O perioadă în anii petrecuți la România liberă înainte de Revoluție, Petre Mihai Băcanu fusese tentat să publice la rubrica sa „Zig Zag” câte o știre legată de fericire. A fost tras de urechi la redacție pentru această idee, dar va avea ocazia să scrie despre mulțumire, euforie, bucurie, calm, satisfacție, stări care conduc spre bine. Credea în fericire și succes[1]. Avea să caute „rețeta fericirii” și în celula de la Securitate. Acolo, „fericirea nu putea fi decât în mine”[2]. Iubise șahul. În închisoare a început să joace șah pe o tablă improvizată mintal. Apoi, a confenționat piese de șah înmuind bucăți din coltucul de pâine în apă. Când în celulă a fost adus un director de fabrică, prins furând, a putut lipi, din bucățile de ambalaj ale pachetelor primite de „colegul” de detenție, 32 de pătrățele negre. Din acel moment, o perioadă, nu a mai jucat singur. A plimbat șahul său improvizat în desaga de pușcăriaș și la Jilava, și retur în Rahova.
Deși Băcanu a fugit toată viața de aglomerație, a suportat cu greutate singurătatea din închisoare. Ea pare să-l fi afectat mai mult chiar decât violențele. De altfel, „a fi ținut singur, într-o celulă, este o formă de tortură”[3]. Și-a pierdut vocea, apoi a rămas cu ea voalată. A încercat diferite metode să-și umple timpul. La început, s-a gândit să numere, să socotească, apoi, a trecut la recitarea versurilor cunoscute. Cel mai bine i-a făcut rememorarea călătoriilor, „pasiunea mea”, mai ales cele montane, „care-l vindecaseră de teamă”[4]. Călătorea prin poenițe, străbătea păduri dese, trecea prin vadul pârâiașelor, urca pe vârfuri unde ajungeau și vulturii…
Am început cu aceste extrase din memoriile ziaristului fost deținut politic căci la ele am fost în mod particular sensibil. Împreună, descriu o parte din cel care este Petre Mihai Băcanu[5]. Absolvent al Facultății de Filologie (Universitatea București), a lucrat timp de aproape 20 de ani ca redactor la România liberă, până în 1988. Atunci a inițiat și a pregătit împreună cu colegii săi Mihai Creangă și Anton Uncu, cu inginerul Ştefan Niculescu Maier și maistrul tipograf Alexandru Chivoiu, cu asistența matriţerului Nicolae Neacşu şi a economistei Elena Gheorghe, un ziar clandestin. Au fost arestați cu toții în luna ianuarie 1989. Vestea despre acțiunea ziariștilor de la România liberă avea să ajungă la postul de radio Europa liberă – și de acolo, în toată România și la occidentalii interesați de rezistența anticomunistă din Est – la ceva timp de la internarea lor în celulele din Rahova 37, sediul Securității[6]. Acțiunea lui Petre Mihai Băcanu și a colegilor săi a devenit una dintre cele mai notorii acțiuni anticeaușiste din anul 1989. După Revoluție au fost publicate interviuri, referințe, memoriile lui Anton Uncu (Am crezut, Ed. Ziua, 2005), analize cu privire la operația clandestină de la România liberă și la eroii ei. Însă de abia acum devenim martorii motivațiilor, sentimentelor, emoțiilor, gândurilor și experiențelor inițiatorului. Aș saluta volumul Biletul de ieșire… și pentru că este una dintre rarele cărți care intră în mod autentic în intimitatea frământărilor de conștiință ale unui actor al opoziției față de comunism din anii obedienței generalizate. Cartea este în același timp o frescă subiectivă a ceaușismului, înregistrând experiențe umane și fapte sociale care se îmbină, se explică și se confirmă reciproc. Cartea nu sugerează cum s-a întâmplat ca autorul ei să joace un rol esențial în devenirea democrației românești, în anii 1990. Sper din toată inima ca Petre Mihai Băcanu să ne facă și martorii motivațiilor, sentimentelor, emoțiilor, gândurilor și experiențelor sale din primul deceniu postdecembrist.
