim față de care era tot mai critic și de care se simțea tot mai constrâns, mai ales în a-și exercita meseria într-un mod onest. Poezia sa se transformase într-una critică la adresa regimului. În 1980, Ursu a scris un protest sub forma unei poezii intitulate „Scrisoarea a VI-a de Eminescu (Aprocrifă) – asupra proiectului de lege privind declararea bunurilor de valoare de către activiştii de Partid”, pe care nu a reușit să o trimită la Europa Liberă, deşi intenţionase să o facă. Poezia e redactată, la fel ca majoritatea textelor sale, cu ton critic şi ironic: „Lui nimic nu-i aparţine:/ N-are avere personală, nici o strachină, nici blid:/  Totul e-al gospodăriei – vezi matale – de partid!/  Bogăţie?/ Calomnie!”.

            Un profesionist în domeniul în care activa din 1950, fără carnet de partid, fiindcă fusese dat afară la scurt timp după ce aderase, inginerul era în anii ’80 o persoană incomodă, inclusiv pentru colegii și subordonații din birou care l-au denunțat. Însă ofițerii care l-au anchetat știau foarte bine că jurnalul și formulările sale nu sunt o probă, iar inginerul a refuzat să dea declarații despre persoanele cu care se întâlnise în țară sau în străinătate, despre modalitatea prin care scrisorile sale au ajuns și au fost citite la Europa Liberă. Ursu nu dorea să declare nimic despre alte persoane pentru că știa că și o afirmație aparent nevinovată ar fi putut fi transformată într-una acuzatoare la adresa respectivei persoane.

Denunțul din decembrie 1984 a fost o șansă pentru Securitate, care nu descoperise până atunci cine era autorul scrisorilor trimise Europei Libere și, realizând portretul celui acuzat de propagandă împotriva orânduirii socialiste, trebuia să „aprofundeze” relațiile cu scriitorii din exil sau din țară. Așa s-a ajuns ca, după cele cinci luni de anchetă în stare de libertate și după ce în vara anului 1985 fusese înștiințat de neînceperea urmăririi penale, să fie arestat, în dimineața zilei de 21 septembrie a aceluiași an, sub așa-zisa acuzație de deținere de valută (în cadrul perchezițiilor a fost confiscată valuta din diverse țări, echivalentul a 17 dolari). În timpul celor aproape două luni în care s-a aflat în arestul Miliției din Calea Rahovei, inginerul a fost anchetat sistematic și brutal de către ofițerii de Securitate.

Așa cum au arătat-o cercetările și procesele derulate de-a lungul deceniilor postcomuniste, de moartea sa se fac vinovați atât cei din Securitate, cât și cei din Miliție. Între 15 noiembrie, ziua în care a fost anchetat brutal, și 17 noiembrie, starea sa gravă a fost ignorată complet de către cei responsabili. Mărturiile converg asupra faptului că întârzierea a fost intenționată și că a fost transportat la Spitalul Penitenciar Jilava doar cât să se mimeze o încercare de salvare a sa.

Securitatea a distrus în august 1987 aproximativ trei sferturi din cele patru mii de file confiscate în cadrul celor două percheziții – 40 de agende şi caiete ce conţineau jurnale de călătorie, însemnări despre colegi, şefi şi alte persoane din institut, detalii financiare privind valuta, manuscrise cu versuri, diverse notiţe privind spectacole muzicale, filme, deplasări şi date statistice, manuscrise despre şah, date statistice economice şi geografice, documente autobiografice şi manuscrise cu poezii şi proză, diverse documente şi scrisori primite de disident, unele din partea unor persoane aflate în exil, majoritatea considerate a avea un caracter duşmănos.Restul, aproximativ 800 de file păstrate de Securitate tocmai pentru conținutul lor, au fost distruse la începutul anilor ’90. O parte dintre însemnări s-au păstrat pentru că au fost ascunse de fiul său, Andrei Ursu.

Cazul inginerului Ursu (așa cum se intitulează și documentarul realizat de Liviu Tofan și Șerban Georgescu în 2023) este unul aparte atât pentru ultimul deceniu opresiv al regimului Ceaușescu, cât și pentru perioada postcomunistă. Chiar dacă justiția i-a făcut dreptate într-o anumită măsură, fără ca ofițerii de Securitate, adevărații responsabili de moartea sa, să fie condamnați, derularea procedurilor juridice a adus în atenția publicului disidența sa, care până atunci a fost consemnată lapidar, ca „inginerul care a fost ucis pentru că a ținut un jurnal” sau ca „inginerul care a fost ucis pentru că a scris o scrisoare către Europa Liberă”.

Exemplul său de curaj, ca și cel al altor disidenți arestați, anchetați și hărțuiți de poliția politică, trebuie adus în atenția publicului și înfățișat într-o manieră corectă. Este nevoie să discutăm despre aceste acte de curaj, despre disidența din România, așa cum a fost. Este important să o facem inclusiv pentru a contrazice o teză a Securității, aceea că România n-a avut disidenți. Acest discurs a fost reluat, inclusiv în cadrul procesului în care au fost judecați cei doi ofițeri de Securitate, de alţi foşti angajaţi ai poliţiei politice, care au spus că Gheorghe Ursu n-a fost un disident, iar instanța a creditat aceste afirmații. De curând, scriitorul și disidentul polonez Adam Michnik, redactor-șef al publicației Gazeta Wyborcza, aflat într-o vizită în România, a declarat că: „Eu, ca prizonier politic, i-am mulțumit lui Dumnezeu că am fost prizonier într-o închisoare a lui Jaruzelski, nu a lui Ceaușescu”[1]. Cazul tragic al lui Gheorghe Ursu poate confirma această perspectivă.

[1] “România și Polonia au în comun succese, vise și idioți asemănători / Ca prizonier politic, i-am mulțumit lui Dumnezeu că am fost într-o închisoare a lui Jaruzelski, nu a lui Ceaușescu / Orban e măgarul troian al Rusiei în Europa” – interviu cu fostul disident polonez Adam Michnik.