Nuvela Metamorfoza a fost scrisă în 1912. A văzut lumina tiparului patru ani mai târziu, fiind una dintre puținele scrieri ale lui Franz Kafka apăruta în timpul vieții acestuia. Marile sale romane- Procesul (1925), Castelul (1926) și America (1927) –nu au devenit cunoscute publicului larg decât la ceva vreme după moartea autorului și aceasta datorită lui Max Brod, prieten și biograf, care le-a salvat de la pieirea pe care și-ar fi dorit-o Kafka.
În primii ani ai existenței lor, regimurile comuniste instaurate cu forța și cu ajutorul amenințător al tancurilor sovietice în partea estică a Europei nu s-au dovedit defel favorabile unor scrieri care nu erau în nici un caz conforme canonului ideologic al optimismului cu de-a sila ce făcea parte din rețetarul realismului socialist. Nu prea aveau cum să placă cerberilor vremii nici amestecul dintre expresionism și suprarealism detectabil în mai toată creația kafkiană și nici naturalismul observat de Gide, un mare admirator al romanului America. Doar ceva ceva mai încolo, prin anii 60 ai secolului trecut, când marxistul Roger Garaudy publica celebra lui carte dedicată realismului fără limite, volum care a fost tradus și în România și a cărui apariție a fost socotită un eveniment, Kafka a beneficiat de ceva mai multă îngăduință. Pare-se chiar că măcar o parte dintre scrierile sale ar fi fost reeditate în România mai devreme chiar decât în Cehoslovacia. Oricum ar sta lucrurile în realitate, e mai mult ca sigur că în anul 1968, probabil anul de maximă deschidere al ceaușismului, eseistul Radu Enescu a reușit să publice o monografie dedicată cehului de expresie germană.
Mai multe dintre scrierile lui Kafka i-au tentat pe oamenii de teatru. Dau numai câteva exemple cărora am avut privilegiul de a le fi martor. În 2016, în oferta de spectacole a Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu, a figurat remarcabila transpunere scenică a nuvelei Un artist al foamei datorată marelui regizor Eimuntas Nekrošius pentru ca în iarna aceluiași an o adaptare a romanului America, regizată de Michal Docekal, să intre în repertoriul Teatrului Maghiar de Stat din Cluj-Napoca.
Iată că a venit acum rândul Metamorfozei (Transformarea) pe care o vedem nițeluș transformată în spectacolul intitulat Eu, gângania, de foarte puțină vreme intrat în repertoriului Teatrului Szigligeti din Oradea. Eu, gângania a fost rescrisă în genul cabaretului, totul devenind un cabaret noir, cvasi-absurd și cvasi-ghelderodian, de Kárpáti Péter. În prima sa parte, atât piesa cât și spectacolul respectă în linii mari esența nuvelei lui Kafka. Spre propria lui groază, într-o dimineață, minusculul funcționar Gregor Samsa, din al cărui salariu își ducea zilele o întreagă familie, se regăsește puțin altfel. Iar altfelismul personajului se accentuează. Gregor refuză dialogul cu cei apropiați lui, se autoclaustrează, se privește speriat în oglindă, se dezumanizează, devine dominat de spaimă și de fiziologic. Și mai ales se ascunde în întuneric.
Remarc încă de pe acum faptul că în spectacolul regizat de Kovács D. Daniel există mai multe feluri de obscuritate. Montarea mizează și generos, și cu folos pe asta. Există întunericul în care se refugiază Gregor, există obscuritatea în care se scufundă câteodată membrii familiei acestuia, există, de asemenea, un întuneric al spectatorilor. Cei reali, adică noi, dar și cei din spectacol, posibili mesageri ai noștri care iau parte și comentează totul după formula teatrului în teatru.Formulă ce va deveni în partea a doua a spectacolului dominatoare, ea fiind aceea ce permite recursul la stilistica cabaretului ce se impune tot mai hotărât de la un moment dat încolo.
Mai remarc și că există în Eu, gângania tot mai multe forme de negru. Negrul este o dominantă a spațiului scenic (decorul îi aparține lui Szakács Ferenc), ca și a unor costume (autoare fiind Bajkó Blanka Alíz). În costum negru, simbol al funcționarului corect, tipic, este îmbrăcat Gregor Samsa, cu o mare grijă la nuanțe, riguros interpretat de tânărul actor Tőtős Ádám. Și tot în negru și cu același tip de freză apare tatăl acestuia, în forță jucat de Dimény Levente. Și, în fine, tot în negru este înveșmântat și Procuristul, rol în bune condiții artistice rezolvat de Kovács Levente jr.
E vorba însă despre o falsă distribuție complementară instituită regizoral cu scopul de a evidenția încă și mai apăsat fapul că ea va fi răsturnată și drastic contrazisă de tot ceea ce se va întâmpla din clipa în care Gregor și mai apoi și ceilalți vor realiza structura deviantă a protagonistului.
Respectând partitura,așa cum a fost ea scrisă de Kárpáti Péter, regizorul Kovács D. Daniel amplifică nu doar dimensiunea suprarealistă a textului, ci mizează și pe grotesc. Un grotesc al familiei și al apropiaților lui Gregor Samsa pe care acesta îi privește asemenea nouă din sală. O sală prin care se perindă, în încercarea de a-și explica situația, și tatăl, și mama, rol în care evoluează cu totul remarcabil Tóth Tünde, și servitoarea Grete (Trabalka Cecilia), și senzuala Ingrid (Tasnádi-Sáhy Noémi), și atât de tipicul Doctor (Szotyori Józséf). O lungă perioadă sala intră în posesia lui Roland (Balogh Attila) și a Spectatorului (Kocsis Gyula) și schimburilor lor de replici savuroase. Ocazie pentru noi de a admira performanțele și de improvizație, și vocale ale actorului Balogh Attila. De fapt, sala fuzionează cu scena, iar din aceasră fuziune se zămislește un imaginar spațiu labirintic care înghite actori și public deopotrivă.