Darul gratitudinii. Cine a contat în viața lui Petre Mihai Băcanu
Un mare dar al lui Petre Mihai Băcanu este gratitudinea. Cartea amintește cu afecțiune de oamenii care l-au inspirat și i-au fost modele. O invocă cu admirație, repetat, pe Ana Blandiana. Pentru el, poeziile apărute la revista Amfiteatru în anul 1982 (în urma cărora redactorul-şef, Stelian Moţiu, şi adjunctul său, Dumitru Constantin, au fost suspendați) par să fi constituit un punct de cotitură. Imediat după apariția lor, Băcanu va multiplica poeziile deja faimoase în câte 80 de exemplare și le va răspândi. Au mai contat pentru el exemplele Doinei Cornea, a lui Paul Goma și a lui Radu Fillipescu. Pe aceștia îi va numi repetat într-o serie a rezistenților, alături de Vasile Paraschiv, Ionel Cană, Iulius Filip și mulți alții care „spărseseră gheața fricii”[7]. Pentru formarea conștiinței care într-un final l-a împins la actul de împotrivire la regim, au contat părinții și profesorii din copilărie.
Un loc aparte în amintirile sale îl are doctorul Zorel Filipescu, tatăl dizidentului Radu Filipescu. Îi luase două interviuri, prin 1980, întrucât doctorul avea în meseria lui performanțe recunoscute. După arestarea ziariștilor, Filipescu tatăl a căutat-o pe Carmen Uncu, soția lui Anton Uncu, s-a întâlnit cu ea și i-a cerut fotografiile ziariștilor închiși pentru a anunța străinătatea. A transmis în afară toate informațiile obținute. „Ce om, Zorel Filipescu!”, exclamă Băcanu. „Un tămăduitor, și de trupuri, și de suflete”[8].
Sentimentul său de gratitudine are o asemenea dimensiune în viața sa interioară, încât a „sacrificat” un capitol de 8 pagini pentru a numi organizațiile care au intervenit pentru a fi scos din închisoare (între ele Amnesty International, Reporteri fără Frontiere, publicații internaționale care au adoptat ziariștii închiși) și sutele de persoane care li s-au adăugat de peste tot în lume, dintre care a putut numi doar câțiva. Scrie Petre Mihai Băcanu: „Le port recunoștință colegilor de breasă din întreaga lume și celor care au protestat, cărora le datorăm viața. Atenția străinătății în cazul nostru mi-a înlesnit și renunțarea la răzbunare (niciodată la uitare) […] Dacă s-ar găsi aceste scrisori (…) aș mulțumi fiecăruia în parte, chiar și după 33 de ani. Nu știu câți mai trăiesc, dar le transmit o îmbrățișare din suflet. Asemenea oameni sunt adevărați profesori în viață”[9].
Am folosit și eu la acest punct mai multe rânduri decât de așteptat, ca să subliniez atitudinea lui Băcanu. Într-o societate în care recunoștința este floare rară, prea plinul ei, cum o arată fostul deținut politic, hrănește inimile.
Torționarii
Petre Mihai Băcanu a fost torturat în închisoare. Povestește încercările prin care a trecut, căci își asumă condiția de martor. Dar o face cu o discreție care constituie, pentru mine, o altă piatră prețioasă a personalității sale[10]. Va tot da peste securiști și peste milițienii torționari după Revoluție, căci aceștia vor penetra structurile unde se împarțeau bogația și puterea. Între ei, ofițerii de la Jilava, ai cărei deținuți aveau să se întrebe: „ce-au făcut deosebit [ei] de-au fost avansați în grad după Revoluție?”[11]. Apar în amintirile lui, Mihai Părvulescu, „bătăușul Direcției a VI-a” și Creangă Mihail, „chiar șeful arestului. Un satrap… A rămas în funcție până în 1993 apoi a devenit executor de credite la « Credit Bank »”[12].
Despre cariera acestora va scrie după 1990, când victoria Securității asupra societății va deveni temă fierbinte a ziarului România liberă pe care-l conducea. Apar rânduri, în carte, despre Marian Ureche. Mai multe documente din Arhiva CNSAS pe care Băcanu le-a consultat documentau acțiunile sale represive. După revoluție, Ureche va ajunge șeful SIPA, unde a angajat agenți din Securitate.
Între personajele „care-i asistau” pe ofițeri, îl amintește pe Cornel Vlad, colegul de redacție și turnător care, „un comod de altfel”, „s-a nimerit” la sediul României libere ora 8 dimineața, când au venit minerii, în 1990[13].
Personajul care domină „răul” în memoria lui Băcanu este șeful de anchetă, Burloi, cu „ochi bulbucați care ieșeau din orbite”, având „o plăcere sadică de a umili”[14]. Între referirile la el există un pasaj care m-a impresionat, nu pentru că l-ar descrie mai izbutit pe torționar, ci pentru că dă măsura sincerității și a omenescului acestei cărți: „Nu m-am folosit niciodată de etichetări despre fizicul oamenilor. În timp ce-l priveam pe Butoi am avut o pornire pe care nu mi-o puteam stăpâni, de a-l eticheta cu regnul animal, de a-i atribui o poreclă. Aș fi avut pornirea să-i zic față de șobolan, de guzgan, aer porcin, păr slinos, ochi de șarpe, rânjet de reptilă. Față schimonosită de ură, colțurile buzelor lăsate în jos”[15].
Luciditatea lui Băcanu
Copilăria lui Băcanu a fost marcată de privațiuni. A asistat la falimentarea gospădăriilor țărănești, în urma colectivizării. Prima lui întâlnire directă cu represiunea comunistă: dispariția Luminiței, colega de joacă, luată peste noapte, cu familia ei de „moșieri”, și dusă la Lățești, pe malul brațului Borcea. I s-a povestit cum a trebuit să fie dat foc teancurilor de cărți din casă, volume esențiale ale culturii române și universale. Tatăl său va fi anchetat repetat de Securitate. I-a văzut cămașa pătată de sânge. „Tata, întors de la Securitate – a fost prima mea amintire politică”[16].
Firea lui sensibilă a fost rănită de cruzimile comunismului. Una din răni, în acest pasaj: „Iubeam caii, le consideram animale superioare, tresăream la tropotul lor pe șosea. M-am născut în trapul cailor.[…] Ce minți absurde să omoare caii! Caii-prieteni, mâinile-drepte-ale-țăranilor. Alte victime ale comunismului. Conflictul comuniștilor cu Ducipal, cu nobilul patruped”[17].
Atitudinea anticomunistă a lui Băcanu este rezultatul a tot ce i s-a întâmplat în viață. Atitudinea a crescut natural: și-a tăiat cravata de pionier, „cârpa roșie în formă de triunghi isoscel, despre care eram obligați să spunem că-i ruptă din drapelul glorios al partidului”[18]. Totuși, a fi anticomunist întrucât ai fost rănit de regim nu duce, în sine, la maturitate politică. Am descoperit în memoriile lui Băcanu un discernământ care nu mi-a fost evident anterior. Iată opiniile lui Băcanu privind câteva teme sensibile: „Ar fi fost o prostie antisovietismul orb. Curentul pereistrokist, altădată ni s-ar fi părut imposibil. Nu aveam decât de a profita de emanciparea survenită în citadela comunismului ori a marii născociri care s-a numit « stahanovismul »”. Și: „Nu m-a entuziasmat în niciun fel discursul lui Ceaușesu din 20 august 1968. M-a pufnit râsul când l-am auzit perorând despre constituirea gărzilor muncitorești, cetățenești, care erau dotate cu ancestralele ZB-uri…”[19].
Apreciez că Petre Mihai Băcanu este un tradiționalist. Arată a fi sensibil la clasicile narațiuni istorice, pare atașat de civilizația satului, unde s-a născut, este religios. Dar asumă distincțiile care fac dreptate, chiar dacă incomode: „Adevăratul Patriarh al mântuirii bisericilor n-a fost Patriarhul Ortodoxiei Românești, ci inginerul Eugeniu Iordăchescu [cel care a condus mutarea bisericilor, blocurilor, clădirilor istorice]. Docila Biserică Ortodoxă, cu Teoctist în frunte, nu s-a opus demolării atâtor monumente; aș zice mai curând că au fost aliații Puterii”[20].
Sensibilitățile lui Petre Mihai Băcanu
Am amintit deja una, care-i va alina perioada închisorii: iubirea muntelui. S-a născut la munte, s-a alimentat mereu cu energia lui, acolo a învățat „ce înseamnă povârnișul și libertatea”. Petre Mihai Băcanu a pus umărul la înființarea Salvamontului (1969-1970).