E drept că pe alocuri grotescul eșuează în comic simplu nu întotdeauna chiar la mare preț din punct de vedere artistic. Pare-se că pe alocuri regizorul a uitat zicerea horațiană Est modus in rebus. După duetul Roland- Spectatorul, nițeluș cam prea lungit după modesta mea părere, trecerea în registrul cabaretului este definitivă. Și tot mai apăsată. Gregor Samsa însuși va interpreta la finalul reprezentației, odată ajuns pe scenă, un duet cu Ingrid. Așa ca în operete ori ca în celebrele filme americane musicale de mare montare din interbelic.
Aș face la finalul acestor însemnări încă o observație. Una de ordin tehnic. Spectacolul beneficiază de titrare în limba română. Așa și trebuie. Numai că, din păcate, ea e scrisă cu caractere minuscule absolut imposibil de citit de la o anumită distanță încolo. Lucrul acesta nu a fost băgat de seamă chiar de nimeni? De regizor, de scenograf, de personalul tehnic sau de onorata conducere artistică și administrativă a Teatrului?
Teatrul SZIGLIGETI din Oradea
EU, GÂNGANIA– cabaret KAFKA după Metamorfoza de Kárpáti Péter
Regia:Kovács D. Dániel
Dramaturgia: Bíró Bence
Scenograf – decor: Szakács Ferenc
Scenograf – costume:Bajkó Blanka Alíz
Muzica: Trabalka Cecília
Sound designer:Hodu Péter
Distribuția :
GREGOR: Tőtős Ádám
TATĂL: Dimény Levente
MAMA: Tóth Tünde
GRETE: Trabalka Cecília
PROCURISTUL: Kovács Levente jr.
DOCTORUL (CONTROLOR): Szotyori József
INGRID: Tasnádi-Sáhy Noémi
ROLAND: Balogh Attila
SPECTATORUL: Kocsis Gyula
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Cred ca e retorica intrebarea din articol, de ce regizorul sau conducerea teatrului Oradea au lasat subtitrarea in lb romana f.mica si nu se vede… Daca te uiti la nume, toti acolo sau aproape toti sunt maghiari. E cunoscuta ura sau cel putin sicanele maghiarilor fata de romani, si atitudinea lor nu prea prieteneasca. Sunt si exceptii, dar ele totusi confirma regula. De ca si cum nu ar fi un teatru din Romania! Astfel de atitudini iredentiste si separatiste trebuie desfiintate din fasa, sunt anormale si ridicole in sec 21.
Nu marșez defel la procesul de intenție inițiat de dumneavoastră. Nu e vorba despre nici un fel de șicană. E doar o neglijența lesne corectabilă explicabilă probabil prin faptul că spectacolul e jucat într-o sală nouă. E firesc ca toate numele să fie ale unor maghiari. E un spectacol al unui Teatru de limbă maghiară.
” “ …prin anii 60 ai secolului trecut, când marxistul Roger Garaudy publica celebra lui carte dedicată realismului fără limite, volum care a fost tradus și în România și a cărui apariție a fost socotită un eveniment, Kafka a beneficiat de ceva mai multă îngăduință. Pare-se chiar că măcar o parte dintre scrierile sale ar fi fost reeditate în România mai devreme chiar decât în Cehoslovacia. Oricum ar sta lucrurile în realitate, e mai mult ca sigur că în anul 1968, probabil anul de maximă deschidere al ceaușismului, eseistul Radu Enescu a reușit să publice o monografie dedicată cehului de expresie germană.”
La fel de sigur este faptul ca Franz Kafka a fost tradus in Romania ( Castelul in 1968 , Procesul abia in 1977 ) . Nu am citit monografia lui Radu Enescu , dar cele doua carti amintite au fost o revelatie in acele vremuri .
Curat constituțională ”neglijența lesne corectabilă”, coane Iancule, dar umflați-l pe neglijent… Da, domnule Morariu, nici eu nu marșez la asemenea intenții, nu vreau să-mi otrăvesc zilele, e firesc într-un teatru cu specific maghiar, actorii să fie maghiari și să aibă nume maghiare. Da, nefiresc (în România!) ar fi ca spectacolul să fie dublat la căști în română, eventual jucat în limba română de actori maghiari, cetățeni români, într-un spectacol gratuit în ziua de 15 Martie!
Dar, sărind peste toate, chiar aș fi interesat să văd spectacolul încercând să zăresc și alte sensuri în metafora în care organizatorii alunecă fără voia lor: existențe închise în carapace unei limbi care, în loc să comunice, te înstrăinează de comunitate!
Din câte se pare, supratitrarea este nu doar mai puțin costisitoare, ci și în avantajul receptării. Nu marșez deloc la propunerea dumneavoastră. Sper doar ca direcțiunea Teatrului Szigligeti să fie mai atentă, sa iși facă mai serios datoria, să nu se considere de neclintit doar fiindcă este susținută politic,
E bine, începem să ne-nțelegem… O să-l recitesc pe Kafka!