Are chemarea admirației. Un loc în paleta lui de merit îl ocupă savanții marginalizați de regim. Îi face cunoscuți cititorilor pentru a-i admira și ei. Dedică mai multe pagini doctorului Ion Jovin, martor al Unirii, savant apropiat de elita medicală a lumii franceze, autor a 145 de lucrări care-i atrăsese respectul specialiștilor, medicul lui Iuliu Maniu, apoi deținut politic și adus în anchetă, de Securitate, în 1989, în ciuda vârstei înaintate, să dea informații cu privire la relația lui cu Petre Mihai Băcanu. „Ce regim era acesta”, întreabă PMB, „care încă îl chema la Securitate pe un om de 91 ani, dacă nu unul de terorism de stat?”[21] (p. 181).
Amintește cu drag de Victor Ciochia, descoperitorul celor cinci căi de emigrație a păsărilor în Delta Dunării. Savantul uimise lumea atunci când a pus la punct combaterea biologică a dăunătorilor. Fusese solicitat să lucreze în străinătate, a preferat să rămână la mica lui unitate de la Brașov, până când mafia pesticidelor a reușit să i-o distugă.
Între portretele frumoase din volum, unul este al inginerului Ștefan Niculescu Maier, pe care-l cunoscuse pe vremea când acesta colabora pe teme științifice la diferite reviste, inclusiv una care ținea de România liberă. Îi citează mai multe spuneri admirabile, precum: „încrederea este miere”.
M-a emoționat atitudinea lui Băcanu față de femei: o solidaritate în multe registre. Când se poate, le dă drept exemplu: „ « Uite, Blandiana, o femeie, se luptă, iar noi, bărbații, nu suntem în stare să facem nimic » – îmi ziceam, și le-am spus-o și altora. Două femei reușiseră să spargă zidul iadului comunist, Blandiana și Cornea. Au avut curajul să transmită amarul unei nații”[22].
Petre Mihai Băcanu este solidar cu femeile în suferința lor. Pe marginea unei istorii din închisoare vorbește despre miile de femei care au pierit întrucât în urma avorturilor, au fost lăsate să moară. Între ele, profesoara de engleză a fiului său, cu trei copii minori. Amintește de micile ființe abandonate în orfelinate, peste 100.000. Și iată cu ce gând însoțește exemplele date: „Odată în plus, n-am regretat că am fost la închisoare. Măcar pentru cele care au fost omorâte cu sânge rece pentru că nu s-au lăsat folosite ca mașini de reproducere, și tot a meritat să încercăm să schimbăm ceva”[23].
Impresionant, domnule Băcanu!
În așteptarea celorlalte memorii
Cartea de Memorii a lui Petre Mihai Băcanu impresionează prin gustul sincerității și al omenescului. Lansarea volumului de memorii care a avut loc la Bookfest, în iunie 2024, va fi dominată de elogiile celor cu care a stat umăr la umăr în anii 1990, 1991, 1992 …, iar multe omagii s-au îndreptat spre ce a însemnat Petre Mihai Băcanu în această „a doua” perioadă a vieții sale[24]. Mă simt solidar cu declarațiile făcute la lansare de Ana Blandiana motiv pentru care nu-mi rămâne ceva mai bun de făcut decât să le reiau și, în acest sens, să le subliniez.
Ana Blandiana: „Fără România liberă nu ar fi existat Opoziţie, nu ar fi existat Convenţia Democrată, nu ar fi existat Alianţa Civică, nu ar fi existat rotaţia de la putere din ’96, fără de care n-ar fi putut exista integrarea europeană. România liberă a fost un ziar independent de puterea comunistă şi de urmaşii ei. România liberă a fost ziarul care a sprijinit şi a făcut să nu renunţăm timp de 10 ani noi, cei care stăteam mai mult în stradă. În loc să scriem versuri scriam sloganuri, proclamaţii [ …] Perioada în care a condus România liberă, perioada în care ziariştii se suiau în camioane şi mergeau şi găseau locul să sape în păduri şi găseau documente ale Securităţii, perioada în care Petre Mihai Băcanu a organizat venirea Regelui din acea zi de Paşti, pe care nu avem cum să o uităm. Aştept cu emoţie momentul când va apărea acea carte, care va fi o carte de istorie recentă, o istorie care încă nu s-a scris în România şi în care Petre Mihai Băcanu este un personaj absolut esenţial”.
Așteptăm cartea dvs. de memorii despre istoria recentă, dragă domnule Petre Mihai Băcanu!
Note:
[1] Petre Mihai Băcanu. Bilet de ieșire. Memorii din vremea ciumei, Editura Vremea, București, 2023, p. 148.
[2] Pagina 149. Urmează un comentariu oarecum autoironic: „Pentru trăiri intense se îngrijea colonelul [de Securitate, șeful anchetei] Burloi”.
[3] Pagina 187. Au fost multe provocări ale recluziunii, între ele, hrana mizerabilă. Din cauza ei, după 1990, a căpătat nevoia să bea tot timpul apă în timpul mesei.
[4] Pagina 188. Se întreba: „Oare Burloi o fi admirat vreun asfințit de soare?”.
[5] În timp ce-i citeam cartea, interesul pentru fapte a fost pus în umbră, încet-încet, de interesul pentru personalitatea lui Petre Mihai Băcanu. A trebuit să las deoparte multe detalii relevante, între ele, din păcate, dialogul lui interior cu oamenii pentru care își riscase viața. Am descoperit un amestec tulburător de compasiune și condamnare, precum în acest enunț: „Iartă-i Doamne, nici nu mai știu cine sunt”.
[6] Petre Mihai Băcanu indică numărul 37-39. Numărul 39 era al Miliției, cu care Securitatea se afla gard în gard, pentru a coopera mai bine. Într-un fel, nr. 37 și nr. 39 erau „tot una”.
[7] Pagina 166. Comentariul lui Băcanu: „Iată, au existat și români care s-au condus după proverbul care spune că în fiecare din inimă doarme un leu”.
[8] Paginile 280-281. De abia după Revoluție, Băcanu a aflat că Zorel Filipescu fusese arestat în 1948, după ce a susținut o grevă studențească.
[9] Paginile 456-467. Am scris „sacrificiu”, evident, ca un mic joc, în sensul că un ziarist precum Băcanu a ănvățat foarte bine următoarea lecție: o lungă listă de nume nu stimulează nici atenția, nici fluența textului.
[10] M-a impresionat discreția cu care se referă la una din tragediile vieții sale: moartea fiului, a lui Radu.
[11] Pagina 313. În zilele Revoluției, ofițerii stătuseră numai în penitenciar, de frica revoluționarilor și a deținuților politici care trecuseră pe la Jilava.
[12] Paginile 196 și 239. Ambii torționari aveau să apară în fața instanței pentru rolul lor în moartea lui Gheorghe Ursu. Petre Mihai Băcanu a fost martor în procesul intentat de Andrei Ursu lui Mihai Pârvulescu și Vasile Hodiș.
[13] Pagina 293. Corneliu Vlad scrisese despre acțiunea foștilor săi colegi că reprezintă „acte de trădare”.
[14] Pagina 198. Continuarea: „Mă uitam zi de zi la Burloi și-mi imaginam că așa arată un dușman al OMULUI”.
[15] Pagina 202. Și în acest pasaj, Băcanu aduce în discuție, re-subliniindu-și sensibilitatea, stisfacția securiștilor de a umili.
[16] Pagina 27. După o anchetă îndelungată și dură a vârsat o găleată de sânge, după care, speriați să nu le moară în birou, securiștii nu l-au mai chemat.
[17] Paginile 40-41. Are o explicație pentru acest „genocid cabalin”: țăranii se gândeau că-și vor lua pământurile înapoi, or, fără cai, nu aveau cu ce să le lucreze.
[18] Pagina 210. A fost pârât de sora lui la detașament.
[19] Paginile 216 și 381. Băcanu va face o incursiune în evoluțiile din celelalte țări comuniste pentru a sublinia anchilozarea regimului Ceaușescu.
[20] Pagina 51. Băcanu a făcut numeroase reportaje despre translatări de biserici, „doar-doar se va extinde metoda și se va renunța la demolări”.
[21] Pagina 181. Ajuns în lagărul Midia, Ion Jovin ajunsese să lucreze la infirmerie, unde avea să dea diagnostice inventate pentru a-i ajuta pe deținuți.
[22] Pagina 64. Va adăuga: „Este adevărat, resemnarea este specifică românilor”.
[23] Pagina 308. „Pe de altă parte”, comentează Băcanu, „același regim continua vânzarea evreilor și nemților, fără nicio jenă”.
[24] Vezi https://bit.ly/47hVjsD. În timpul lansării, autorul a fost invitat să spună câteva cuvinte. Între ele, am descoperit următorul enunț : „Sunt întrebat adesea de ce n-am primit nicio decoraţie în aceşti 35 de ani”. Mă întreb și eu, șocat: cum se face că pe lista sutelor de decorați, unii merituoși, alții odioși, nu se află acest om esențial al apărării democrației postdecembriste. Revanșa lui (care nu se „dă în vânt după decoraţii”), este pe măsura acestui om nu doar onest şi drept (vezi Nicolae Prelipceanu), ci și vizionar: „România şi-a găsit locaţia în NATO şi în Uniunea Europeană”, un loc pentru care Băcanu și-a dedicat o parte, cea de „după”, a vieții. Citez mai pe larg intervenția lui Nicolae Prelipceanu: „Citind această carte, care nu e literatură despre ce s-a întâmplat şi este relatarea unui om onest şi drept, care şi-a urmat destinul cu uneltele ziaristului, fără să ascundă nimic şi să înfrumuseţeze nimic, dar nici să nu se văicărească, precum alţii cărora li s-a dat o palmă şi se plâng că au fost foarte rău torturaţi. (…) Petre Mihai Băcanu şi-a urmat destinul de la început, de la liceu, de când i-a spus tatăl său cum, încotro este direcţia justă, chiar în acel regim. Îmi însemnasem să vă citesc ceva, dar mai bine citiţi singuri. E de citit cartea aceasta, pentru a vă reaminti – mulţi am uitat, în 30 de ani, am şi uitat ce s-a întâmplat şi multe lucruri care se întâmplau atunci. Aici le veţi găsi comprimate în frazele unui mare ziarist din România”.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Jucatorul de sah, Stefan Zweig.
Ticalosii au supravietuit si chiar au prosperat.
Un remember trist. Destinul brumei de opozanți anticomuniști a fost trist, PCR+Securitatea intraseră în genetica sufletului românesc( și așa a rămas până azi). NU s-a putut atunci eliminarea comunismului, foștii deținuți politici erau prea puțini și prea bătrâni, nu aveau putere socială și politică, deși erau personalități remarcabile ca Coposu, Rațiu, Regele Mihai,etc. Implicarea intelectualilor în politică, fără experiență, a dus în final la fiasco-ul CDR și dispariția PNT-cd.
Îmi voi aminti și eu de inginerul electronist Stefan Niculescu Maier( nu știu dacă mai trăiește, a plecat în Israel). La întreprinderea unde lucram a fost angajat un „pilos” căruia i s-a dat un birou separat și o garsonieră (noi așteptam mulți ani să ne vină rândul la un apartament…). Toți ne întrebam cine e ăsta, ne era frică de el și îl evitam(dar și el pe noi…). Un prieten, tot evreu ca Maier a îndrăznit să vorbească cu el, dar nu a aflat nimic interesant. Când a venit Revoluția am aflat că Maier avea domiciliu forțat! Am rămas prieten cu el până ce a plecat în Israel.
Câteva informații despre Ștefan Niculescu-Maier. A se citi și interviul care urmează articolului.
https://ziaristii.com/exclusiv-stefan-niculescu-maier-de-la-washington-despre-moartea-colegului-sau-de-complot-anti-ceausist-mihai-creanga/
Păcat că nu se mai vorbește deloc despre eroismul acestor oameni absolut deosebiți! I-am cunoscut personal după 1990, când am lucrat la „România liberă”.
Foarte emoționant articolul.
De altfel, nici despre carte nu s-a scris decât foarte puțin.
Superbe rânduri. Din păcate domnul Băcanu a fost si este si azi un rara avis.
La o nouă ediție a cărții, se impune o corectură: discursul lui N. Ceaușescu, de după invadarea Cehoslovaciei (in noaptea de 20/21 august 1968), a fost în 21 august.
Astept aceasta carte de 35 de ani! PMB, un Om. Anton Uncu a strigat la RL , dupa ce fusese eliberat din inchisoare, cand l-au somat securistii sa paraseasca incinta, „Sunt un om liber!”.
Anul acesta a aparut si jurnalul Anei Blandiana, Mai mult ca trecutul.
Stefan Niculescu Maier este in SUA, nu in Israel.
Frica a fost sentimentul dominant al celor care cunoscusera monstruozitatea regimului comunist din perioada 45′- 64′. Nimeni nu indraznea sa vorbeasca sau sa se opuna abuzurilor. Supravietuitorii inchisorilor comuniste si ai canalului traiau ca niste umbre printre noi, evitand implicarea in discutii sau activitati ce ar fi contrazis propaganda regimului comunist. O simpla remarca a unui copil aflat la joaca cu altii, ca de exemplu o comparatie defavorabila automobilului Moskvici fata de Opelul antebelic, il putea lasa fara parinti pentru mai multi ani. Un conflict nevinovat intre copii se putea termina la militie, la securitate, sau la tribunalele populare, daca exista – si exista intotdeauna – o umbra de banuiala ca un parinte era ” dusman al poporului” Nu de putine ori locatarii isterizati ai locuintelor comune organizau sedinte pe paliere sau in curti_- nu existau blocuri comuniste sau parcari – in care infierau cu mania proletarului pe dusmanii consacrati ai poporului cu toti membrii lor. Ura ce se revarsa din constiintele proaspetilor mutati in locuintele nationalizate, a celor avansati in functii de sefi, de beneficiari ai proprietatii intregului popor si detinatori ai constiintei revolutionare muncitoresti, se manifesta cu turbare prin apelativele: chiaburilor, legionarule, popa, mosierule, exploatatorule, la munca parazitilor pentru ca vi s-a terminat huzurul! A trebuit sa treaca o jumatate de veac pentru a afla ca multe familii modeste, despre care in deceniul VI nu stiai nimic, erau terorizate de posibilitatea de a fi deconspirate in legatura cu trecutul lor. In toate aceste familii copiii erau instruiti sa ascunda adevarul si sa evite confruntarile care ar fi determinat descoperirea unor date care ii transferau definitiv in categoria Paria a socitatii comuniste cu toate consecintele. Si totusi securitatea stia totul, doar noi ne iluzionam ca avem un trecut secret si ne intrebam de ce ne sunt inchise portile scolilor, ale institutelor, iar parintii stagnau pe plan profesional. In timp ce aceasta categorie a persecutatilor, era inhibata de teroare, generatiile de fii si fiice de ” tarani si muncitori ” sfaramau ramasitele oranduirii burghezo – mosieresti si construiau lumea cea noua, cea a fricii, a imposturii, a rasturnarii valorilor, a minciunii si negarii adevarului, a cultivarii delatiunii a supunerii oarbe in fata fortei si a urii. ” Opera acestora s-a realizat cu succes si s-a materializat rapid prin aparitia omului nou cu nepotii si stranepotii lui care au mostenit si beneficiaza astazi de toata structura de conducere a tarii , formand aristocratia sec XXI. Cu cea mai mare admiratie si respect fata de cei care in acei ani au invins frica – In cazul de fata respectatul M Bacanu – ma intreb daca si-ar mai asuma acele riscuri stiind ce drojdie groasa indiferenta egoista si cinica s-a ridicat pe fata Romaniei.
„Oare Burloi o fi admirat vreun asfințit de Soare?”
Interesantă întrebare. Eu nu cred. Domnul Băcanu, nici atât. Căci oamenii-brută se purtau la fel, la serviciu dar și în familie.
Nefericirea noastră constă în faptul că, în loc să fim mai mulți de P. Mihai Băcanu, de A. Blandiana, D. Cornea, Radu Filipescu, Paul Goma, Gheorghe Ursu, noi românii am fost și suntem, tot mai mulți, și asta ca să folosesc un eufemism care-mi place, iscusiți „radiologi de suflete”. Și e un flagrant păcat. De exemplu Bălăceanu-Stolnici sau cel din erată (13) Corneliu Vlad.
Doamna Blandiana: „Fără România Liberă nu ar fi existat Opoziție, nu ar fi existat Convenția Democrată, nu ar fi existat Alianța Civică…”. Și dacă au existat, cu tot cu cei 15.000 de specialiști, au existat pentru că așa a vrut aceeași Securitate. Și așa s-a făcut…și încă, se mai face. Din păcate.
Crotoproniștii și Securitatea l-au discreditat pe imensul, distinsul, puternicul om și adevăratul caracter Corneliu Coposu cu singurul scop de a-i întuneca aura strălucitoare. Au facut-o chiar mulți pigmei din interiorul PNȚCD. Se pare că vom rămâne un popor călcat întru veșnicie de eterna Securitate, sub teribilul proverb neaoș: Capul plecat sabia nu-l taie. Poate doar, având în vedere mișcările la scară planetară ce se întâmplă pe Glob să ne mai îndulcească „viața românească”, cum spunea tatăl meu.
*erată*- protocroniști
Lectura acestui (sper, prim) volum de memorii ale lui Petre Mihai Banacu in manuscris a fost pentru mine un privilegiu, o bucurie, o adevarata experienta cinematografica. Am revazut cu ochii mintii spiritul unui om drag navigand intr-o lume absurda care i-a „rasplatit” sistematic generozitatea si aspiratiile cu lovituri sub centura. Raportul intre adversitatea lumii si puterea de a aduce schimbare in bine pe oriunde a trecut sunt mult diferite insa la Petre Mihai Bacanu de cele care ghideaza actiunile majoritatii. Intre altele, in ani de zile de colaborare nu l-am auzit victimizandu-se nici macar o data. Numarul modelelor mele de viata este mai mic decat degetele unei maini, iar Petre este unul dintre ele.
Multumiri fraterne lui Gabriel Andreescu pentru a fi dat atentia cuvenita acestei carti de istorie adevarata a Romaniei! Rareori citesc texte in care distinctia academica si empatia profunda se intalnesc in mod fericit!
Acum am citit si comentariul lui „Lucifer”. „Lucifer” imi poate scrie si direct. la email: [email protected]. Ne-am cunoscut la IUG Craiova. Evreul care s-a apropiat de mine se numea Stefan Braester, Dzeu sa-l odihneasca! Nu mi s-a dat o garsoniera ci un apartament cu 2 camere, strasnic supravegheat. Eram „otravit” in Romania acelui an cand am avut domiciliu fortat iar oricine ar fi aflat adevarul de la mine ar fi fost imediat infundat in mocirla. Seful local al Securitatii ma vizita la uzina ca sa se convinga ca inca sunt acolo si, de fata cu cat mai multi, mi se adresa cu „Sa Traiti!” Nu am avut birou separat ci o masa, intr-un colt al unui simulacru de laborator, in coltul cel mai umbros si cat mai departe de noii mei colegi.
Dupa 35 de ani de la caderea comunismului romanesc, multi , foarte multi dintre concetatenii nostri se complac in ignoranta si indiferenta fata de trecutul recent al tarii. Asistam la o rasturnare a valorilor si acceptarea unor aspecte superficiale fara corespondenta in realitatea faptelor. Cei ce cunosc cat de cat istoria Transilvaniei din perioada luptei pentru obtinerea drepturilor romanilor si pentru unirea cu Regatul Romaniei cunosc semnificatia localitatilor salajene Bezded, Pericei, Badacin si a celei muresene Milas. Aceste localitati in care au trait patrioti si carturari cu statura morala uriasa, si cu contributii capitale la emanciparea romanilor si realizarea unitatii lor, stationeaza intr-o atitudine de uitare a odinioara celebrilor lor concetateni. In timp ce casa din Badacain este pe cale de a se prabusi, la Pericei s-a ridicat un monument al cepei, iar la Zalau, un modest bust le sta ca un spin in ochi nationalistilor de moda noua ce-si neaga trecutul. Intr-un oras martir al Transilvaniei numele lui vasile milea s-a acordat unui bulevard axial , in timp ce numele martirului neamului de la Badacin se afla ascuns pe o straduta din periferie. Daca citim cu atentie sumarele trimiteri inspre aceste localitati si sesizam siluirile la care au fost si inca sunt supuse institutiile fauritoare ale constiintei nationale, uzurparea care perpetueaza teribilul abuz stalinist si daca se iau in considerare si pasivitatea si spiritul gregar al colectivitatilor respective se poate spune ca dusmanii romanilor nu sunt doar in exterior.